Pentru socialiști familia e sursa tuturor relelor: a inegalităților, a discriminărilor, a tradițiilor. Prin intermediul familiei se transmit limba națională, proprietatea, cultura, credințele religioase, poziția și relațiile sociale. Familia e cea care asigură continuitatea. În condițiile în care stînga înseamnă revoluție, redistribuire, resetare, revanșă, resentiment, reînceput iar dreapta înseamnă acumulare, sedimentare, moștenire, memorie, continuitate nu e deloc surprinzător că familia constituie una din principalele ținte ale stîngii și ultime redute ale dreptei. Dacă atitudinea față de familie ar fi singurul criteriu al alegerilor politice și dacă politicienii dreptei ar fi cît de cît capabili, atunci dreapta ar cîștiga alegerile frecvent cu peste 70%. Nu o face.

Familia presupune decizii pe termen lung, care, la rîndul lor, presupun stabilitate. Inegalitatea, tema centrală a stîngii, este tocmai motivația existenței fiecărei familii. Muncim pentru inegalitatea dintre copiii noștri și ai altora. Iar eforturile noastre de azi pentru copiii noștri duc la inegalitatea de mîine. Muncim, acumulăm pentru copiii noștri, îi educăm, le oferim condiții, veghem asupra sănătății lor, astfel încît atunci cînd ajung la maturitate să fie cît mai pregătiți pentru viața în societate, să-și înceapă viața de adulți cu cît mai multe atuuri. Unii părinți fac mai mult pentru copiii lor, unii fac mai puțin, unii nu fac nimic sau fac mai mult rău. Părinții își ajută înzestrează inegal copiii, începînd de la moștenirea genetică, continuînd cu educația și moștenirea materială.

Eliminarea inegalităților este tema-vedetă a stîngii, tema cu cel mai mare succes la public. Se spune: ”Una e ca oamenii să se diferențieze între ei datorită meritului personal, una e să se diferențieze din start, datorită moștenirii, fie că e vorba de proprietăți, valori materiale, fie că e vorba de educație sau poziție socială. Nu toți avem șanse egale. Unii dintre noi pornesc în viață avantajați, alții dezavantajați. Aceasta este nedreptatea. Moștenirea anulează meritele.”  Stînga încearcă să reseteze societatea și să elimine aceste inegalități, prin diverse metode, fie că vorbim de naționalizări sau discriminare pozitivă.

Haideți să ne imaginăm că trăim în meritocrație. Nu socialism, nu comunism. Piață liberă, libertate, proprietate. Capitalism de-o generație. Ziua cîrtiței. Muncim, acumulăm, pornim afaceri, construim. Însă nu avem copii. Sau,  mai bine zis, copiii ne sînt luați imediat după naștere și crescuți izolat de părinți, fără să-i cunoască, în mari centre de creștere a viitoarelor generații. Pentru cei care au trecut prin comunism și cunosc sistemul de educație și sănătate de la noi nu e extraordinar de greu să-și imagineze așa ceva. Copiii, o dată ajunși la maturitate, intră în viață de pe poziții egale. Mă rog, relativ egale, rămîne totuși moștenirea genetică, care îi diferențiază. Un meritocrat radical ar putea spune că ”datul” nu este merit. Este meritul părinților. Nu e meritul tău că ai o moștenire genetică care îți dă mai multe șanse în viață decît altora. Și aici, formele extreme ale stîngismului pot interveni și au și făcut-o, încercînd să anuleze importanța moștenirii genetice prin propagandă. ”Totul e relativ, frumusețea și inteligența sînt discriminatorii și ofensatoare. În realitate, ele nu sînt importante, doar mentalitatea învechită – mic burgheză, capitalistă, imperialistă, a omului alb etc – este cea care le valorizează în detrimentul altor trăsături.” Dar să revenim la micul nostru exercițiu de imaginație. Cînd murim, tot avutul nostru, afaceri, proprietăți, sînt donate automat statului sau unor forme de asociere (asociații, cooperative etc). Care ar fi consecințele unui astfel de sistem?

În primul rînd, toți ne-am dori să murim săraci lipiți și să ”trăim clipa”. Cînd simt că mi se apropie ceasul (asta, în condițiile în care n-am ghinionul să mor pe neașteptate și tot ce aparține să rămînă statului), vînd tot. Nimeni nu va mai putea moșteni nimic, cu excepția statului. Moștenirea și donația vor fi considerate generatoare de inegalități și discriminări. Dacă s-ar elimina doar moștenirea în cadrul familiei, discriminarea și inegalitatea tot ar rămîne, în condițiile în care averea se poate dona, iar cel ce primește donația va fi avantajat față de ceilalți cetățeni care nu au norocul să  li se doneze o avere.

