Posts Tagged → al doilea razboi mondial

André Trocmé: Le Chambon și conspirația bunătății

„Vom rezista oricând adversarii noștri vor cere de la noi supunere contrară învățăturii creștine. Vom face asta fără frică, dar totodată fără mândrie și fără ură.” – André Trocmé

Cuvintele astea le spunea André Trocmé enoriașilor săi din satul Le Chambon, la o zi după ce Mareșalul Petain a semnat tratatul ce consimțea cedarea tuturor evreilor din Franța pe mâinile germanilor, în 1940. Acestea au fost cuvintele care porneau acțiunile salvatoare de vieți pentru mii de evrei și alți refugiați care și-au găsit adăpost în micul sat din sudul Franței și în împrejurimile lui.

Pastorul André Trocmé sosise în Le Chambon, împreună cu soția sa, Magda, și cei patru copii, cu opt ani în urmă. Căuta un loc ferit, unde își putea predica ideile pacifiste ale cărora era un mare adept; intrase deja în câteva probleme cu liderii Bisericii Reformate Franceze, atunci când aceștia i-au interzis să-și mai predice pacifismul.

André Trocmé s-a născut în Saint Quentin, în nordul Franței, în 1901, într-o familie de hughenoți. După completarea studiilor preliminare la Universitatea Saint Quentin, pleacă să studieze religia la Sorbona; în timpul său acolo, a devenit atras de Asociația Internațională de Reconciliere (AIdR), o organizație ecumenică pacifistă fondată ca răspuns la ororile Marelui Război abia încheiat, iar în 1923 inființează aripa franceză a asociației. În 1925, pleacă să urmeze un seminar teologic la New York; acolo o întâlnește pe Magda. Magda Trocmé era născută în 1901, în Italia, dintr-o mamă rusoaică și tată italian; a absolvit Universitatea din Florența cu o diplomă în literatură, iar la New York asista la Școala de Asistență Socială. S-au căsătorit în 1926.

Întors din Statele Unite, Trocmé a preluat sarcina de pastor la un sat minier din nordul Franței, unde a început să-și predice filosofia pacifistă în plin aplomb, lucru care a atras atenția liderilor Bisericii Reformate. După mai multe atrageri de atenție, pastorul a hotărât să-și caute un loc unde va fi lăsat să își practice filosofia în pace – iar acest loc a fost satul din sudul Franței Le Chambon, care devenise refugiu pentru hughenoții persecutați de catolici cu secole în urmă. A devenit pastorul protestanților din sat, iar în 1938 a înființat, alături de un prieten de la universitate, Edouard Theis, un liceu creștin pacifist numit Colegiul Cevanol, care curând atrăgea studenți din întreaga lume. Lucrurile aveau să ia curând o turnură extrem de neașteptată.

„Nimeni nu a întrebat cine era evreu și cine nu. Nimeni nu a întrebat de unde ești. Nimeni nu a întrebat cine ți-era tată sau dacă puteai plăti. Ne-au acceptat, pur și simplu, pe fiecare dintre noi, primindu-ne cu căldură, adăpostind copii, deseori fără părinți – copii care plângeau în mijlocul nopții de la coșmaruri”. – Elizabeth Koenig-Kaufman, fost copil refugiat în Le Chambon

În 1940, Franța era cucerită de Germania și Regimul de la Vichy era instaurat; persecuția asupra evreilor din Franța, astfel, începea. Trocmé și colegii săi de la liceu au refuzat să jure credință noului regim. Efortul organizat de salvare a început în iarna lui 1940, când pastorul a luat legătura cu Qaukerii din Marseille pentru a-l ajuta să aprovizioneze cu alimente pe cei 30.000 de evrei străini aflați în tabere de detenție în sudul Franței. Burns Chalmers, unul dintre Quakerii de căpătâi, i-a spus lui Trocmé că ar putea să obțină eliberarea unor deținuți din tabără, însă nu aveau unde se să ducă, din moment ce nimeni nu era dispus sau pregătit să le ofere adăpost. Trocmé i-a dat asigurări că satul său, Le Chambon, va primi refugiați. Chalmers a putut negocia atunci eliberarea multor evrei – în special copii – din câteva dintre taberele de detenție sudice, precum Gurs, Le Milles și Rivesaltes. Trocmé s-a ținut de cuvânt – cetățenii satului său au adăpostit refugiații în case, magazine și chiar clădiri publice. Oricând sătenii aflau de vizite inopinate din partea jandarmilor Vichy sau germanilor, mutau refugiații în împrejurimi, pe unii dintre ei escortându-i chiar la granița cu Elveția. CIMADE, o organizație protestantă, era foarte pricepută în a găsi rute de evadare spre Elveția.

Refugiații erau în mare parte evrei de origine străină, fără cetățenie franceză, majoritatea dintre ei copii, motiv pentru care Le Chambon a început să fie cunoscut ca „Satul copiilor”. OSE, o organizație franco-evreiască ce servea ajutorării copiilor, a jucat un rol important în a-i escorta pe copii în sat și plasa în case private, pensiuni sau case fondate special pentru adăpostirea lor. Quakerii, congregaționaliștii americani, Crucea Roșie elvețiană, chiar și guverne naționale – precum cel al Suediei – au contribuit la menținerea adăposturilor. Refugiații primeau mâncare, îmbrăcăminte și documente de identitate false; copiii mergeau la școală și făceau parte din organizații de tineret. Pentru a păstra aparența normalității, evreii participau la serviciile religioase protestante, însă Trocmé îi încuraja pe evrei să-și țină propriile servicii în mod clandestin.

Deși o majoritate dintre refugiați, aceștia nu erau compuși doar din evrei. Vânați de autoritățile Vichy, au început să caute să caute sanctuar în micul sat din sud republicani spanioli evadați din tabere de detenție, germani anti-naziști, mulți francezi tineri care nu doreau să fie trimiși în tabere de muncă forțată germane, precum și membri ai Rezistenței franceze devenită activă în zonă în 1942.

Solidaritatea populației locale a forțat autoritățile Vichy să fie precaute în abordarea situației. Evident că o acțiune de a asemenea amploare era imposibil de ținut ascunsă de urechile autorităților. Uneori, jandarmii Vichy ofereau informări informale sătenilor referitoare la un viitor raid; sătenilor le era dat atunci timp să scape de orice urme de activitate ilegală. Asta s-a schimbat, însă, în 1942, atunci când sudul Franței – până atunci zonă neocupată de Germania – a fost și el ocupat.

În vara anului 1942, doi oficiali Vichy i-au spus lui Trocmé că știu tot ce se petrece în satul lui și i-au cerut o listă cu toți evreii adăpostiți acolo; cererea a fost însoțită de amenințarea arestului, dar pastorul nu a dat nici un nume. Două săptămâni mai târziu, în sat au sosit autobuzele menite să fie încărcate cu evrei, însă Trocmé i-a avertizat pe toți cei care îi adăposteau, iar autoritățile nu au reușit să găsească nici măcar un singur refugiat. Tipul acesta de raiduri devenise repetat frecvent, dar de fiecare dată autobuzele plecau goale. Niciun refugiat din zona aia – evreu sau nu – nu a fost capturat de autorități în acei ani; nimeni nu a trădat.

Nu toți au fost la fel de norocoși. Vărul lui André Trocmé, Daniel Trocmé, adăpostea evrei într-o școală din Verneuil, cam 400 de kilometri de Le Chambon. Într-un raid al Gestapo asupra școlii, evreii au fost descoperiți. Daniel nu era acolo, dar s-a predat de bunăvoie, crezând că e datoria lui să nu-i abandoneze pe cei cărora le-a oferit adăpost. A murit la Majdanek în 1944, gazat și apoi incinerat.

Varian Fry: prin cuvânt și faptă

„Nu puteam rămâne pasiv, atâta timp cât aveam o șansă de a salva măcar câteva dintre țintele sale.” – Varian Fry, 1945

În 1940-1941, lucrând dintr-o cameră de hotel și, apoi, într-un birou din Marseille, Varian Fry a salvat mii de scriitori, muzicieni, oameni de știință, filosofi și intelectuali – împreună cu familiile lor – din Franța aflată sub dominație nazistă. A devenit, astfel, primul american onorat cu distincția „Drept Între Popoare”.

S-a născut la New York, în 1907, din Lillian Mackey și Arthur Fry, de unde s-a mutat cu familia la Ridgewood, New Jersey. La vârsta de 9 ani, în timpul Marelui Război, aduna fonduri pentru Crucea Roșie Americană împreună cu prietenii săi. Un avid cititor, în 1926, absolvea Riverdale Country School; a intrat în primii 10% la Harvard, de unde a fost suspendat chiar înainte de absolvire din cauza unei farse, trebuind să repete ultimul an. A întâlnit-o pe Eileen Avery Hughes, pe atunci editor la Atlantic Monthly, cu care s-a căsătorit în 1931.

După căsătorie, cuplul proaspăt căsătorit s-a mutat la New York, unde, în plină criză financiară, au avut probleme să-și găsească slujbe. Eileen reușește să-și găsească un serviciu ca profesoară, iar Varian scrie pentru câteva publicații, printre care și The Living Age, revistă ce se concentra pe afaceri externe.

