Filmul bate fotbalul

Spania dezintegrată de Olanda. Italia dînd încă o aspră lecţie de viaţă Angliei. Uruguayul făcut arşice de Costa Rica. Brazilia şi Croaţia cu “arbitrajul respectiv”. Cupa Lumii, abia începută, nu duce deloc lipsă de mari spectacole. Acelea, definitorii. Care te marchează. Entuziasmante sau deprimante. Înălţătoare sau revoltătoare. Nectar sau venin. Fiecare are lista lui. La Mondialul 2014, spectacolul definitoriu a venit, pentru mine, chiar în prima noapte, după meciul de deschidere. Da, după. Am stat, la început uluit, apoi fascinat, cucerit şi, în cele din urmă, cu ochii umeziţi, pînă spre trei noaptea, la un documentar. Realizat de Ionel Stoica. Indiferent ce se va întîmpla în luna aceasta, indiferent cine va pierde şi cine va cîştiga, filmul acela va fi, pentru mine, Mondialul 2014. Culmea, e despre o echipă de-acum exact douăzeci de ani. De fapt, despre destinul nostru, de români.

Sînt un mare pasionat de documentare. Le am strînse pe casete video, pe DVD-uri, le strîng în continuare în formate digitale, cu sutele de gigabiţi. E o treabă, şi cu documentarele. Nu se fac singure, şi nu oricine ştie să le facă. Am unele pe care le revăd, periodic. Britanice, americane şi franţuzeşti, germane, braziliene, scandinave, chestii. Despre istorie, politică, presă, medicină, arhitectură, muzică, războaie, industria filmului, teatru, automobile, vapoare, avioane, televiziune, exploararea spaţiului, cîte şi mai cîte. Plus documentare despre fotbal. Le revăd pentru că trec de ecran şi mă înhaţă, ducîndu-mă, de fiecare dată, în lumea lor, cu adevăruri şi cu emoţii numai ale lor. Aşa sînt documentarele bune. Documentarul lui Ionel Stoica este impecabil. Povestea României la Mondialul din 1994. Visul american. Cînd lumea a fost a noastră. Apoi n-a mai fost. Nimic. L-aş revedea şi l-aş tot revedea. Pentru ce spune şi pentru cum spune.

Recunosc, nu mă aşteptăm. La TVR? Da, iată, este posibil. Sigur, la unu noaptea, în reluare, după ce prima dată îl băgaseră dimineaţa, pe la zece. De ce? N-au înţeles ce marfă aveau? Trebuia ascuns, ca să nu fie văzut? Cînd merita, cu prisosinţă, un loc în primetime. Sau, poate, nu. La ce bun să ne amintim? Meciurile acelea, din nopţile acelea. Fericirea fără margini, mândria şi speranţele de necuprins, cu mulţimi imense în stradă. Iar cei tineri, de ce să afle cum a fost? Cum de a fost posibil? Graţie cui? Cine erau ei? Ei, care ne-a făcut să visam, cu ochii deschişi, că vom lua Mondialul? Că vom fi şi noi, românii, cei mai buni din lume? În primul sport al lumii?

Germania de Vest a ieşit prima oară campioană mondială în 1954, la Berna, în Elveţia, învingînd Ungaria lui Puşkaş, enormă favorită. Şoc tectonic. Germania, paria lumii după război, nu însemna mare lucru în fotbal. Poate părea ridicol, dar acea victorie a schimbat istoria. Vest-germanii şi-au poreclit ţara “Republica de la Berna”. Exemplul fotbalului le-a dăruit încrederea care a generat “miracolul economic”, continuat pînă azi. Dar ce înţeleg nemţii din fotbal şi din viaţă, este? Nu vom fi vreodată Germania. Totuşi, nu pot să uit. În vara lui ‘94, la BBC, colegii ziarişti englezi deschiseseră o lista de pariuri cu România în finală. Acela a fost impactul. Aceea era imaginea României în Anglia. Cînd a ratat Belo ultimul penalti cu Suedia, am vrut să arunc televizorul pe geam. M-a oprit soţia. Nu eram furios pe ai noştri. Pur şi simplu, ştiam că s-a dus o şansă unică. Nu pentru fotbal. Pentru România.

Peste douăzeci de ani, dintr-un documentar, am aflat că Răducioiu a ştiut, cu inima grea, acelaşi lucru. De atunci. Făcuse rost, din nimic, de golul egalării şi de golul victoriei cu Suedia. Aşa cum fac marii fotbalişti cînd echipa lor, cu alţi mari fotbalişti, e la ananghie. Apoi a fost golul lui Andersson. N-avea cum, dar a fost. Şi gata. Au lipsit cinci minute. Mi-au dat lacrimile urmărind finalul fimului. Messi, Neymar, Pirlo? Minunaţi. Dar nu sînt ai noştri. Înainte de mizeria, de incompetenţa şi de ticăloşia de azi, am avut o şansă. În America, ai noştri, cei de atunci, au fost România cea bună. Şi frumoasă. Filmul, asta arată. Cu vorbele lor, cu emoţiile lor, cu rîsete şi lacrimi. Ei, şi? Cu ce folos? În 1950, un puşti dintr-o familie amărîta şi-a văzut tatăl plîngînd fiindcă Brazilia pierduse, pe teren propriu, Mondialul. A jurat să cîştige, pentru el, Cupa Lumii. Prima din istoria Braziliei. S-a ţinut de cuvînt. I se spune Pelé. Dacă s-ar găsi, aş cumpăra un braţ de DVD-uri cu documentarul lui Ionel Stoica şi le-aş împărţi. Nu de alta, dar poate că un puşti de pe la noi, văzînd ochii umeziţi ai tatălui său, după ce-au privit amîndoi filmul, va jura să cîştige Cupa Lumii cu naţionala României. Şi se va ţine de cuvînt.