La 10 zile după invazia Aliată a Normandiei, în seara lui 16 iunie 1944, Gestapo târa 28 de luptători din Rezistența Franceză afară din închisoarea Montluc, Lyon, unde în ultimele luni fuseseră încarcerați, interogați și torturați. Legați în perechi de câte doi, oamenii au fost transportați pe un câmp de lângă satul Saint-Didier-de-Formans. Pe drum, un ofițer german li s-a lăudat că războiul este pierdut pentru ei și că Londra este pe punctul de a fi nimicită.

Prizonierii aveau să fie luați patru câte patru și așezați pentru execuție. Doi dintre ei au reușit în mod miraculos să supraviețuiască și să povestească mai departe ce s-a întâmplat acolo. Nu au existat implorări de milă. Unii dintre oameni au strigat, în fața morții, „Adieu ma femme!”. Din acea scenă ni se mai povestește și un segment significant, petrecut între cel mai tânăr și cel mai bătrân membri ai Rezistenței, dintre cei 28. Cel tânăr avea doar 16 ani și era speriat pentru ce o să se întâmple. Cel în vârstă era scund, aproape chel, dar cu un aer distins. Avea 58 de ani. „O să doară”, striga băiatul. „Nu, băiatul meu, nu o să doară”, ca apoi să-i strângă mâna într-a lui și să strige din toți plămânii „Vive la France!”, chiar înainte ca naziștii să-și descarce mitralierele în ei.

Acesta a fost ultimul moment al lui Marc Bloch, probabil cel mai influent istoric al secolului 20 și unul dintre cei mai citiți. Marc Bloch a fost fiul unui professor de istorie antică, descendent dintr-o familie de francezi evrei patrioți și a fost atras de domeniul istoriei medievale. Pe lângă asta, a devenit stăpân pe la multe limbi, literature și științe sociale și natural. Un moment de turnură pentru el a reprezentat-o Afacerea Dreyfus, unde Bloch a fost marcat de producția de falsificării, manipulări și de isteria populară generate.

În Primul Război Mondial, Bloch a luptat cu curaj timp de patru ani, timp în care a avansat de la rangul de sergent la cel de căpitan. A primit 4 decorații pentru curaj, pe lângă Legion d’honneur și Croix de Guerre. A primit un glonte în cap și a suferit de toate lipsurile și bolile specific luptelor în tranșee. La primirea celei de-a patra decorații, armata a spus despre el că este un „ofițer remarcabil”, „un frumos exemplu de curaj și dârzenie în împlinirea misiunilor sale”.

După război, Bloch s-a întors la Strasbourg, oraș pe care a ajutat să fie eliberat de germani. A predat la Universitatea din Strasbourg din 1919 până în 1936. În 1929, înființează alături de colegul Lucien Febvre  jurnalul „Analele istoriei economice și sociale”, de la care a plecat o școală a istoriografiei cunoscută ca Școala de la Anale, școală cunoscută, printre altele, ca fiind ostilă analizei de clasă a istoriografiei marxiste. În 1936, a ajuns să predea istorie economică la Sorbonna iar, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, avea să-și încheie sinteza în două volume „Societatea feudală”.

Deși avea 53 de ani și 6 copii, Bloch având deja o istorie a eroismului împotriva germanilor din urmă cu peste 20 de ani, s-a reînscris în armată. A refuzat să profite de politica franceză care l-ar fi scutit de serviciu militar și  plecat pe front, luptând pentru următoarele luni. A fost decorat din nou, însă a fost nevoit să devină martorul impotent al dominației naziste asupra Parisului în 1940.

Evacuat la Dunkirque, ajunge într-un final la Rennes, oraș luat prin surprindere de germani. Așteptând momentul prielnic să scape de acolo, Bloch scrie despre acele zile:

„Așa am petrecut cam două săptămâni la Rennes. Mă loveam constant de ofițeri germani pe străzi, în restaurante, și chiar în hotelul în care stăteam. Mintea mea era îndoită între a vedea orașele pământului natal predate invadatorului, un simț de surpriză văzându-mă în termeni de pace cu oameni pe care, cu câteva zile în urmă, nu aș fi visat să-l întâlnesc decât prin prisma revolverului, și plăcerea malițioasă de a-i păcăli pe domnii aceștia fără ca ei să aibă cea mai mică suspiciune că aș face ceva de genul. Sigur că această satisfacție era și ea tulbure. Mereu am simțit un anume disconfort trăind sub aparențe false.”

