Despre legionari

Au reprezentat o reacție spiritual-mistică și apoi politic-extremistă a României rurale față de provocările culturale ale modernizării făcute de elita carlisto-liberală. Au intrat în coliziune frontală cu sistemul, ajungând să-și dispute cu Antonescu ”grațiile” lui Hitler, și au recurs la asasinatul politic, înainte de a fi decimați și închiși. După 1945, unii s-au exilat (pe aripi, căci, după asasinarea lui Codreanu, Mișcarea era divizată), alții s-au dat cu noul regim, dar cei mai mulți au murit în pușcăriile comuniste, în condiții atroce.

Demonizarea lor a servit de altfel comuniștilor, care au început să condamne orice adversar (real, imaginar, explicit sau latent) sub eticheta de ”legionar”. După 90, mai erau câteva pâlcuri în exil și au fost cumva reactivate, dintre foștii deținuți politici, alte câteva în țară. Sistemul îi avea pe toți, demult, fișați, cunoscuți ca profil psihologic: s-a lucrat cu inflitrații Securității, ca să compromită Opoziția, inclusiv prin prezentarea Pieței Universității ca ”rebeliune legionară” (și să justifice astfel mânia proletară a expediției minerești, complet în afara legii).

Azi, în România, există doar câteva nuclee intelectuale care privesc legionarismul ca pe o sursă de românism și anticomunism valid, recunoscându-i însă enormele greșeli și crimele. S-a constat și că, în anumite mânăstiri mai fundamentaliste, au existat stareți sau trăitori cu simpatii cripto-legionare. Atât.

Pe scurt, această derivă extremistă și-a trăit demult traiul. Și-a luat toate pedepsele imaginabile. Și nu mai are decât o existență spectrală, evanescentă. Așa că, oricine – organ media sau alfel de organ – care ar mai susține azi că există vreun ”pericol” legionar bate câmpii, manipulează, încearcă să reîncălzească (la microundele televizuale sau de social media) vechea marotă comunistă care, ca să diminueze pasivul criminal și acțiunile liberticide ale totalitarismului roșu, vedea legionari verzi pe toți pereții.

Să ieșim odată din trecutul ăsta de coșmar…

legionari(Foto: cultural.bzi.ro)

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)