Romania Stingii. Analiza spectrala.

Rezultatul alegerilor din Bucureşti spune tot adevărul despre ţara în care trăiţi şi despre viitorul ei, care este trecutul. Normal. Mergem înainte, că înainte era mai bine. Trecutul este Stînga, fireşte. Care, adăugîndu-şi prezentul şi viitorul, este tot. Mai bine nici că s-ar putea (fără nici o ironie)! Iată: politica bazată pe minciună este politica favorită a României. Deal with it! Fără iluzii. Aşa e cel mai bine.

Adunînd procentele obţinute de Gabriela Pandele şi de Nicuşor Dan, săriţi de 70%. Fără iluzii (minciună), se înţelege uşor că Firea este Pandele, iar Nicuşor Dan e de stînga. Stînga a cîştigat cu peste 70%! Cu iluzii, nu se mai înţelege nimic. Minunat. Pentru stînga, e limpede că România a fost, este şi va fi a lor. Minunat pentru ei. Şi restul? Electoratul “de dreapta?” Aici, trebuie o lămurire esenţială. Politica “de centru” e de stînga. Explicaţia e clasică şi de domeniul evidenţei. Şerbetul cu balegă e balegă. Nu e “de centru,” între şerbet şi balegă. E balegă.

Dar balega nu-i bună? De consumat, nu. Consultaţi istoria. Nici de îngrăşat ogorul nu era bună, de fapt, din pricina bolilor transmise, prin balegă, la oameni. Acelea erau condiţiile pe atunci. Postmodern, balega poate fi dezodorizată, concentrată, liofilizată. Organoleptic, nu atrage atenţia din prima. Dar rămîne balegă, normal. Cu aceleaşi efecte. În formă retard, cu eliberare lentă, efectele se prelungesc pe perioade foarte lungi. Gen trecut, prezent şi viitor. Pentru încă o generaţie. Şi încă una. Cîte doresc.

Bun, bun, dar “dreapta”? Electoratul de dreapta se împarte între: dreapta de stînga, stînga de dreapta (ţepe) şi dreapta. Cu alte cuvinte, mulţi sînt atraşi de “centru.” Nedrept, dat fiind că stînga e doar de stînga, dar asta e: organoleptic, nu toată lumea e atentă, cu simţurile treze. Iar simţul politic esenţial rămîne bunul-simţ. De pildă: conform lui Nicuşor Dan, PSD e cel mai corupt partid. Pentru prima dată, PSD a cîştigat pe faţă Primăria Bucureştiului şi toate sectoarele! E fără precedent! Cel mai corupt partid din România, conform lui Nicuşor Dan, controlează, pentru prima dată, Capitala României! Acest triumf fără precedent i se datorează lui Nicuşor Dan. Care nu a luat voturi de la PSD. A luat voturi de la PNL. “De ce aţi votat cu Nicuşor Dan?” Ca să iasă Pandele. Iar PSD să pună mîna pe Bucureşti. Total.

 Niii-nooo! Niiii-noooo!

Nicuşor Dan a refuzat, principial, orice colaborare cu PNL, fiindcă toate partidele sînt corupte. Dar, după propria-i mărturisire, corupţia PNL este diferită de corupţia PSD, cel mai corupt partid fiind PSD. Totuşi, pentru a nu-şi dezamăgi suporterii, Nicuşor Dan a refuzat să împiedice intrarea Bucureştiului pe mîna celui mai corupt partid. Dimpotrivă: refuzînd colaborarea cu PNL, şi cu o campanie care a atacat masiv PNL, Nicuşor Dan a garantat intrarea Bucureştiului pe mînă celui mai corupt partid. Conform lui Nicuşor Dan, obiectivul lui Nicuşor Dan este binele comun al cetăţenilor. Binele comun al cetăţenilor se atinge aducînd la putere, total, cel mai corupt partid din România. Ce, nu-i de bun-simţ?

