Personal, nu sunt foarte deranjată de înfumurarea unui om inteligent. Am o ciudată indulgență (ca să nu-i spun slăbiciune) pentru mințile sclipitoare. Fără să fie un garant al gândirii robuste, înfumurarea poate fi de înțeles la anumite profile umane cu toleranță scăzută la o realitate inevitabil mediocră. Nu toți deștepții reușesc să se descurce într-o lume plină de nătărăi. Înfumurarea îi ajută să păstreze distanța, să-i trimită pe netoți „la locul lor”.
Intolerabilă, însă, îmi pare un anumit tip de expansivitate, de autosuficiență exuberantă care anulează pur și simplu orice formă de dialog, care pustiește totul în jur. Mă refer aici la un anumit fel de a umple spațiul, dându-i Celuilalt – netot sau om normal – un brânci, aruncându-l în Neant. Această expansivitate este, cred, specifică unor deștepți narcisici, locvace, cu inteligență „bolnavă”, explozivă, nesistematizată, și totuși cvasi-autistă.
Dacă înfumurarea deșteptului este oarecum selectivă și-l pune pe celălalt – considerat netot – la locul lui, expansivitatea deșteptului este neselectivă și, practic, nu-i dă voie celuilalt să existe. Înfumurarea poate fi o strategie interpersonală “contondentă”. Expansivitatea de care vorbesc anulează, în schimb, orice tip de relație cu Celălalt; se încadrează, astfel, în zona patologicului.
Exuberanța ta, plăcerea de a te lăfăi în propriu-ți discurs, plăcerea de a împroșca în jur cu idei și informații, îl costă pe Celălalt viața.
Acești deștepți, acești exuberanți, cum își mai merită ei potopul de flegme de pe buzele proștilor!
(Foto: christianmomthoughts.com)
Suficiența înfumuratului inteligent este, cred, principala piedică în coagularea intelectualilor români în proiecte importante, de anvergură. Luați în parte, valorează foarte mult. Aduși laolaltă, nu sunt capabili să producă mai nimic. Cel mult, un scandal. Exemplul cel mai bun este Academia Română. O vitrină cu personalități din toate domeniile, care, însă, nu a generat niciun proiect important, nici politic, nici social, nici cultural, nici economic, nici științific, nimic. Înfumurarea există și produce efecte negative. Un unic caz care reușește, cumva, să contrazică această realitate a înfumurării, este cel al GDS-ului care, așa cum îi este numele, a strâns laolaltă o mână de intelectuali care pot, culmea, să dialogheze. Cred, însă, că este excepția care întărește regula.
Cunoscutii dvs. , presupun , vor veni cu ¨precizari¨ si remarci inspirate la acest text scurt si apasat : ¨ ce-o fi vrind sa spuna ? ¨ Inteligenta fara infumurare , ceva mai rar . Asa sint zicalele si proverbele , nu iarta nimic , dar tilcul lor adevarat e in veselia lor . Cind te pisca vreo astfel de zicere te superi si rizi , e ca albina . Dealtfel , sint rebele , ii pisca si pe ¨emisarii¨ lor . Discutiilor ( dialog ? era ceva pe vremea lui Socrate ) virtuale le lipseste un element esential , gestul , expresia , pt. a putea sesiza starea de spirit reala a celuilalt … Poate fi politete acra , deriziune subtire , infatuare academica sau solemnitate rabelaisiana .Dialog ? Era ceva pe vremea lui Socrate . Asa ca , banuiesc , un asemenea text ar putea provoca deranj mare , desi vi se va raspunde elegant ca ˝ da , just , asa este , dar … ¨ Bun , cineva ar putea zice ( ca sa zic si eu asa ) ca ¨dreptul la flegma¨ e cumva in continuitate cu ¨dreptul la ofensa¨ ( din fericire , ambele sint prevazute in dreptul penal ; din nefericire , inutil ) ..