Acum un an mureau în condiții chiar de neimaginat, oricît ne-am strădui, zeci de tineri, în clubul Colectiv. Unii atunci, pe loc, alții mai tîrziu. Zi de zi urmăream cu frică știrile, sperînd în taină să nu mai aflăm de unul sau doi care s-au dus. Numărătoarea groazei s-a oprit la 64. Alți 186 au fost răniți. Unii foarte grav, alții mai puțin.

La cîteva zile distanță, zeci de mii de oameni au ieșit pe străzile Bucureștiului cerînd demisia vinovaților. Guvernul Ponta a căzut, ajutat de această manifestare de neputință, furie și disperare. Spuseseră că au tot ce le trebuie, nu aveau, aveam să aflăm mai tîrziu, nimic. Chiar nimic. În afara infecțiilor din cauza cărora au murit și din cei care ar fi putut fi salvați.

Președintele Iohannis a convocat societatea civilă la Palatul Cotroceni, deși numele celui care avea să fie numit prim-ministru se știa deja. A fost, după  părerea mea, un simulacru de consultări. Nu numai pentru că nu se știe cum au fost aleși cei care să reprezinte strada, dar pentru că strada, prin dinamica socială a mișcărilor care o animă, nu poate ridica pe nimeni. Strada coboară și doboară pe cineva din funcție, dar nu urcă decît pe cei pregătiți să urce.

A venit la Palatul Victoria guvernul Cioloș, și astfel a intrat în mentalul colectiv mitul tehnocratului. Care e atît de specializat, încăt nu poate rata misiunea încredințată. S-a dovedit a nu fi așa. Nici nu era greu de închipuit, fiind un guvern votat și de PSD, avea limitări și constrîngeri în exercițiul funcțiunii.

A trecut un an de atunci. Am văzut zeci de filme, am ascultat sute de mărturii. Am văzut o societate disperată să ajute supraviețuitorii și urmașii celor care nu mai sînt aici. Societatea încă plînge, chiar dacă nu atît de mulți oameni ca atunci.

Nu am de gînd să reiterez ce s-a mai spus și ce s-a mai auzit. Ce mă interesează este să-mi spuneți voi, cei care v-ați bucurat de căderea guvernului Ponta – pentru că ne-am bucurat, oricît de tristă, de amară, de dramatică a fost bucuria, ne-am bucurat, ce credeți astăzi, după un an, că s-a cîștigat – culmea ironiei – atunci. Pentru că a luat sfîrșit perioada minciunilor și a manipulărilor acelui guvern. În afară de Hexi Pharma, subiect început în forță și terminat într-o ceață din care mai vedem, din cînd în cînd, bătălia a două femei pentru un copil și pentru averea ce i se cuvine după moartea tatălui, patronul firmei. Și încercînd să faceți excepție de durerea celor afectați direct, de durerea celor care au pierdut copii, nepoți, rude, prieteni la Colectiv. De durerea celor care se chinuie astăzi și se vor chinui o viață.

Așadar, ce considerați că s-a schimbat și cum s-a schimbat, e la fel, mai bine, mai puțin bine sau mai mult decît ați sperat? Să încercăm să facem o evaluare între speranțe și realizări concrete. Ne-am calibrat corect sau nu așteptările? Atunci am fost un colectiv, acum mai sîntem?

Vă mulțumesc.

PS: Ocazie cu care vă rog, dacă doriți, să completați și acest chestionar al Adelei Toplean, necesar cărții la care lucrează, „Moartea, România și oamenii”.

PPS: Din peste 300 000 de asociații care există în România, una nu s-a gîndit sa se zbată și promoveze în parlament legea cazierului judiciar necesar la alegeri. Nu am mai fi avut discuții, nu am mai fi avut de ce bate cîmpii cu fiecare ocazie.

(Foto: romania-actualitati.ro)