Ca jurnalist pentru The Living Age, Fry a luat pentru prima oară contact cu Germania lui Hitler în 1935, cu ocazia unei călătorii la Berlin, experiență care l-a transformat într-un anti-nazist ardent. A fost acolo martorul unei nopți de persecuție în care evreii berlinezi au fost bătuți până la sânge și batjocoriți; întors în Statele Unite după 3 luni, Fry descria în New York Times cum poliția „nicăieri” nu părea să „depună niciun fel de efort pentru a salva victimele de acea brutalitate”. Adăuga cum „ocazional, încercau să elibereze zone pentru desfășurarea traficului”. Mulțimile descrise de Fry erau formate din tineri și bătrâni, bine hrăniți și îngrijiți, care scandau „cel mai bun evreu e un evreu mort” și se purtau ca într-o zi de sărbătoare.

Ca urmare, Fry nu s-a limitat să fie doar un protestatar pasiv al ororilor de peste ocean, și s-a lămurit repede că jurnalismul e departe de a fi o armă suficientă. S-a apucat să strângă bani pentru susținerea mișcărilor anti-naziste europene și a devenit unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Salvării de Urgență, o inițiativă americană privată care se preocupa, în principal, cu străinii care acum se aflau în Franța și puteau, de pe o zi pe alta, să cadă în mâinile naziștilor.

În 1940, ca reprezentat al Comitetului Salvării de Urgență, Fry a zburat la Marseille cu 3000 de dolari la el și o listă scurtă de refugiați aflați sub pericol iminent de capturare de către naziști. În Marseille, rețeaua lui Fry s-a ocupat cu falsificarea de documente și crearea de noi rute de evacuare; a oferit ajutor luptătorilor anti-naziști – atât evrei, cât și non-evrei – amenințați cu extrădarea în Germania sub auspiciile Articolului 19 din armistițiul franco-german (clauza „Predare la cerere”).

În cele 13 luni petrecute de Fry în Franța, mai mult de 2200 de persoane au fost ascunse în Villa Air-Bel, până se ivea oportunitatea de a fi evacuați. Apoi erau trecuți granița în Spania, de unde își făceau drum în Portugalia, iar apoi zburau în Statele Unite în siguranță. Alți exilați au fost ajutați de Fry să fie îmbarcați pe nave și trimiși spre Martinique, de unde aveau o rută sigură spre Statele Unite.

Americanul protestant a salvat, estimativ, între 2000-4000 de oameni, în cele 13 luni pe care și le-a petrecut în Franța, înainte să fie el însuși expulzat de Guvernul Vichy; de-a lungul întregii perioade, Fry s-a aflat sub supraveghere neîntreruptă din partea autorităților și a fost reținut și interogat în câteva rânduri.

Printre persoanele salvate de operațiunea sa, s-au găsit nume ca Marc Chagall, Hannah Arendt, Max Ernst, Heinrich Mann, Marcel Duchamp, André Breton și Jacques Lipchitz. Cei mai apropiați asociați ai săi au fost Miriam Davenport, o fostă studentă la artă la Sorbona, și Mary Jayne Gold, o iubitoare de artă sosită la Paris la începutul anilor 1930. Când Germania a răpus Franța, în iunie 1940, Gold a plecat la Marseille, unde a început să lucreze cu Fry și să-i finanțeze operațiunea. O altă persoană instrumentală în a-i face lui Fry rost de vizele necesare a fost Hiran Bingham al IV-lea, vice-consulul american de la Marseille.

La întoarcerea din Franța, în toamna lui 1941, Fry s-a luptat să alerteze America vizavi de situația critică din Europa. Ca editor pentru The New Republic, a scris un articol care prezicea ceea ce la acea oră reprezenta doar începutul: „The massacre of the Jews in Europe”; articolul a apărut pe 21 decembrie, 1941.

La scurt timp, va divorța de Eileen. Impiedicat să lupte în război din cauza unui ulcer, Fry a scris o carte cu experiența din Franța – „Surrender on demand” – publicată cu scurt timp înainte de încheierea războiului. În 1944, a fost chemat de Administrația Roosevelt pentru consiliere în inființarea Comisiei pentru Refugiați de Război.

Fosta sa soție, Eileen, va pica răpusă de cancer pe 12 mai, 1948; în timpul perioadei de convalescență din spital, Varian o vizita și îi citea zilnic. Se va recăsători în 1950 cu Annete Riley, cu care va avea 3 copii împreună; se vor despărți în 1966, se spune, din cauza comportamentului maniaco-depresiv al lui Varian.

Va muri un an mai târziu, în patul său, din cauza unei hemoragii cerebrale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Franța îi va acorda „Crucea Cavalerilor Legiunii de Onoare”.

Hugh O’Flaherty: preotul care a convertit un lider SS

Naziștii au încercat să-l răpească, să-l ucidă și au pus o recompensă pe capul lui. Protejat de auspiciile Vaticanului, Hugh O’Flaherty s-a trezit în spatele unei linii albe trasate în Piața Sfântul Petru; era linia dincolo de care jurisdicția Vaticanului înceta și începea dominația nazistă.

Hugh O’Flaherty s-a născut în Lisrobin, Kiskeam, Ținutul Cork, Irlanda, în februarie 1898. La 20 de ani, se înscrie la Colegiul Mungret, un colegiu iezuit din Ținutul Limerick dedicat pregătirii tinerilor pentru muncă de misionariat. Sponsorul lui O’Flaherty a fost Episcopul Cape Town-ului, Cornelius O’Reilly, fiind așteptat să lucreze ca preot în dioceza sa, după hirotonisire. Însă după ce a fost trimis la Roma la studii în 1922, și hirotonisit în 1925, O’Flaherty decide să rămână să studieze și să lucreze la Vatican pentru Sfântul Scaun. În doi ani a luat doctorate în filosofie, divinitate și legea canonică de la Vatican, urmând să lucreze ca diplomat al Vaticanului în Egipt, Haiti, Santo Domingo și Cehoslovacia. În 1934 avea să primească titlul de Monsignor.

O’Flaherty avea să-și asume, însă, un rol deosebit odată cu începerea războiului. La începutul războiului, O’Flaherty vizita tabere de prizonieri de război din Italia și încerca să afle vești despre prizonieri care fuseseră declarați ca dispăruți în misiune. Dacă reușea să-i găsească în viață, avea grijă să dea de veste familiilor acestora prin Radioul Vaticanului. Mii de prizonieri de război au fost eliberați în 1943, după ce Mussolini a fost înlăturat de la putere, însă aceștia se aflau în pericol de a fi recapturați de trupele naziste care invadaseră Italia la scurt timp după.

O’Flaherty avusese grijă să organizeze o rețea de diplomați, preoți, călugărițe și oameni obișnuiți ai Romei, pentru a oferi adăpost evreilor, prizonierilor de război, soldaților Aliați și refugiaților. Foști prizonieri de război, acum eliberați, își aminteau vizitele Monsignorului și ajunseseră acum la Roma, căutându-i ajutorul; alții se duceau la Ambasada Irlandeză de la Vatican – singura ambasadă de limba engleză rămasă deschisă în Roma în timpul războiului. După ce naziștii au început să adune evreii Romei și să-i trimită în tabere, O’Flaherty le oferea evreilor documente de Vatican pentru protecție.

În jur de 6400 de evrei și prizonieri de război au fost adăpostiți de rețeaua lui O’Flaherty în case, ferme și mânăstiri. Nu a așteptat permisiune de la superiori; din rețeaua sa făceau parte preoți, călugărițe, oameni obișnuiți ai Romei, doi agenți ai guvernului francez din exil, un prizonier de război britanic și chiar și un conte elvețian.

Nedumeriți la început cine este capul rețelei, ocupanții naziști au reușit într-un final să afle că acesta este un preot al Vaticanului. Asta avea să dea mari bătăi de cap naziștilor, în frunte cu Herbert Kappler, șeful SS și Gestapo din Roma, care avea să devină nemesisul lui O’Flaherty. Unul dintre preferații lui Hitler, el a avut idea să deseneze o linie alba pe pavajul din Piața Sfântului Petru și să amenințe că dacă cineva trece de linia aceea, va fi omorât. Într-un acces de furie, ar fi spus despre Monsignor: „Nu vreau să-l mai văd niciodată în viață.” Ludwig Koch, șeful poliției din Roma, vorbea adesea despre cum l-ar tortura de O’Flaherty cu propriile mâini înainte să-l execute.

Au fost plasate gărzi în apropierea hotarului, gata pregătite să-l ia pe sus pe preot dacă se apropie de linie sau încearcă să o treacă. Multiple tentative de răpire au fost încercate de Gestapo, dar toate au eșuat. O’Flaherty purta diferite deghizări când părăsea Vaticanul, astfel încât nu a fost niciodată descoperit, în ciuda recompensei de 30.000 de lire italiene puse pe pielea lui și multiple razii ale Gestapoului.

Între timp, rețeaua lui O’Flaherty își continua misiunea; servicii religioase evreiești erau ținute în Basilica Sfântul Clement. Când Aliații au ajuns în Roma, în 1944, 6425 de oameni erau în viață datorită acțiunilor lui O’Flaherty și ajutoarelor sale. Din 9700 de evrei în Roma, 1007 au fost trimiși la Auschwitz; restul au fost adăpostiți ori de Biserica oficială, ori din initiative private.