Ba da. Este. Pentru Nicuşor Dan. Obiectivul lui nu era să o bată pe Pandele. Nu era să bată PSD. Nu era să “salveze Bucureştiul.” Obiectivul lui era partidul. Lui. Ca să ne salveze pe toţi, nu doar Bucureştiul, prin partidul lui. USB, devenit USR. De la Uniunea Salvaţi Bucureştiul, la Uniunea Salvaţi România. USB, partidul cu nume de mufă, trebuia lansat prin campania din Bucureşti. Ca să fie, imediat, mufat la USR. Lansarea (mufarea) USR s-a făcut, evident, la Antena 3, cunoscutul canal prodemocraţie, imediat după omagierea fostei salariate Gabriela Pandele, venită împreună cu condamnatul Liviu Dragnea să celebreze acasă, între prieteni, triumful electoral datorat lui Nicuşor Dan.

Fireşte, Nicuşor Dan a fost invitat de Gâdea M. să-şi facă intrarea dînd mîna cu Gabriela Pandele şi cu Liviu Dragnea, reprezentanţii celui mai corupt partid din România. Candidatul anticorupţie absolut, Nicuşor Dan, a acceptat invitaţia, dînd mîna cordial, pe fond de zîmbete, cu reprezentanţii celui mai corupt partid din România, pe care i-a adus la putere. După care Nicuşor Dan, solo, şi-a făcut lansarea naţională a partidului la Antena 3, post de larg interes, într-o atmosfera de zîmbet, felicitări şi mici înţepături, ca la orice televiziune imparţială. Ce nu-i de bun-simţ aici?

Mori! Da’ mori odată!

Ce? Faptul că electoratul din Bucureşti, partea scîrbită de corupţie, a fost împins să aleagă între stînga şi stînga, ca să iasă stînga? Stînga lui Pandele, stînga lui Nicuşor Dan, cîştigător absolut: PSD! Faptul că stînga şi stînga au atacat, ambele, PNL? Faptul că Nicuşor Dan, ca să cîştige notorietate naţională pentru partidul lui, printr-un scor bun la Bucureşti, a refuzat să oprească PSD printr-o colaborare cu PNL? Faptul că tema campaniei, şi din stînga, şi din stînga, a fost “să moară dreapta, că merită?” Sigur că merită. Anticorupţia reală, nu imaginară, a fost lansată de dreapta. Dreapta, adunată în PNL, a început o asanarea. Ce cretini! Uite, PSD, rămas neasanat, a luat potul! Mai vrea cineva asanare? Nu mai e nevoie! Între timp, a venit Salvarea.

E magic. Dar aşa e stînga, magică. Magia fiind scamatorie, evident. Cu vorbe. Bunăoară, Nicuşor Dan vorbeşte despre cei care l-au finanţat dezinteresat. Greşit. Au făcut-o strict interesat, cum e şi normal. Interesul unora fiind, poate, să oprească PSD? Mai ştii? Interesul lui Nicuşor Dan a fost să-şi lanseze naţional partidul, abandonînd Bucureştiul la PSD. Dezinteresat. Cinism? Minciună? Falş? Da’ de unde! Anticorupţie. Totală. Cu corupţia maximă total la putere. Doamna Clotilde Armand: “Lumea s-a săturat de clasa politică! Bine, acum şi eu sînt în clasa politică, trebuie să-mi schimb limbajul.” Da, doamnă, aşa e. De stînga, de dreapta, limbajul, cum să fie? Nici, nici? Cu obstinaţie, Nicuşor Dan refuză să spună dacă el şi partidul lui sînt de stînga sau de dreapta. Spune: “Nici, nici.” Aşa se cheamă, postmodern, politica “de centru.” Ce este politica “de centru” scrie mai sus. Reluaţi. E o concluzie ştiinţifică, puteţi face oricînd experimentul. Şerbet, balegă, amestecaţi. Analizaţi. Nici, nici?

Magic and bullshit

Şi mai e ceva, legat tot de vorbe: continuitatea stîngii în “magie.” E tulburător. Venit, independent, desigur, la TVR, după fuga lui Ceauşescu, Ion El Însuşi a vorbit de “întinarea” nobilelor idealuri ale stîngii. Ca să fie clar: aveam stînga veche, rea,  Ceauşescu, şi stînga nouă, bună, Iliescu. Acum avem stînga rea, PSD. Iar noua stîngă, bună, e mult mai bună! Nici nu mai vorbeşte de vreo stîngă! E “nici, nici.” Apoi, tema “salvării.” Ion Iliescu ne-a salvat prin Frontul Salvării Naţionale. Acum, ni se propune, iar, Salvarea. Prin Uniunea Salvaţi România. N-au găsit alt cuvînt, de. De la “Uniţi, salvăm!” Toată România. De capitalism. Iar anticapitalismul nu-i de stînga, se ştie. E “de centru.” Sigur, nu merge din prima. Pas cu pas.