Ar dispărea motivația acumulării și construcției pe termen lung. Ar dispărea legătura dintre generații, liberul schimb între generații, ar dispărea memoria. După cîteva generații se va ajunge ca toți membrii societății să fie copiii statului. Crescuți de stat, educați de stat, cu memoria, cultura și valorile impuse de stat. Statul va fi unica sursă a memoriei, educației și valorilor. Și singurul deținător al proprietății. În cîteva generații se va ajunge la o populație uniformizată, lipsită de memorie și motivația de a continua. Dacă copiii sînt luați de lîngă părinți de la naștere, ce motivație ar mai avea cineva să facă copii? În acel moment, probabil că statul va pune la punct o industrie a procreerii, o imensă fabrică de copii. Cînd familia nu va mai exista, statul va fi atotputernic.

De aceea este vital să conservăm familia și deci inegalitatea, fie ea genetică, culturală, socială sau economică. Avem nevoie de predictibilitate. De stabilitate. De continuitate. De construcție pe termen lung. De memorie și de moștenire.

În anii 90 foarte puțini au înțeles miza restituirii proprietăților. Foarte puțini au înțeles răul pe care l-au făcut naționalizarea și colectivizarea. Astăzi, după 23 de ani, sînt suficient de mulți români care au acumulat averi în acești ani. Era de neînțeles în 92 sau 93. Acum românii își pot imagina mai ușor anii naționalizării și colectivizării. Ai muncit pe brînci din 1994 pînă în 1999, cu experiența, relațiile și banii acumulați în această perioadă ți-ai deschis o afacere. O afacere care te costă zilnic, de 14 ani, energie, timp, nervi, sănătate. Ți-ai investit toată viața în această afacere. Afacerea ta valorează cîteva sute de mii de euro, cîteva milioane sau zeci sau sute de milioane de euro. Ai cîteva proprietăți. Un apartament de lux sau o vilă sau două vile și trei case de vacanță. Ți-ai crescut copilul așa cum tu nu ai avut șansa să crești. L-ai dat la școli bune, te-ai îngrijit de sănătatea lui și să aibă toate condițiile necesare să crească armonios. Simți că ți-ai datoria, atît cît ai putut. În data de 17 august 2015 Parlamentul trece o lege prin care toate proprietățile imobiliare și toate afacerile trec în proprietatea statului. Absolut tot. 21 de ani de muncă, din 1994 pînă în 2015. Copilul tău are 16 ani. Intră în viață cu nimic. Ba nu. Are totuși ceva. Are educația primită în familie și în școli. Are totuși un atu. Un atu cîștigat din exploatarea celorlați, vor zice socialiștii. Din sudoarea poporului a făcut copilul tău școli bune, a trăit în puf și a primit educație aleasă. Alții nu au avut norocul lui. Ba mai mult, din cauză că tu le-ai exploatat părinții, acești copii au avut mai mult de pierdut, au fost dezavantajați. Cum poate fi eliminată această discriminare? Această inegalitate? Cum poate fi îndreptată această nedreptate? Originea sănătoasă sau, cum îi zice mai nou, discriminarea pozitivă, este soluția. Copilul tău va fi dat afară din școală și trimis să dea cu sapa și să care saci cu spatele. Copiii care nu au avut șansa unor părinți bogați, copiii ai căror părinți au fost exploatați vor fi trimiși la școli înalte și vor fi făcuție șefi peste copilul tău. În compensație. Dreptate pînă la capăt.

Familia este ultima redută împotriva Statului, a experimentelor totalitare. Nu este singura. Dar este cea mai importantă. Familia este cea care păstrează, memorează și transmite limba, cultura, credința, valorile, identitatea,  proprietatea. Familia e celula de bază a libertății.

Din păcate, vorbim doar de individ și stat, individ și societate, individ și comunitate, despre clase sociale, bresle, profesii, categorii de vîrstă și uităm că oamenii nu trăiesc nici izolați, nici în turme de pensionari, antreprenori, avocați, pesediști, cetățeni cu venituri între 2000 și 3000 de lei lunar. Trăiesc în familii. Au părinți, frați, surori, soți, copii, cumnați, veri. Cu familia locuiesc și cu familia petrec aproape tot timpul liber. Limba, cultura, credința, educația, sănătatea, profesia, solidaritatea se manifestă în familie pentru prima dată.

Una dintre marile erori ale așa-zisei drepte românești a fost tocmai neglijarea familiei ca alternativă la Statul maximal și ultima redută în fața asaltului stîngii. A fost neglijat rolul familiei în educație, în sănătate, în solidaritate. Pensionarii, care înainte de a fi pensionari sînt părinți și bunici, capi de familie extinsă, sînt de 23 de ani principalii votanți ai stîngii. Și asta fiincă dreapta în loc să încerce să le înțeleagă rolul și nevoile, s-a bosumflat pe ei și i-a transformat în ținte ale discursului, simboluri ale stîngii. Din toate atitudinile dreptei a reieșit că dorește răul pensionarilor și că lucrează pentru ca acest rău să se întîmple. În loc să se concentreze pe rolul familiei în susținerea celor în vîrstă, în loc să explice că doar o economie prosperă și puternică, adusă de capitalism, duce la creșterea veniturilor salariaților, celor tineri, creștere care se traduce prin creșterea contribuțiilor către fondul de pensii, pe de o parte, și creșterea contribuțiilor directe ale tinerilor membri ai familiei către rudele mai în vîrstă, către părinții și bunicii lor, pe de altă parte. O familie de tineri care cîștigă 10 000 de lei pe lună contribuie la fondul de pensii și la întreținrea pensionarilor din propria familie mai mult decît contribuie o familie care cîștigă 4 000 de lei. Familiile sărace, fără locuri de muncă sau cu locuri de muncă prost plătite, consecințe ale politicilor socialiste, abia se pot întreține pe sine, darămite să poată întreține și pensionarii. Ba mai mult. astfel de familii devin ele însele întreținute, asistate social. Astfel, bani care ar trebui să meargă către pensionari, prin contribuții la fondul de pensii sau prin susținere directă de către membrii familiei, merg către asistența socială a celor activi, care pot munci.