După război, O’Flaherty a fost onorat cu distincții din partea Marii Britanii, Statelor Unite, Canadei și Australiei. Nu a fost încă recunoscut ca Drept Între Popoare de către Yad Vashem, dar demersuri în acest sens se duc de către Societatea Memorială Hugh O’Flaherty.

Nemesisul lui O’Flaberty, Herber Kappler, a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime de război. După condamnare, O’Flaherty l-a vizitat de mai multe ori în închisoare și a reușit să-l convertească la catolicism. Se întâmpla în anul 1949, dar vestea s-a aflat abia prin 1959. Întrebat atunci de un reporter despre întâmplare, O’Flaherty a replicat: „Asta nu e știre. E ceva ce s-a întîmplat acum mult timp”.

A murit în 1963, după un atac cerebral suferit în timpul Liturghiei, în 1960, în urma căruia nu s-a recuperat complet.

Chiune Sugihara: noua etică a războinicului

„Știam că cineva se va plânge de mine în viitor. Dar eu am crezut că acesta ar fi cel mai corect lucru de făcut. Nu e nimic greșit în a salva multe vieți omenești”. – Chiune Sugihara

Chiune Sugihara și soția sa, Yukiko, s-au trezit în dimineața zilei de 18 iulie, 1940, cu o priveliște tulburătoare.  În jur de 100 de oameni erau adunați în fața consulatului japonez din Kaunas, Lituania, acolo unde Sempo fusese detașat ca diplomat de guvernul japonez. Nu era nici 6 dimineața, iar toate acele persoane căutau o șansă la viață.

Chiune (Sempo) Sugihara s-a născut la 1 ianuarie, 1900, în orașul Yaotsu, azi cunoscut ca Mino. Elev cu note bune, a fost încurajat de tatăl său să devină doctor, dar visul său era să studieze literatura și să trăiască în altă țară. A studiat la Universitatea Waseda din Tokyo, orașul unde a văzut și anunțul care i-a schimbat viața: Ministerul de Externe japonez era în căutare de oameni interesați de o carieră diplomatică. A trecut examenul dificil, a fost recrutat și trimis să studieze rusa și germana la Universitatea Gakuin din Harbin, Manciuria.

După absolvire, a început să lucreze în guvernul manciurian, pe atunci controlat de japonezi. După 10 ani de muncă, în 1934, i-a fost oferită poziția de ministru de externe al Manciuriei, pe care Sugihara a refuzat-o în semn de protest pentru modul în care japonezii îi tratau pe chinezi. În 1938, a fost detașat la biroul diplomatic din Helsinki, Finlanda, iar un an mai târziu a fost trimis să pună pe picioare un consulat de un om în Kaunas, Lituania.

A durat foarte puțin timp până ce războiul a început; după invazia nazistă a Poloniei, mulți evrei polonezi au găsit siguranță spre est, în Lituania. Poveștile pe care le aduceau cu ei erau de necrezut și, într-adevăr, mulți nici nu i-au crezut. Și nici Lituania nu era o zonă sigură pentru ei, fiindcă respirația mașinăriei naziste – după ce deja își asigurase dominația în Vest – se simțea îndreptându-se spre est. Au auzit de două insule coloniale olandeze – Curacao și Guiana – ce nu cereau vize de intrare. Primiseră asigurări de ajutor de la consulul olandez, Jan Zwartendijk, însă mai rămânea un obstacol uriaș: ca să ajungă la insule, refugiații evrei trebuiau să treacă prin URSS. Consulul sovietic le-a spus că, dacă vor să obțină permisiunea să treacă prin URSS, vor trebui să facă rost de vize de tranzit de la japonezi.

La vederea imaginii din acea dimineață de iulie, Sugihara a fost pus în fața unei situații definitorii. Pe de-o parte, el era diplomat de carieră, crescut și educat în spiritul tradițional japonez al obedienței și respectului față de autoritate. Născut la început de secol, valorile care i-au fost inculcate au fost cele dominante pentru societatea japoneză la acea vreme, în special într-o familie cu tradiție de samurai: koko (dragoste de familie), kodomo no tameni (de dragul copiilor), giri și on (datorie și responsabilitate), gaman (stăpânirea emoțiilor) și, mai ales, haji wo kakete (nu aduce rușine familiei). Pe de altă parte, Sugihara încălcase deja câteva dintre aceste legi cardinale: a refuzat să asculte dorința tatălui său de a deveni doctor, urmându-și propria cale – ceea ce reprezenta un curaj masiv în acel context; prima sa căsătorie a fost cu o rusoaică pe nume Klaudia Semionovna Apollonova, timp în care s-a convertit la creștinism ortodox; a refuzat postul de ministru de externe și s-a opus fățiș multor politici ale Guvernului japonez. Să asculte de conștiință acum părea cel mai evident lucru de făcut.

Sugihara a trimis un mesaj cerând permisiune de la Tokyo. La acea vreme, vizele de tranzit erau acordate doar persoanelor cu vize legitime pentru o destinație viitoare Japoniei și care puteau dovedi că se pot întreține singuri cât timp stau în Japonia. Niciunul dintre evreii în căutare de vize nu putea aducea o așa dovadă. Sempo a trimis trei mesaje separate Guvernului, a fost refuzat de trei ori.

După ultimul refuz, Chiune și Yukiko au răspuns conștiinței. De pe 31 iulie până pe 5 septembrie, cei doi soți au stat zilnic scriind și semnând vize. Asta făceau de dimineața până în noapte, fără oprire, timp de aproape o lună. Scriau și semnau peste 200 de vize pe zi, în mod normal munca pe o lună din partea consulului. Yukiko îl servea cu sandvișuri pe care uita să le mănânce și seara îi masa mâinile obosite. Din când în când, Sempo ieșea la oamenii care stăteau în așteptare și îi asigura că va face tot ce-i stă în putință să îi ajute pe toți.

După un timp, Sugihara a primit un mesaj de la Tokyo care i-a reamintit:

„Trebuie să te asiguri că refugiații și-au finalizat procedurile pentru vizele de intrare, și trebuie să mai dețină și banii de călătorie sau banii care le sunt necesari în timpul șederii în Japonia. Altfel, nu ar trebui să le acorzi vize de tranzit”.

În răspunsul său, Sugihara a admis acordarea de vize oamenilor care nu și-au pus la punct toate detaliile, dar asta fiindcă Japonia este singura țară de tranzit pentru insulele olandeze, iar vizele sunt necesare pentru trecerea prin URSS. Tokyo a scris înapoi că URSS insistă acum ca Tokyo să onoreze toate vizele emise de consulii săi.

Sutele de aplicanți pentru viză s-au transformat în curând în mii, iar pe 3 august guvernelor străine li s-au dat 3 săptămâni să-și încheie misiunile diplomatice și să părăsească Lituania, sub ocupație sovietică. Perioada s-a extins apoi până pe 4 septembrie, zi în care Sugihara a continuat să acorde vize chiar și după ce s-a mutat din clădirea consulatului la Hotelul Metropolis, până dimineața următoare când avea trenul de plecare spre Berlin. A continuat să completeze și să semneze vize chiar și în tren, de unde afară așteptau alte sute de evrei. Le întindea vizele pe fereastra trenului, îi dădeau unui singur refugiat să împartă și la restul, iar când trenul începuse să se pună în mișcare a aruncat foile de viză necompletate și ștampila de consul pe geam.

După ce evreii își primeau vizele, se urcau în trenuri spre Moscova, de unde plecau pe calea ferată trans-siberiană la Vladivostok. De acolo, majoritatea mergeau la Kobe, Japonia, unde stăteau câteva luni de unde erau trimiși la Shanghai. Numărul exact de oameni salvați de Sugihara este greu de dedus, dar se estimează că între 6000 și 10.000 de evrei au beneficiat de pe urma vizelor acordate de japonez.

Guvernul japonez nu a acționat imediat pe lipsa de obediență a consulului, găsindu-l util pe perioadă de război. După o perioadă scurtă în Berlin, Sugihara a fost detașat la Praga, unde a oferit 33 de vize de tranzit refugiaților evrei. În martie 1941, a fost transferat la Konigsberg (Kaliningrad), unde a stat până în noiembrie al aceluiași an, când a ajuns în România. În septembrie 1944, Sugihara și familia lui au fost încarcerați de către sovietici, de unde au fost eliberați după 18 luni, în 1946. La 2 luni după întoarcerea în Japonia, a fost eliberat de sarcini, și trebuia să-și recalculeze întreaga viață. A lucrat o perioadă ca traducător și interpret, iar ultimele două decenii a lucrat ca manager la o companie de export cu afaceri în Moscova.

În 1985, a fost numit Drept Între Națiuni. A murit în următorul an într-un spital în Kamakura.

„O fac doar pentru că îmi este milă de oameni. Ei vor să iasă afară, așa că îi las să aibă vizele”.

