Mulți se feresc să mai vorbească despre înţelesurile profunde ale lucrurilor de teamă că acestea vor aduce “dezbinare” între participanții la discuție. Ne place, însă, să vorbim, relaxat, despre diferenţele de practică socială și culturală, lăsând să se înţeleagă că ataşamentul faţă de o anumită tradiţie (să zicem religioasă) nu este, în sine, o opţiune profundă (o problemă de sens personal), cât de obişnuinţă culturală adesea împovărătoare şi niciodată justificată îndeajuns pentru a nu putea fi schimbată cu o alta.

Cumva, zelul – sau lipsa de zel – în această sferă a praxis-ului ar face diferenţa dintre simpli spectatori, adepţi şi fanatici, închizând, astfel, tradiţiile (să zicem religioase) în ceea ce au ele vizibil diferit, în loc să le deschidă unele spre altele, în ceea ce au (sau ar putea avea) ele invizibil asemenea.

Cititorii acestui blog știu prea bine cât de zadarnică este astăzi o discuţie despre „adevăr”, „validitate”, „cunoaştere obiectivă”, „esenţă” sau „angajare”. Ca să citez un personaj din romanul la care lucrez: “ce-mi pasă mie de starea vremii când am propria opinie?”

Niciun adevăr nu este adevărat în afara tradiţiei care l-a consacrat și care-l “rulează” în continuare cu un soi de obstinație deznădăjduită fără să-i mai poată apăra atributele sale „serioase”, „tari”, de atotprezentul pressing relativist, orchestrat cu mai multă sau mai puțină dibăcie/josnicie în sălile de conferinţă ale şcolilor neo-moderne.

Aici voiam să ajung: la faptul că a devenit aproape imposibil să mai aduci în discuție, în mediile academice serioase, subiecte cu miză existențială. Cu cât e școala mai serioasă, cu atât e mai puțin permeabilă la “lucruri serioase”.

Spun acum pe șleau ceea ce spuneam “învăluit“ în eseul de săptămâna trecută când mă plângeam că problema morții a fost redusă la consecințele ei sociale: scrupulul academic, fie el metodologic sau ideologic, mărturisit sau nemărturisit, a paralizat în bună măsură gândirea noastră ştiinţifică, cel puțin în câmpul științelor sociale.

Se pare că niciun cercetător  nu mai poate rezolva o problemă fără a o transforma în prealabil într-o problemă socială, de preferinţă limitată în timp şi spaţiu, perfect măsurabilă (adică “validă” la nivel de experiment), dar perfect relativă (adică“neadevărată” la nivel de demonstraţie filozofică sau teologică).

Culmea e că orice specialist în științe sociale, neo-modern în spirit și-n purtare, care, teoretic, știe foarte bine că exigenţele de metodă la care subscrie sunt pur subiective şi perfect „deschise”, se va mişca, practic, în cadrul paradigmei sale cu siguranţa şi suficienţa pe care doar deţinerea adevărului etern le-ar putea înlesni. E suficient să participați la două-trei conferințe internaționale, organizate în jurul unor hot issues, ca să vă convingeți de asta. Mulți își propun (și reușesc!) să măsoare prin neverosimil de complicate grile statistice anvergura şi ritmurile unor fenomene sociale de altfel ambigue. Oamenii respectivi au auzit de fizică cuantică și de hermeneutică, știu ce înseamnă „complexitatea lumii” și „interpretare”. Dar asta nu-i privește. Ei vor privi în ograda teoretică a vecinului de pe poziţia celui care deţine un model de cercetare a cărui aplicare va genera adevăruri tari; adevărurile „slabe” sau “conversaţia”, cum îi spunea Rorty, rămâne, desigur, specialitatea celorlalţi.

Pe scurt, ca să fiu ironică, „modelul de cercetare” care îmi pare a fi cel mai răspândit în universităţi şi centre de cercetare este unul care are drept motto le rélatif c’est les autres.

Așa se face că mulți cercetători cu scrupule metodologice preferă teme de studiu restrânse ca întindere, cu consecinţe mai puţin însemnate şi uşor delimitabile care se înscriu – onest şi neproblematic – într-un model de cercetare dinainte stabilit; concluziile la care se va ajunge în urma acestor demersuri ştiinţifice nu trebuie să fie reprezentate în vreun fel pe harta „mare” a problemelor epocii, ele fiind dependente în mod natural de contextul imediat care le-a şi produs, împăcând astfel atât „capra obstinată”, doritoare de temeiuri raţionale şi demonstrabile, cât şi „complexa varză” ale cărei foi oricum nu pot fi numărate, ci doar cunoscute pe rând şi parţial.