Eroarea dreptei a fost să-i includă pe pensionari la asistați social și să-i considere inamici, din cauza votului dat la începutul anilor 90 Faptul că pensionarii au votat cu Iliescu și stînga, faptul că trăiesc din bani de la stat, a făcut ca dreapta să-i considere drept inamici atît politic cît și economic. În ultimii 23 de ani, pensionarul a devenit simbolul stîngii la noi. Recunosc că mă număr printre cei care au gîndit și a scris astfel.

Același lucru este valabil și pentru copii.

Cît despre inegalitate, ar trebui să lăsăm ipocrizia la o parte și ar trebui să ne gîndim cît contribuim noi la inegalitate muncind pentru copiii noștri. Dar dacă inegalitatea s-ar rezolva prin diverse metode, propuse, evident, de stînga iar aceste metode ar fi rezonabile și benigne, nu ar implica experimente sociale aberante și totalitare, naționalizări, furturi și crime, care ar fi consecințele? Am scăpa de inegalități? Dacă statul ar rezolva aceste inegalități, ce rost ar mai avea ca noi să facem eforturi pentru copiii noștri? Cine sînt cei care au de cîștigat din eliminarea inegalităților? Cei de la nivelul de jos, cei care își ajută cel mai puțin copiii. Atunci, dacă copiii noștri, pot fi la același nivel cu ceilalți fără ca noi să facem vreun efort, atunci de ce ne mai spetim degeaba? E suficient să așteptăm să fie eliminată inegalitatea.

O turmă de bivoli migrează spre sud, unde poate găsi apă. Dinspre nord, turma e urmărită de o haită de lei. Cîțiva bivoli merg mai încet și rămîn în spate. Dacă bivolii ar avea puseuri doctrinare și tabere politice, bivolii de dreapta ar spune ”Ritmul în care se mișcă turma îl dau cei dintîi. Trebuie să ajungem la rîu ca să nu murim toți de sete. Chiar cu riscul ca cei din urmă să fie mîncați de lei.” iar bivolii de stînga ar spune ”Ritmul în care se mișcă turma îl dau cei din urmă. Trebuie să nu-i lăsăm pe aceștia să rămînă singuri, să fie mîncați de lei. Chiar cu riscul de a muri toți de sete.”

Revenind la familie, disputa stînga – dreapta pe tema inegalității reprezintă doar o bătălie pe care stînga și dreapta o duc pe frontul familiei.

Cît despre ”dreapta” românească…

La noi dreapta e tînărul cu studii înalte și venituri peste medie din urbanul mare. Stînga e restul. Dreapta e academicul cu doctorat  pe bune și primul joint tras pe holurile Sorbonei. Stînga e pe șantier, bea Unirea și fumează Viceroy (Carpați nu mai există). Dreapta are degete de pianist și pipă-n colțul gurii, stînga are degete de tractorist și face sex neprotejat în spatele șurii. Dreapta e reformistă, stînga e conservatoare. Dreapta e progresistă, stînga e reacționară. Dreapta e europenistă, stînga e naționalistă. Dreapta are mintea deschisă, stînga orbecăie în evul întunecat. Dreapta e urbană, stînga e rurală. Dreapta umblă cu pantofi italienești, stînga o arde-n opinci. Dreapta rezolvă ecuații complicate, stînga stă cu ochii pe pereții bisericii. Dreapta e meditativă, stînga e negustorească. Dreapta e înnoire permanentă, stînga e încremenire. Dreapta e 15% da’ buni, stînga e 85% da’ răi și proști. La noi a fi de dreapta e un semn de distincție, nu bun simț, e merit, nu datorie.

Cel puțin așa ne zic politicienii, intelectualii, strategii și comentatorii, și în general, toți cei care se definesc ca fiind de dreapta. Și nu de ieri, de azi. De 23 de ani. Ba chiar mai mult de atîta, în vremurile din urmă ”dreapta” a devenit un termen pe care-l folosesc pentru a se recunoaște între ei lipitorii de afișe și cărătorii de servietă ai lui Vasile Blaga. Semn că penibilul a atins cota maximă și sîntem la capăt de drum.