Aristides de Sousa Mendes: diplomatul insubordonat care a ales conștiința

„Sunt mai dispus să stau cu Dumnezeu împotriva omului, decât cu omul împotriva lui Dumnezeu”. – Aristides de Sousa Mendes

Pe 11 noiembrie, 1939, dictatorul portughez Salazar a lansat Circulara 14, care interzicea diplomaților săi din Europa să ofere vize de tranzit pentru anumite categorii de oameni, precum: evrei, persoane fără stat și persoane care nu se pot întoarce în siguranță în țările lor de origine. În mai 1940, a mers un pas mai departe, amendând că nicio viză nu va fi acordată până ce nu va fi autorizată direct de la Lisabona. În iunie, același ani, consulul portughez la Bordeaux – Aristides de Sousa Mendes – înmâna până la 30.000 de vize refugiaților, dintre care aproximativ 10.000 evrei. A făcut-o în orașul consulatului său, apoi a făcut-o și din Bayonne și pe străzile Hendaye, în apropierea graniței cu Spania, deschizând astfel o rută de refugiere care avea să rămână activă de-a lungului întregului război.

Aristides de Sousa Mendes s-a născut pe 9 iulie, 1885, în satul Cabanos de Viriato, din provincia nordică Beira Alta, Portugalia, fiul lui Jose de Sousa Mendes – judecător – și Maria Angelina de Abranches. Aristides a primit o educație – alături de fratele său geamăn, Cesar – cu puternice valori familiale tradiționale și un catolicism profund. Cu tată judecător, au deprins respect pentru lege și au absolvit Dreptul la Universitatea Coimbra, în 1907. De acolo, ambii au optat pentru corpurile diplomatice, cu sarcini care i-au plimbat în diferite colțuri ale globului.

Aristides s-a însurat în 1910 cu Angelina, femeia care a fost alături de el și i-a împărtășit povara în cele mai dificile și cruciale momente. Au avut împreună 14 copii. În 1929, după detașări mai mult sau mai puțin plăcute în diferite părți ale globului, a fost promovat consul general și asignat în orașul belgian Antwerp. În 1934, încă în Antwerp, familia avea să se confrunte cu prima ei tragedie: moartea celui de-al doilea copil, Manuel, chiar la cina de celebrare a absolvirii acestuia. Aristides a cerut un transfer din Antwerp după asta. În 1938, scria la Lisabona cerând o detașare în Orientul Îndepărtat, dar a fost numit consul general la Bordeaux. Cele două apeluri ale lui Aristides nu au avut niciun efect. În același an, familia avea să se mute în orașul francez, unde a avut loc o ușoară acomodare. Clădirea oferea ample spații de locuit, iar copiilor le-a fost ușor să găsească școli noi și bune.

Apoi a început războiul. Prima reacție a lui Aristides a fost să-și ia copiii și să-i ducă acasă, în Portugalia, unde i-a lăsat în grija rudelor și servitorilor. Au mai rămas la Bordeaux, cu el, Angelina și cei doi fii adulți – Pedro Nuno și Jose. În primele zile după Circulara 14, Aristides a fost mustrat pentru prima sa greșeală: oferise viză unui refugiat vienez, profesorul Arnold Wizrntzer. Justificarea lui Sousa Mendes în fața superiorilor a fost:

„M-a informat că, dacă nu va părăsi Franța chiar în acea zi, va fi dus într-o tabără de concentrare, lăsându-și soția și copilul de izbeliște. Am considerat că e o faptă de o umanitate elementară să previn un asemena punct extrem”.

A fost doar prima dintr-o serie. Până în aprilie, 1940, a încâlcat deja regulile de destule ori cât să-și câștige o mustrare oficială. Garda de frontieră, braț al PVDE – poliția politică portugheză – își ținea ochii pe acțiunile lui. În luna mai, refugiați de toate felurile au ocupat consulatul din Bordeaux. Ofițeri de armată din Austria, Polonia și Cehoslovacia; anti-naziști francezi și belgieni; intelectuali, ziariști și scriitori anti-naziști; artiști; preoți și călugărițe – toți încercând să evadeze din mâinile criminale ale naziștilor. Încă prudent pe atunci, Sousa Mendes trimitea sute de telegrame la Lisabona, asistat de fiul său de 20 de ani, Pedro Nuno. Fiecare telegramă reprezenta o cerere individuală de viză, conform Circularei 14 amendată. Dar de la Lisabona nu venea nimic înapoi. Între timp, Aristides și Angelina își deschiseseră casa pentru refugiați, atât de mulți câți încăpeau. Angelina se ocupa de ei.

Tăcerea de la Lisabona continua. S-a îndreptat apoi către superiorii săi, de la care a fost retrimis la directivele deja în vigoare – și anume că numai Lisabona poate aproba vize. Nimic din asta nu ajuta. Nepotul lui Aristides – fiul fratelui său – Cesar Mendes Jr. părăsise Parisul, unde își urma studiile, și era refugiat și el în Bordeaux. Scria:

„Toate camerele din clărirea consulatului erau pline de oameni. Dormeau pe scaune, pe podea, pe covor. Până și birourile consulului erau pline cu zeci de refugiați care erau extenuați, morți de oboseală, fiindcă așteptaseră zile și nopți pe străzi, pe scări și, într-un final, în birouri”.

În acea vreme – 14, 15, 16 iunie –  Aristides cădea bolnav la pat pentru câteva zile, perioadă în care Angelina a devenit punct de sprijin. Unul dintre fii, Sebastian, a povestit mai târziu despre o noapte pe care cei doi soți și-au petrecut-o în continuă rugăciune. După aceste 3 zile, Sousa Mendes știa exact ce are de făcut. Din 17 iunie, devenise un mod eliberat de orice constrângeri de serviciu și singurul lucru care îl mai interesa era să salveze cât mai mulți oameni cu putință.

Pașapoartele erau adunate grămadă. O persoană le ștampila, cealaltă scria, iar Aristides își punea semnătura pe ele. Ca să scutească timp, ajunsese să-și scurteze semnătura. Rabinul Kruger – un refugiat și el, care era alături de soție și cei 5 copii, devenit între timp prieten al consulului – cei doi fii ai lui Aristides și alți câțiva refugiați ajutau cu linia de așteptare. Pentru toți cei – și erau mulți – care nu aveau niciun fel de document, s-au acordat vize cu ștampile pe simple bucăți de hârtie.

Zilele următoare, veștile referitoare la probabila predare a Franței în fața inamicului german au adus noi valuri de refugiați la ușile consulatului. Pe 18 iunie, 19 pașapoarte au ajuns în fața lui Aristides; acestea aparțineau familie imperiale austriece. Numele lui Otto von Habsburg se afla în capul listei negre a lui Hitler. Emisarului i s-a spus să se întoarcă după vize mai târziu în seara aceea. Nu avea să pună urgențele familiei imperiale austriece deasupra oamenilor care așteptau deja la coadă. După 10 seara, contele s-a întors și a ridicat vizele pentru Arhiduce și întreaga familie. Apoi, Arhiducele Otto a venit el însuși la consulat și a obținut o mare cantitate de vize ștampilate pe bucăți de hârtie pentru refugiați austrieci aflați în ascunzători. Otto von Habsburg și familia sa aveau să ajungă în Portugalia pe 20 iunie, de unde au plecat în Statele Unite.

Miile de vize emise de Sousa Mendes erau onorate la Irulan, granița spaniolă. Ștampila consulară le transforma în niște cereri oficiale, ca de la o țară la alta, în urma Pactului Iberic din 1939. Când trenurile pline cu refugiați au început să sosească la granița portughezo-spaniolă de la Vilar Formoso, PVDE a turbat; însă nu avea ce să facă decât să lase refugiații să intre. Un întreg mecanism era pus în mișcare, odată ce refugiaților le era oferit pasaj prin Spania.

„A fost într-adevăr obiectivul meu să salvez toate acele persoane, al căror chin era dincolo de ce poate fi descris. Imperativele conștiinței mele… nu au încetat niciodată să mă ghideze în îndeplinirea datoriilor mele, cu perfectă cunoaștere a propriilor responsabilități”.

Pe 19 iunie, Bordeaux a început să fie bombardat. Mulțimile de refugiați au fugit la Bayonne și Hendaye, în apropierea graniței cu Spania. Aristides și-a lăsat familia în Bordeaux și a urmat refugiații. La Bayonne, a găsit consulatul portughez împresurat de 5000 de persoane, cu alte 20.000 aflate în stradă. Până la acel punct, directivele Circularei 14 erau respectate la literă acolo. Statutul de consul-general îi dădea lui Sousa Mendes jurisdicție peste consulatul din Bayonne. Și noul lui ordin era: vize pentru toată lumea. În următoarele 48 de ore, mii de persoane și-au auzit numele strigat și le-au fost înmânate vizele salvatoare de vieți. Subordonatul său de la Bayonne, consulul Machado, a trimis o telegramă la Lisabona în care a raportat încălcarea regulilor. Pe lângă asta, i-a telefonat și ambasadorului Pereira din Madrid. Două mesaje au fost trimis apoi de la Lisabona – una la Bordeaux, cealaltă la Bayonne – care-i ordonau lui Sousa Mendes să se oprească.

Consulul nu apucase să citească niciuna dintre ele; pe 22 iunie, Aristides plecase deja la Hendaye, unde înmâna bucăți de hârtie cu mesaje variate scrise pe ele și parafa consulatului, cât să le dea dreptul oamenilor să intre în Spania. Nu a mai durat mult până porțile Spaniei de la Irun aveau să fie închise, iar Aristides a vorbit mai târziu despre oameni care s-a sinucis de disperare în fața sa. Rabinul Kruger scria mai târziu cum, în timp ce așteptau la porțile Irunului, au apărut dispute între gărzile spaniole și refugiați. Porțile rămâneau închise, iar Sousa Mendes s-a dus înăuntru să medieze situația. Fără nicio autoritate, s-a întors în două ore și a deschis el însuși poarta. Cu ocazia asta, încă un grup apuca să mai intre în Spania, cu direcția unui tren spre Portugalia.

