Personal, nu sunt foarte deranjată de înfumurarea unui om inteligent. Am o ciudată indulgență (ca să nu-i spun slăbiciune) pentru mințile sclipitoare. Fără să fie un garant al gândirii robuste, înfumurarea poate fi de înțeles la anumite profile umane cu toleranță scăzută la o realitate inevitabil mediocră. Nu toți deștepții reușesc să se descurce într-o lume plină de nătărăi. Înfumurarea îi ajută să păstreze distanța, să-i trimită pe netoți „la locul lor”.
Intolerabilă, însă, îmi pare un anumit tip de expansivitate, de autosuficiență exuberantă care anulează pur și simplu orice formă de dialog, care pustiește totul în jur. Mă refer aici la un anumit fel de a umple spațiul, dându-i Celuilalt – netot sau om normal – un brânci, aruncându-l în Neant. Această expansivitate este, cred, specifică unor deștepți narcisici, locvace, cu inteligență „bolnavă”, explozivă, nesistematizată, și totuși cvasi-autistă.
Dacă înfumurarea deșteptului este oarecum selectivă și-l pune pe celălalt – considerat netot – la locul lui, expansivitatea deșteptului este neselectivă și, practic, nu-i dă voie celuilalt să existe. Înfumurarea poate fi o strategie interpersonală “contondentă”. Expansivitatea de care vorbesc anulează, în schimb, orice tip de relație cu Celălalt; se încadrează, astfel, în zona patologicului.
Exuberanța ta, plăcerea de a te lăfăi în propriu-ți discurs, plăcerea de a împroșca în jur cu idei și informații, îl costă pe Celălalt viața.
Acești deștepți, acești exuberanți, cum își mai merită ei potopul de flegme de pe buzele proștilor!
(Foto: christianmomthoughts.com)