Abordarea univocă „răsfaţă” cercetătorul fiindcă îl ţine în „puful” rutinei de cercetare în care nu se intervine. Retragerea în paradigmă proprie și zăvorârea ușii bagatelizează dezbaterea, o face ridicolă. Ferit de lumea dezlănţuită a luptelor epistemologice, cercetătorul în carapacea sa teoretică nu va fi expus unor situaţii decizionale riscante, lucru salutar (cred unii) fiindcă limitează considerabil spectrul erorilor şi impune disciplina ortodoxă în defavoarea fanatismelor și exceselor de zel. Încetul cu încetul, imaginația se atrofiază. De fapt, începi să-ți reprimi intuițiile și gândirea creativă în momentul în care începi să cauți grant-uri de cercetare. E imposibil să faci rost de bani fără să cobori, strategic, ștacheta, fără, adică, să faci cercetare “așa cum fac toți”, cel mai adesea sub potențialul tău real.

Iată de ce probleme cum ar fi moartea, singurătatea sau răul nu pot fi cercetate onest şi rezonabil fără a le confunda, voit, cu consecinţele lor sociale imediate.

Din scrupul academic, psihologii, de pildă, au ezitat să se confrunte cu una dintre cele mai autentice, mai misterioase şi mai versatile probleme umane: problema răului. Tratată reducţionist sau deloc, evitându-se orice contaminare cu valorile morale ori cu aura de mister în care religiile au învăluit originile sale, răul, din câte ştiu eu (rog cititorii mai informați să facă sugestii de lectură), a scăpat sistematic investigaţiei ştiinţifice.

A existat, ce-i drept, un psihiatru american, M. Scott Peck care, pe urmele lui Fromm, a  înţeles să iniţieze – cu precauţie şi vădită  tulburare – ceea ce el numeşte „o psihologie a răului”. Unul dintre primele lucruri remarcate de el a fost acela că nu poți studia răul într-o manieră reducţionistă. Nici o altă problemă umană, mai spunea Peck, nu s-ar deforma atât de dramatic în urma unei abordări unilaterale aşa cum s-ar întâmpla cu studiul superficial al răului din fiinţele omeneşti. Mai mult, nu se poate vorbi despre studierea răului decât laolaltă cu valorile vieții. Cum să scoți, atunci, teologia sau mitologia din discuție? Cum să scoți analizele statistice ale modelelor eredității, biochimia și testele Roschasch? Dar cine să încerce marea cu degetul?…

Prin urmare, specialistul neo-modern onest, aflat în faţa unei taine umane „mari”, trebuie să aleagă una dintre cele două variante posibile: abandonarea subiectului în favoarea unor taine „mai mici” care „încap” fără prea multe probleme într-un model de cercetare unic (şi inevitabil reducţionist), sau acceptarea multideterminării tainei celei „mari”, multideterminare fără de care, desigur, taina noastră nu s-ar mai numi „mare”. Atunci când, din prea multă precauţie, se ratează întâlnirea cu esenţa unei probleme „mari” fiindcă cercetătorul încearcă s-o privească nu în ceea ce are ea semnificativ (deschis şi complex), ci în ceea ce ştie sigur că nu se va sustrage explicaţiilor rezonabile aflate la îndemâna şcolii de care aparţine, studiul lui va fi condamnat la o stânjenitoare irelevanţă prin raport cu proporţiile considerabile pe care subiectul cercetat le posedă în mod natural.

Despre faptul că neo-modernitatea nu a putut ataca problema morţii fără a o transforma într-o problemă practică (profund biologică şi sociologică, dar tot mai puţin ontologică), tot aşa cum psihologii s-au ferit de tratarea problemei răului fiindcă aceasta ar fi declanşat, inevitabil, contaminarea criteriilor ştiinţifice cu valori suspecte, „tipic”- morale şi religioase, nu se cade să vorbesc într-un blog.

Mărturisesc că eu personal nu cred în „puritatea” stilistică, în „puritatea” interogaţiilor (care se oferă spre rezolvare ca şi „context-free issues”, într-o inutilă şi inutilizabilă nuditate), şi cu atât mai puţin în „puritatea” metodologică. Câte „purităţi”, tot atâtea trădări, şi tot atâta dezinteres. „Onanismul” metodologic şi preocuparea narcisică a metodei pentru ea însăşi nu poate duce decât la o neglijare a subiectului care, în cele din urmă, se va răzbuna pe ceea ce-l constrânge, prin „ieşiri” rebele care, neputând fi digerate conform metodei, vor fi numaidecât amputate. Vom sfârşi, atunci, cu o metodologie pură, dar vinovată de a-şi fi omorât subiectul din faşă.

Din fașă se omoară, pe modelul acesta, nu numai subiecte de cercetare, ci și oameni.

Drumul de la metodă la subiect, de la moale la tare și de la literă la spirit trece întotdeauna prin inimă,  printr-o inimă de carne și sânge.

(Foto: onetheology.com)