Pe 23 iunie, ambasadorul Pereira a ajuns la Irun. Ce a văzut l-a șocat:

„Am dat de consulul Aristides Mendes și i-am cerut să-mi explice un așa comportament extraordinar… Din ce am auzit, și din înfățișarea sa extrem de neîngrijită, impresia pe care mi-a dat-o a fost cea a a unui om tulburat, nu în toate mințile… Comportamentul domnului Aristides Mendes sugerează un asemenea deranjament mintal că, informând pe loc autoritățile spaniole de decizia mea de a declara nule vizele acordate de consulul din Bordeaux celor care erau încă în Franța, nu am avut nicio reținere în a spune că sunt sigur că acel consul nu era în toate capacitățile mintale”.

Aristides nu a mai deschis poarta la Irun pentru a doua oară, dar a setat un precedent. Pe timpul războiului, mulți persecutați ai Europei au trecut prin Spania și Portugalia spre libertate. Cât despre cei aflați încă în Franța cărora vizele le-au fost nulificate, soarta lor este necunoscută. Rapoartele din presă ale vremii vorbesc despre 10.000 de refugiați care nu mai pot intra în Spania fiindcă autoritățile nu le mai recunosc vizele.

Întors la Bordeaux pe 25 iunie, a găsit telegrama de la Salazar de pe 24 care spunea că a fost eliberat din poziție și în care i se ordona să părăsească Franța. Aristides nu s-a grăbit; oprit să mai ofere vize, și conștient că mii de refugiați încă sunt prinși în oraș, a început să le ofere pașapoarte portugheze, pentru a preveni deportarea lor în taberele de concentrare. Noua sa acțiune a fost rapid descoperită și anulată de Lisabona, iar ordinul să părăsească a fost reînnoit.

Salazar culegea laurii acțiunilor lui Mendes. Zeci de mii de refugiați umpleau orașele și oferea gratitudine regimului care le-a oferit salvarea. Revista „Life” titra, în numărul de pe 29 iulie, 1940, că Salazar este „cel mai mare portughez de la Henric Navigatorul încoace”. A numit un consiliu disciplinar care, după ce s-a prefăcut că studiază niște hârtii, a stabilit că Sousa Mendes este un caz de „incapacitate profesională”, demn de disprețuit și bun de ocolit. Cazul a fost închis, clasificat și încuiat. Mendes a încercat tot restul zilelor să primească o audiență la Salazar, dar totul a fost în zadar. Fratele său, Cesar, a fost suspendat din postul său pentru 5 ani când a încercat să-i ofere o mână de ajutor. Incapabil să se întoarcă la muncă sau să iasă la pensie, Aristides și familia sa au fost condamnați la foamete. Educația celor mici a trebuit întreruptă, iar cei mari nu-și puteau găsi de muncă. Ocazional, era chemat la câte un presupus interviu cu Salazar; după ce era pus să aștepte toată ziua în anticameră, era trimis acasă; foștii colegi îl ignorau; era urmărit îndeaproape de PVDE și interogat frecvent; copiii săi mai mari aveau dosare active.

În 1945, a suferit un atac cerebral care l-a lăsat parțial paralizat. Angelina a suferit la rândul ei o hemoragie cerebrală în 1948, care s-a dovedit fatală după o perioadă de inconștiență de 6 luni. La 6 ani distanță, pe 3 aprilie, 1954, Aristides de Sousa Mendes avea să moară în Spitalul Franciscan din Lisabona. Nepoata sa, Madalena, a stat lângă el până în ultima clipă.

A fost numit Drept între Națiuni în 1966.

„Nu puteam să acționez altfel, drept consecință accept cu dragoste tot ce s-a abătut asupra mea”.

Witold Pilecki: voluntar la Auschwitz

„Am încercat să-mi trăiesc viața în așa fel încât în ora morții mele să nu simt frică, ci bucurie”. – Witold Pilecki, 15 mai, 1948, la primirea sentinței la moarte.

Witold Pilecki – nume de cod: Roman Jezierski, Tomasz Serafiński, Druh, Witold – a fost unul dintre fondatorii Armatei Secrete Poloneze, una dintre primele organizații de rezistență poloneze după ocupația nazistă din 1939. Un an mai târziu, avea să devină voluntar pentru Auschwitz – lăsându-se capturat pe străzile Varșoviei.

S-a născut la 13 mai, 1901, în orașul Olonets, Karelia, în Imperiul Țarist, unde familia sa a fost relocată de autoritățile țariste în urma suprimării Revoltei din Ianuarie a Poloniei din 1863-1864. Născut într-o familie cu tradiție patriotică, Witold avea să fie crescut în același spirit. În 1914, avea să devină cercetaș – o activitate care era atunci interzisă de autoritățile țariste. În 1918, a trecut în Polonia, care își recăpătase de curând independența.

A participat la războiul polono-sovietic din 1919-1920 – în urmă căruia sovieticilor li s-a tăiat, cel puțin temporar, apetitul pentru revoluție bolșevică în vestul Europei – luptând în Bătăliile de la Grodno și de la Varșovia, precum și Rebeliunea Żeligowski. A primit pentru acțiunile sale Crucea Poloneză pentru Curaj. De două ori.

După război, s-a însurat și a devenit tatăl a doi copii, iar activitatea sa militară a luat o pauză. La 1 septembrie, 1939, Germania invadează Polonia, pornind al Doilea Război Mondial. Pilecki fusese deja mobilizat cu câteva zile înainte în calitate de comandant de pluton de cavalerie. A făcut parte din Divizia 19 Infanterie, sub generalul Józef Kwaciszewski, iar plutonul lui Pilecki a fost distrus aproape complet pe 10 septembrie după o ciocnire cu tancurile naziste. Pilecki s-a retras – cu ce mai rămăsese din plutonul său – în sud, spre  Lwów (acum Ucraina), unde a fost încorporat în Divizia 41 Infanterie, sub maiorul Jan Włodarkiewicz.  Împreună cu oamenii săi, a distrus 7 tancuri inamice, a doborât un avion și a distrus altele două care erau la pâmânt. A fost rănit grav în Bătălia de la Tomaszów Lubelski.

După ce Polonia a fost cucerită, Pilecki s-a ascuns în Varșovia și, împreună cu maiorul său, Włodarkiewicz, va fonda Armata Secretă Poloneză, care mai târziu va fi încorporată în Armata Teritorială. Până în 1940, Armata Secretă număra aproximativ 8000 de oameni (mai mult de jumătate înarmați), în diferite orașe în afara Varșoviei. În perioada asta, lucra acoperit ca manager la un depozit de cosmetice.

În același an, Gestapo a arestat câțiva membri ai grupului său de rezistență și i-a trimis la Auschwitz. În 1940, Auschwitz I era folosită pentru prizonieri politici – în special polonezi – care începuseră să sosească din luna mai a anului. Dornic de mai multe informații despre ce se întâmplă cu prizonierii, Pilecki a prezentat superiorilor planul său de a se lăsa prins pentru a fi trimis în tabăra de concentrare, de unde avea să adune informații și să le trimită în exterior. Planul i-a fost aprobat.

 

Prizonierul 4859

Pe 19 septembrie, 1940, s-a lăsat în mod deliberat prins în timpul unei razii naziste, alături de alți 2000 de civili. După două zile de detenție, unde prizonierii era bătuți și torturați, a fost trimis la tabăra Auschwitz din Oświęcim. Acolo a primit numărul 4859. Înăuntru, a format un grup de rezistență printre prizonieri numit Uniunea Organizației Militare (ZOW), ale cărui scopuri principale erau: să mențină un moral bun printre prizonieri, să aducă vești din afară, să transmită vești din interior către exterior, să facă rost de mâncare și îmbrăcăminte pe care să o distribuie prizonierilor și să pregătească divizii capabile să preia controlul taberei în timpul unui posibil atac din exterior.

ZOW erau organizată ca un sistem de grupuri de către „cinci”, în care primul „cinci” era – teoretic – vârful organizației. Conform lui Pilecki, fiecare „cinci” nu avea idee de existența celorlalte „cinciuri”, fiecare grup de cinci fiind convins că ei sunt vârful organizației. Organizația a început să trimită informație valoroasă la Varșovia încă din octombrie 1940, iar începând cu martie 1941 rapoartele lui Pilecki erau transmise de către Rezistența poloneză către Guvernul Britanic. În 1941, exterminările deja începuseră.

Din 1942, rapoartele sale erau transmise folosind un transmițător radio construit în interiorul taberei. A durat șapte luni ca toate părțile necesare construirii lui să fie furișate. Rapoartele conțineau detalii referitoare la numărul de sosiri și de morți, precum și la condițiile prizonierilor. În timpul acesta, Pilecki supraviețuia unei pneumonii crunte.