Bloch s-a întors la casa lui de la țară din Creuse, în Franța de la Vichy. Obținuse o numire provizorie la Universitatea de la Strasbourg, însă în octombrie 1940 regimul de la Vichy a pus în aplicare Statut des Juifs, care excludea evreii din Vichy din majoritatea sectoarelor de viață publică. Marc Bloch, erou decorat de război și medievalist recunoscut și apreciat, era acum un simplu evreu.

La scurt timp, Bloch primea permisiunea guvernului să plece la Martinique acompaniat de soție, mamă și cei 6 copii. Îl aștepta o poziție la New School for Social Research din New York și fusese asigurat de Departamentul de Stat american că nu avea avea nicio problemă să obțină viza odată ce va ajunge la Martinique. A refuzat să plece. Refuzurile lui Bloch să părăsească Franța împreună cu întreaga familie au fost repetate. Aceste refuzuri, care îl puneau în pericol nu numai pe el, dar întreaga sa familie, iar apoi abandonarea familiei pentru a se alătura Rezistenței aveau să creeze amărăciune în cel puțin doi dintre copii săi. Bloch însă era de părere că era mai bine ca în apărarea țării să moară tații, nu fiii.

În „Omagiu față de Marc Bloch: Al nostru Narbonne al Rezistenței”, scris de camaradul său de Rezistență Georges Altman și apărut în jurnalul înființat de Bloch, acesta scrie despre momentul când l-a cunoscut:

„Încă pot vedea acel moment fermecător când micul Maurice, cu fața sa de 20 de ani roșie de bucurie, mi-a prezenat noul său recrut, un domn de 50 de ani. Decorat, trăsăturile delicate sub părul gri-argintiu, privirea clară din spatele ochelarilor, servieta într-o mână, un baston în cealaltă. Un pic ceremonios la început, oaspetele meu a zâmbit curând întinzându-și mâna și spunând cu prietenie: «Da, sunt eu, protejatul lui Maurice».”

Lyon devenea, ca membru al Rezistenței, casa lui Bloch. Îi vizita ocazional la Fougères pe soția și cei mai tineri 3 copii ai săi, ținea contacte clandestine cu prieteni englezi, se întâlnea pe ascuns cu Febvre cu care plănuia o revoluție în educația franceză după război, și a ocupat o serie de apartamente mai mult sau mai puțin sigure din Lyon. A trebuit să lucreze sub diferite nume de cod, primul dintre ele fiind „Arpajon”, un oraș de lângă Paris. Al doilea, „Chevreuse”, un alt oraș francez. Fiind nevoit să-și ascundă numele, în jurnalul Analele la insistența lui Febvres, pentru ca acesta să păstreze o față Ariană, își va semna noile articole cu „Fougres”. Filtrul patriotic prin care Bloch vedea Franța face ca alegerea numelor sale de cod să nu fie deloc întâmplătoare.

În iulie 1943, avea să fie promovat ca înlocuitor al lui Pierre Gacon ca lider al franctirorilor din zona Ron-Alpi și reprezentant în directoratul regional al Rezistenței. I s-a oferit sarcina să plănuiască răspunsul Rezistenței pentru Ziua Z, și o întâlnire de grad înalt a Rezistenței din Lyon trebuia să aibă loc pe 8 martie, 1944. Nu s-a mai întâmplat. Pe data de 7 martie au început să aibă loc arestări în masă, iar Bloch a fost arestat pe data de 8, la amiază. Opera atunci sub numele de cod „Narbonne”, un oraș din sudul Franței, trădat de o femeie care locuia câteva etaje mai jos.

Ca prizonier la închisoarea Montluc a fost interogat și torturat de Nikolaus „Klaus” Barie, agent SS și Gestapo cunoscut pentru sadismul său, care i-a adus și renumele de „Măcelarul din Lyon”. Bloch nu a suflat o vorbă. În timpul petrecut până la execuție, a revenit la prima sa dragoste, devenind profesor de istorie franceză pentru colegul său de celulă. În vara anului 1940, după ce Franța se predase Germaniei, Bloch scria în „Strania înfrângere”: „M-am născut în Franța. Mi-am potolit setea din apele culturii sale. Am transformat trecutul său în al meu însumi”.

În omagiul său post-război, Georges Altman continua vorbele citate câteva rânduri mai sus: „Cu un zâmbet pe față, deci, acel Profesor Marc Bloch a intrat în Rezistență, și cu același zâmbet pe față l-am lăsat pentru ultima oară”.