Evadare și Revolta din Varșovia

Speranța sa era că Aliații sau Armata Teritorială vor lua cu asalt tabara, speranță care era gândită ca nefezabilă de cei din exterior. După ce mai mulți oameni ai săi din ZOW fuseseră identificați și uciși, Pilecki decide să evadeze și o face în noaptea din 26 spre 27 aprilie, 1943. Și-a continuat presiunile asupra Armatei Teritoriale, dar au ajuns la concluzia că o misiune de salvare la Auschwitz este sortită eșecului fără ajutor Aliat. Sovieticii, deși aflați la o distanță potrivită pentru un atac asupra Auschwitz, nu au arătat nici un interes în a-i ajuta pe polonezi.

În toamna aceluiași an, era promovat căpitan de cavalerie și s-a alăturat unei organizații anti-comuniste – NIEpodległość  (Independență)  sau NIE, formată ca unitate în interiorul Armatei Teritoriale cu scopul pregătirii în cazul unei eventuale ocupații sovietice. În timpul acesta, continua să coordoneze activițățile ZOW și Armatei Teritoriale, până la Revolta din Varșovia din 1944.

Revolta din Varșovia a început la 1 august, 1944, și a fost cea mai mare ofensivă a vreunei mișcări de rezistență în timpul războiului. Pilecki a lua parte la luptă ascunzându-și rangul, servind ca simplu soldat în Batalionul Chrobry II, din unitatea Kedyw. După ce mai mulți ofițeri au fost uciși, și-a dezvăluit adevărata identitate și a preluat comanda Companiei 1 „Warszawianka”, localizată în Śródmieście, centrul Varșoviei. A luptat sub nom de guerre „Căpitanul Roman”, iar forțele sale au ținut o zonă fortificată cunoscută ca „Marele Bastion al Varșoviei”. Pilecki și oamenii săi au rezistat timp de două săptămâni în fața atacurilor naziste constante, timp în care au adus pierderi semnificative forțelor germane, atât omenești cât și logistice.

După două luni de luptă în capitala Poloniei, Revolta a fost într-un final zdrobită de germani, cu prețul la 200.000 de mii de morți și trei sferturi din oraș distrus. Pilecki a devenit prizonier de război. Naziștii nu au știu cine este, așa că nu a fost eliminat. Transferat la Murnau, Bavaria, a fost eliberat de Divizia a 12-a Blindată a Statelor Unite, pe 28 aprilie, 1945.

Polonia comunistă

Situat în Italia, după încheierea războiului, Pilecki a scris raportul final asupra Auschwitz, 100 de pagini. Puteți găsi aici raportul integral, în limba engleză.

Devenind din ce în ce mai clar că sovieticii au intrat în Polonia cu intenția să rămână, acesta intră într-o altă misiune sub acoperire – să se întoarcă în Polonia și să obțină informații despre atrocitățile sovietice, pe care să le trimită la Guvernul polonez din exil. Ajuns în Varșovia în decembrie, 1945, Pilecki a început organizarea unei rețele de colectare de informații, care includea câțiva asociați de la Auschwitz și din Armata Secretă Poloneză. Până la mijlocul anului 1946, rețeaua a intrat în contact cu partizanii anti-sovietici și a format un sistem de curierat pentru transmiterea informației de la Varșovia în Italia. O reușită extrem de importantă a fost recrutarea lui Wawel Alchimowicz, un oficial al Ministerului pentru Securitate Publică, poliția secretă comunistă. Alchimowicz a oferit informații sensibile despre operațiuni secrete ale poliției și organizarea internă, precum și dovezi că rezultatele referendumului din iunie 1946 au fost falsificate.

În acest timp, grupul lui Pilecki fusese la rândul său infiltrat de Leszek Kuchinski, un fost membru al Armatei Secrete care acum lucra pentru guvernul sovietic ca agent dublu. Pentru a-și proteja adevărata identitate, Pilecki a preluat diferite slujbe și nume, dar a fost într-un final descoperit și i s-a ordonat să părăsească Polonia. A refuzat. În 1947, a început independent să culeagă informații despre atrocitățile comise de comuniști în Polonia în perioada ocupației din 1939-1941, precum și dovezi pentru arestări ilegale ale membrilor Armatei Teritoriale, care adesea sfârșeau în execuții.

Pe 8 mai, 1947, a fost arestat. Acuzațiile aduse erau trecere ilegală de graniță, uz de documente falsificate, neînregistrarea în armată, posesie de arme ilegale, spionaj pentru „imperialismul vestic” și plănuirea asasinării mai multor oficiali sovietici. Pilecki a respins acuzațiile de complot la crimă; despre acuzațiile de spionaj a comentat că nu consideră că ce a făcut el e ilegal.

Până la proces, avea să fie torturat, însă nu avea să sufle nicio vorbă despre asociații săi. Procesul spectacol a avut loc pe 3 martie 1948. Sentința a primit-o 2 luni mai târziu, pe 15 mai. A fost condamnat la moarte cu încă 3 camarazi.

În timpul ultimei conversații cu soția sa, acesta i-a spus: „Nu mai pot trăi. M-au omorât. Fiindcă Auschwitz comparat cu ei a fost doar un fleac”. Execuția a avut loc pe 15 mai. Un glonț în ceafă. Ultimele cuvinte ale lui au fost „Trăiască Polonia liberă!”

Sabaton, Inmate 4859. A song about Witold Pilecki.

Karel Janoušek: sufletul Cehoslovaciei

„Pe timp de pace, serviciul în Forțele Aeriene a surâs către cei mai buni tineri ai noștri. Când a devenit clar că Hitler dorea să distrugă Cehoslovacia, piloții noștri erau gata să lupte – indiferent de numărul copleșitor al inamicului. Nu au primit ordinul să lupte. Au primit ordin să nu lupte. Asta a fost o lovitură pentru ei – o lovitură mai puternică decât orice ar fi putut Göring să le dea. Pur și simplu nu au putut crede ce ordin au primit. Ah! Sunt atât de multe lucruri pe care noi, cehii, ne-a venit greu să le credem, și cu care am devenit obișnuiți”. – Karel Janoušek, 8 iulie, 1941

Karel Janoušek s-a născut pe 30 octombrie, 1893, la Přerov, astăzi Republica Cehă, la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său a fost unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat Cehoslovac. Mama avea să-i moară încă din primii ani ai vieții. A absolvit liceul în 1912, iar 3 ani mai târziu, când Europa fierbea de cel mai mare conflict din istoria sa de până atunci, a fost recrutat în armata austriacă, fapt pe care Janoušek l-a întâmpinat cu foarte puțin entuziasm. După ce și-a finalizat școala de ofițeri, la finalul lui 1916 a fost trimis cu regimentul său în Italia, iar la scurt timp după aceea unitatea sa a fost transferată pe frontul din Rusia. Acolo au fost capturați de ruși, iar la scurt timp s-a alăturat legiunii cehoslovace, sub comandă rusă. Problemele de acasă ale Rusiei din acea perioadă au permis însă crearea forțelor independente cehoslovace, care au participat la Bătălia de la Zborov, astăzi văzută ca un simbol al legiunii cehoslovace.

Întors acasă în nou-formata și independenta Cehoslovacie, Janoušek acceptă oferta de a deveni ofițer de carieră. A trecut comandant de infanterie și artilerie, iar în 1926 a devenit pilot. În aceeași perioadă avea să se și însoare.

Al Doilea Război Mondial

Pe 21 mai, 1938, a avut loc o mobilizare generală a armatei cehoslovace, din cauza situației din ce în ce mai amenințătoare legată de Germania nazistă. Janoušek era atunci comandant al Forțelor Aeriene ale Armatei 1, localizate în sudul țării. Bine echipată și cu un moral ridicat, armata cehoslovacă a primit în 29 septembrie vestea Tratatului de la Munchen, prin care părți importante din Cehoslovacia aveau să fie anexate cu acte în regulă de Germania. Președintele Beneš își dă demisia. La câteva luni după asta, în martie 1939, o Germanie plină de avânt și încredere ocupă întreaga Cehoslovacie. Președintee Beneš instituie un guvern în exil la Londra, și mulți lideri militari părăsesc țara și i se alătură la formarea unei armate în exil.

Generalul Janoušek a folosit ceea se numește ruta sudică, trecând granița spre Slovacia – devenit între timp stat independent pro-german – Ungaria, Iugoslavia, Grecia, Beirut, ajungând în Franța. Acolo a devenit comandantul Forțelor Aeriene Cehoslovace (deși nu purtau numele ăsta) ce începuseră să se formeze în Franța, dar a fost înlocuit de Vicherek, superiorul său care a ajuns mai târziu. 135 de piloți cehoslovaci au luptat în cadrul Forțelor Aeriene Franceze, reușind 3000 de zboruri operaționale și 78 de victorii aeriene. Pe 17 iunie, 1940, apărarea Franței va ceda și soldații cehoslovaci vor fi evacuați spre Marea Britanie.

„Au rămas numai să spere… Fiindcă, așa cum vă amintiți, nu era încă niciun război. Nu avea nicio promisiune, nicio garanție, nicio certitudine. Nu pot vorbi acum de experiențele lor. Foarte mulți au avut experiență cu viața din închisoare. Foamea le era companionul zilnic. Nu mai aveau uniforme deștepte. Au devenit trași la obraji, iar ochii lor din ce în ce mai triști. Au trecut prin Polonia, prin statele balcanice, prin Asia și Africa – spre Franța. Dar Franța a căzut. Tocmai când începuseră să-și recâștige respectul de sine, tocmai când doborâseră peste 160 de huni, Franța a căzut. Însemna asta sfârșitul tuturor speranțelor lor? Sigur că nu! Mai era încă Marea Britanie”.

În Marea Britanie, Janoušek era cel mai mare în rang din Forțele Aeriene Cehoslovace, drept urmare a preluat comanda. Janoušek a început organizarea Forțelor Aeriene Cehoslovace, care la scurt timp vor fi integrate în Forțele Aeriene Regale. În timpul războiului, 2400 de cehoslovaci au servit în Forțele Aeriene Regale. Soldații cehoslovaci au format trei detașamente de vânătoare, precum și unul de bombardament. Pe lângă asta, cehoslovacii au servit în multe alte detașamente britanice. Janoušek era inspectorul lor principal, ca Inspector Britanic de Zbor. Avioanele de luptă cehoslovace au avut 200 de victorii aeriene confirmate și 114 avioane inamice avariate. Au participat în bătălii majore, precum Bătălia pentru Anglia și Ziua Z. Au avut 38.485 de zboruri operaționale, cumulând 54.225 de ore operaționale de zbor, au lăsat 1.218 tone de explozibil și 92.925 de bombe incendiare peste ținte și au luat cu asalt zeci de nave și submarine. În timpul serviciului lor, sub comanda lui Janoušek, 511 piloți au pierit sau au fost declarați morți, mulți au fost răniți și 52 au devenit prizonieri de război.

Pe 4 august, 1945, cu o zi înainte de întoarcerea cehoslovacilor la nou eliberata lor țară, Janoušek a transmis următoarele vorbe națiunii britanice, la BBC:

„Acum că a sosit vremea ca noi să părăsim acest tărâm fermecător și ospitalier, unde am împărțit cu voi bucurii și amărăciuni de-a lungul ultimilor 5 ani de luptă comună, aș dori să exprim către poporul britanic, din partea mea și a întregilor Forțe Aeriene Cehoslovace, profundele nostre mulțumiri pentru toată bunătatea pe care ne-au arătat-o și pentru că ne-au făcut să ne simțim atât de mult ca acasă. (…)

Acum suntem în ajunul despărțirii și aproape de finalul călătoriei, cu adevărat o ocazie de bucurie, și totuși plecăm cu inima strânsă, fiindcă sunt foarte puțini dintre noi ale căror familii au scăpat de persecuție și adeseori moarte la mâna germanilor, un preț pe care cei dragi nouă au trebuit să-l plătească fiindcă fiii lor au plecat la luptă împotriva dușmanilor libertății umane”.

La întoarcerea în Cehoslovacia, Janoušek avea să simtă pe pielea sa vorbele adresate națiunii britanice. Cât timp el a fost plecat, naziștii i-au închis aproape toată familia și rudele. Soția sa și una dintre surorile sale au murit la Auschwitz, unul dintre frații săi la Buchenwald, iar doi cumnați ai săi au pierit în închisorile Litoměřice și Pankrác.

Lovitura de stat sovietică

În februarie 1948, imediat după preluarea sovietică a puterii printr-o lovitură de stat, Janoušek a participat la un curs pentru ofițerii seniori prin care avea să se familiarizeze cu doctrina sovietică. Janoušek a văzut asta ca o metodă prin care ofițerii care nu serveau politic partidul erau înlăturați, iar la scurt timp s-a văzut că majoritatea celor care au participat la curs au fost unul câte unul interziși din armată. Cei admiși, care au cooperat inițial cu noul regim, au fost înlăturați în următorii doi ani.

Lui Janoušek i s-a ordonat să ia o pauză „pe motive de sănătate”, până o decizie finală avea să fie luată în ce-l privește. Fiindu-i negate poziții în aviația civilă – și devenind clar că nu e loc pentru oameni cu calitățile sale sub noul regim – încearcă să obțină permisiunea să părăsească țara pentru Canada, unde avea câteva contacte. Este refuzat, așa că la sfârșitul lui aprilie încearcă să fugă, dar este prins. Pe 2 mai este adus pentru interogatoriu la închisoarea Kapucínská ulice 2/214. Pe 6 mai, era alături de alți piloți: Vlastimil Chrást, Jan Stepan, Josef Hanuš, Josef Bryks, Josef Čapka, Otakar Černý, Ondřej Špaček, Jan Plášil, and Václav Bozděch, precum și 14 civili.

A fost condamnat la 18 ani de închisoare, și jefuit de rangul militar, decorații, precum și de doctorat. În 1949, sentința i s-a mărit pe viață sub motivul că a știut de un plan de evadare la închisoarea unde era închis, dar nu a raportat. În 1955, sentința i-a fost redusă la 25 de ani, iar în 1960 era eliberat din închisoare sub o amnistie prezidențială. Avea 66 de ani.

În anul Primăverii de la Praga, Tribunalul Militar de la Příbram i-a anulat vechea condamnare, dar decorațiile, rangul și doctoratul nu i-au fost returnate decât post-mortem, în 1990, printr-un ordin prezidențial. Karel Janoušek a murit la 27 octombrie, 1971, la Praga. A fost înmormântat așa cum a trăit – ca un patriot – cu prietenii și ce i-a mai rămas din familie punând imnul național la ceremonie, în ciuda insistențelor autorităților comuniste să nu facă asta.

„Pentru mulți, va fi o întoarcere acasă tristă, plină de anxietate și îndurerare. De fapt, vor fi mulți dintre noi care nu vor avea niciun acasă unde să meargă și niciun părinte sau rudă rămași în viață. Și totuși, așteptăm cu nerăbdare întoarcerea noastră pentru a ajuta la reconstruirea a ceea ce a fost distrus și să asistăm la cea mai importantă sarcină, cu care se confruntă azi toate națiunile Aliate, și anume turnarea unei fundații solide pentru o pace de durată și pentru o lume mai bună”. – Karel Janoušek, 4 august, 1945.

PS: Au și Sabaton o odă pentru el, pe albumul ”Heroes”:


 

Marc Bloch: istoria scrisă de un istoric

La 10 zile după invazia Aliată a Normandiei, în seara lui 16 iunie 1944, Gestapo târa 28 de luptători din Rezistența Franceză afară din închisoarea Montluc, Lyon, unde în ultimele luni fuseseră încarcerați, interogați și torturați. Legați în perechi de câte doi, oamenii au fost transportați pe un câmp de lângă satul Saint-Didier-de-Formans. Pe drum, un ofițer german li s-a lăudat că războiul este pierdut pentru ei și că Londra este pe punctul de a fi nimicită.

Prizonierii aveau să fie luați patru câte patru și așezați pentru execuție. Doi dintre ei au reușit în mod miraculos să supraviețuiască și să povestească mai departe ce s-a întâmplat acolo. Nu au existat implorări de milă. Unii dintre oameni au strigat, în fața morții, „Adieu ma femme!”. Din acea scenă ni se mai povestește și un segment significant, petrecut între cel mai tânăr și cel mai bătrân membri ai Rezistenței, dintre cei 28. Cel tânăr avea doar 16 ani și era speriat pentru ce o să se întâmple. Cel în vârstă era scund, aproape chel, dar cu un aer distins. Avea 58 de ani. „O să doară”, striga băiatul. „Nu, băiatul meu, nu o să doară”, ca apoi să-i strângă mâna într-a lui și să strige din toți plămânii „Vive la France!”, chiar înainte ca naziștii să-și descarce mitralierele în ei.

Acesta a fost ultimul moment al lui Marc Bloch, probabil cel mai influent istoric al secolului 20 și unul dintre cei mai citiți. Marc Bloch a fost fiul unui professor de istorie antică, descendent dintr-o familie de francezi evrei patrioți și a fost atras de domeniul istoriei medievale. Pe lângă asta, a devenit stăpân pe la multe limbi, literature și științe sociale și natural. Un moment de turnură pentru el a reprezentat-o Afacerea Dreyfus, unde Bloch a fost marcat de producția de falsificării, manipulări și de isteria populară generate.

În Primul Război Mondial, Bloch a luptat cu curaj timp de patru ani, timp în care a avansat de la rangul de sergent la cel de căpitan. A primit 4 decorații pentru curaj, pe lângă Legion d’honneur și Croix de Guerre. A primit un glonte în cap și a suferit de toate lipsurile și bolile specific luptelor în tranșee. La primirea celei de-a patra decorații, armata a spus despre el că este un „ofițer remarcabil”, „un frumos exemplu de curaj și dârzenie în împlinirea misiunilor sale”.

După război, Bloch s-a întors la Strasbourg, oraș pe care a ajutat să fie eliberat de germani. A predat la Universitatea din Strasbourg din 1919 până în 1936. În 1929, înființează alături de colegul Lucien Febvre  jurnalul „Analele istoriei economice și sociale”, de la care a plecat o școală a istoriografiei cunoscută ca Școala de la Anale, școală cunoscută, printre altele, ca fiind ostilă analizei de clasă a istoriografiei marxiste. În 1936, a ajuns să predea istorie economică la Sorbonna iar, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, avea să-și încheie sinteza în două volume „Societatea feudală”.

Deși avea 53 de ani și 6 copii, Bloch având deja o istorie a eroismului împotriva germanilor din urmă cu peste 20 de ani, s-a reînscris în armată. A refuzat să profite de politica franceză care l-ar fi scutit de serviciu militar și  plecat pe front, luptând pentru următoarele luni. A fost decorat din nou, însă a fost nevoit să devină martorul impotent al dominației naziste asupra Parisului în 1940.

Evacuat la Dunkirque, ajunge într-un final la Rennes, oraș luat prin surprindere de germani. Așteptând momentul prielnic să scape de acolo, Bloch scrie despre acele zile:

„Așa am petrecut cam două săptămâni la Rennes. Mă loveam constant de ofițeri germani pe străzi, în restaurante, și chiar în hotelul în care stăteam. Mintea mea era îndoită între a vedea orașele pământului natal predate invadatorului, un simț de surpriză văzându-mă în termeni de pace cu oameni pe care, cu câteva zile în urmă, nu aș fi visat să-l întâlnesc decât prin prisma revolverului, și plăcerea malițioasă de a-i păcăli pe domnii aceștia fără ca ei să aibă cea mai mică suspiciune că aș face ceva de genul. Sigur că această satisfacție era și ea tulbure. Mereu am simțit un anume disconfort trăind sub aparențe false.”

Bloch s-a întors la casa lui de la țară din Creuse, în Franța de la Vichy. Obținuse o numire provizorie la Universitatea de la Strasbourg, însă în octombrie 1940 regimul de la Vichy a pus în aplicare Statut des Juifs, care excludea evreii din Vichy din majoritatea sectoarelor de viață publică. Marc Bloch, erou decorat de război și medievalist recunoscut și apreciat, era acum un simplu evreu.

La scurt timp, Bloch primea permisiunea guvernului să plece la Martinique acompaniat de soție, mamă și cei 6 copii. Îl aștepta o poziție la New School for Social Research din New York și fusese asigurat de Departamentul de Stat american că nu avea avea nicio problemă să obțină viza odată ce va ajunge la Martinique. A refuzat să plece. Refuzurile lui Bloch să părăsească Franța împreună cu întreaga familie au fost repetate. Aceste refuzuri, care îl puneau în pericol nu numai pe el, dar întreaga sa familie, iar apoi abandonarea familiei pentru a se alătura Rezistenței aveau să creeze amărăciune în cel puțin doi dintre copii săi. Bloch însă era de părere că era mai bine ca în apărarea țării să moară tații, nu fiii.

În „Omagiu față de Marc Bloch: Al nostru Narbonne al Rezistenței”, scris de camaradul său de Rezistență Georges Altman și apărut în jurnalul înființat de Bloch, acesta scrie despre momentul când l-a cunoscut:

„Încă pot vedea acel moment fermecător când micul Maurice, cu fața sa de 20 de ani roșie de bucurie, mi-a prezenat noul său recrut, un domn de 50 de ani. Decorat, trăsăturile delicate sub părul gri-argintiu, privirea clară din spatele ochelarilor, servieta într-o mână, un baston în cealaltă. Un pic ceremonios la început, oaspetele meu a zâmbit curând întinzându-și mâna și spunând cu prietenie: «Da, sunt eu, protejatul lui Maurice».”

Lyon devenea, ca membru al Rezistenței, casa lui Bloch. Îi vizita ocazional la Fougères pe soția și cei mai tineri 3 copii ai săi, ținea contacte clandestine cu prieteni englezi, se întâlnea pe ascuns cu Febvre cu care plănuia o revoluție în educația franceză după război, și a ocupat o serie de apartamente mai mult sau mai puțin sigure din Lyon. A trebuit să lucreze sub diferite nume de cod, primul dintre ele fiind „Arpajon”, un oraș de lângă Paris. Al doilea, „Chevreuse”, un alt oraș francez. Fiind nevoit să-și ascundă numele, în jurnalul Analele la insistența lui Febvres, pentru ca acesta să păstreze o față Ariană, își va semna noile articole cu „Fougres”. Filtrul patriotic prin care Bloch vedea Franța face ca alegerea numelor sale de cod să nu fie deloc întâmplătoare.

În iulie 1943, avea să fie promovat ca înlocuitor al lui Pierre Gacon ca lider al franctirorilor din zona Ron-Alpi și reprezentant în directoratul regional al Rezistenței. I s-a oferit sarcina să plănuiască răspunsul Rezistenței pentru Ziua Z, și o întâlnire de grad înalt a Rezistenței din Lyon trebuia să aibă loc pe 8 martie, 1944. Nu s-a mai întâmplat. Pe data de 7 martie au început să aibă loc arestări în masă, iar Bloch a fost arestat pe data de 8, la amiază. Opera atunci sub numele de cod „Narbonne”, un oraș din sudul Franței, trădat de o femeie care locuia câteva etaje mai jos.

Ca prizonier la închisoarea Montluc a fost interogat și torturat de Nikolaus „Klaus” Barie, agent SS și Gestapo cunoscut pentru sadismul său, care i-a adus și renumele de „Măcelarul din Lyon”. Bloch nu a suflat o vorbă. În timpul petrecut până la execuție, a revenit la prima sa dragoste, devenind profesor de istorie franceză pentru colegul său de celulă. În vara anului 1940, după ce Franța se predase Germaniei, Bloch scria în „Strania înfrângere”: „M-am născut în Franța. Mi-am potolit setea din apele culturii sale. Am transformat trecutul său în al meu însumi”.

În omagiul său post-război, Georges Altman continua vorbele citate câteva rânduri mai sus: „Cu un zâmbet pe față, deci, acel Profesor Marc Bloch a intrat în Rezistență, și cu același zâmbet pe față l-am lăsat pentru ultima oară”.

Fanatismul libertatii

Deşi liderii japonezi şi germani au rămas în istorie şi în percepţia publică ca o adunătură de descreieraţi suicidali al căror scop era cucerirea sau anihilarea întregii lumi şi a căror filozofie era „totul sau nimic” adevărul e că cei care au refuzat orice compromis şi negociere au fost tocmai ceilalţi, americanii şi britanicii.

Japonezii au sperat că pierderile strategice de la începutul războiului îi vor aduce pe americani la masa negocierilor şi că aceştia vor accepta, în schimbul păcii, dominaţia Japoniei asupra Asiei de Sud-Est. Germanii, la rîndul lor, au sperat că Imperiul Britanic va accepta dominaţia continentală a Germaniei, în schimbul păcii şi păstrării Imperiului. Strategic, obiectivul Germaniei şi Japoniei era acela de a-i tîrî pe brianici şi americani la masa negocierilor, unde aceştia ar fi recunoscut cîştigurile iniţiale  şi noile poziţii de forţă ale Germaniei şi Japoniei. Fiindcă nici nemţii şi nici japonezii nu aveau forţa şi resursele să ducă un război de uzură, de lungă durată şi o ştiau prea bine. Nu au sperat şi nu s-au gîndit vreo clipă că ar avea vreo şansă să anihileze militar şi economic Imperiul Britanic şi Statele Unite. Speranţa lor era că occidentalii vor ceda şantajului şi intimidării, că la un moment dat îşi vor pierde răbdarea.

La urma urmei, civilizaţia occidentală, a libertăţii şi capitalismului, a parlamentarismului şi alegerilor libere, expresia decadenţei ghifuite, a suficienţei şi comodităţii mic-burgheze, ar fi avut totul de pierdut în eventualitatea unui război de lungă durată. Mic burghezul blazat şi plictisit nu avea nici cheful, nici motivaţia şi nici sîngele să reziste privaţiunilor şi ororilor războiului, ameninţărilor şi intimidării venite din partea bunilor sălbatici, proaspăt scoşi din cutia cu prospături sănătoase a istoriei şi conduşi de Hitler, Mussolini sau Tojo. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi de imaginile, spectaculoase, ce-i drept, cu Hitler făcînd spume, cu Mussolini imitîndu-l pe Vadim, cu piloţi kamikaze şi tineri hitlerişti: adevăraţii fanatici au fost de partea cealaltă, la Washington şi la Londra.

Civilizaţia libertăţii şi capitalismului nu şi-a pierdut răbdarea şi nu a cedat, nu a acceptat compromisurile şi jumătăţile de măsură, a mers pînă la capăt şi a înţeles că războiul  e o problemă de a fi sau a nu fi, că acceptarea compromisului nu e decît un pas spre înfrîngere.

Patruzeci de ani mai tîrziu, un alt imperiu totalitar, URSS, se preda necondiţionat în faţa unui Reagan decis, ca şi Churchill, Roosevelt şi Truman, să meargă pînă la capăt. Încă o dată, Vestul capitalist a avut timp şi răbdare. E ceea ce îşi permite. Fiindcă timpul îi dă întotdeauna dreptate. Nu e cazul bunilor sălbatici. Cu ei timpul nu are răbdare. Mai devreme sau mai tîrziu, aberaţia ajunge la ultimele consecinţe, sîngele şi minciuna ies la suprafaţă, frica se uzează şi îşi pierde forţa, bunii sălbatici înşişi îşi pierd răbdarea cu propriile fantasme şi fanatisme. La finalul celui de-al treilea Reich aproape nimeni nu mai credea în nazism, la finalul URSS-ului, aproape nimeni nu mai credea în comunism. Erau deja două ideologii stoarse, două fanatisme uscate.

Aşa că, puţintică răbdare nu strică.