Mai întîi, salvarea Bucureştiului. Uuups! N-a mers! A ieşit Pandele! PSD a luat toate sectoarele! Nu contează! Este făcut partidul? Esteee! Urmează România. Imprudentă alegere, totuşi, asta cu Salvarea… Dar, dacă a mers o dată, de ce n-ar merge iar? Nu asta vor oamenii? Şi USL a mers la fix. Era “şi, şi.” Şi stînga, şi dreapta. O idioţenie, dar a intrat unsă. USR e “nici, nici.” Mult mai bine. Ce mi-e L, ce mi-e R. PSD ce-o vrea, „pentru de dimineaţă” pînă seara, la alegeri, în toamnă? Să nu meargă USR? Cu nişte apariţii la Antena 3, cordiale, joviale? Cu “să moară dreapta” şi din stînga, şi din stînga? S-ar aduna, aşa, de-un parastas al dreptei? În morţii ei de dreaptă. Şi de-o lejeră victorie a PSD? “Nici, nici?” Vom vedea sigur. Mai ales că Bucureştiul nu e vreun reper. N-a fost niciodată. Nu?

left

(Foto: twitter.com)

Raed? Psst! Raaaeeeeed!!! Pleaca!

Îţi tot cad, Raed. Aparate de zbor. Crapă oameni, sărmanii. Evident, însă, ce treabă ai tu? Doar nu le pui tu să cadă, aparatele. Tu altă treaba ai: Secretar de Stat. Aşa e. De stat, stai bine. Că altceva, ce mai e de făcut, la Stat? Şi oamenii de la SMURD care tot crapă stau bine. În sicriu, tot ce trebuie, toate condiţiile. Bun, ei nu asta îşi doreau – dar dacă ar fi aşa, na, după ce-şi doreşte fiecare, unde s-ar ajunge?

Dar n-ai tu nici o legătură. Normal. Tu eşti tehnocrat. Pe salvare de vieţi, pe situaţii de urgenţă, pe aspecte din acestea. Sau poate că nu? Poate nu de-aia te-au adus la M.A.I. Poate eşti Secretar de Stat pe şah, ţintar şi moară. Sau ergonomie. Sau spaţii verzi din incinte. Sau fanfare. Sau ceva. Altceva. Căci e ştiut: tehnocratul e altceva! Nu-i el, aşa, ca orice fel de om în funcţie. Nepolitic, nepartinic, nenimic.

Alţii, cu Statul mai altfel, au o cutumă – dacă apar asemenea probleme, grave, cu crăpat în serie pe zona lor, în aria lor de competenţă, e clar: demisia. Demisia de Onoare. Dar nu de Onoare e vorba aici, ci de Competenţă. Este? Or, nu eşti tu Simbol Naţional de Excelenţă în Competenţă? Eşti. Şi-atunci, Excelenţă, cum să-ţi dai demisia? Logic. N-ai cum. Mai ales că, tot de la voi, de la tehnocraţi medicali, dăinuie şi exemplul luminos al lui Sorin. Oprescu, desigur.

Cînd cu copilul acela, sărmanul, mîncat de cîini. Gen: „Ce să fac, doamnă? Să-mi dau demisia? Păi dacă îmi dau demisia, învie copilul?” Şi gata. Ce demisie? Logic. Nu? Păi nu, tocmai. De bun-simţ, adică perfect logic, venea cam aşa: „Da, Sorine, să-ţi dai demisia. Să rezolve problema cine vine în locul tău, din moment ce tu n-ai fost în stare. Să nu mai ajungă să crape copii mîncaţi de cîini, ca să se rezolve.” Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul acestor aparate care tot cad, în serie, şi crapă oameni, în serie. Ce să-i faci? Învie, dacă demisionezi? Nu. Dar poate nu mai mor alţii. Uite-aşa. Chiar şi Secretarii de Stat nu mai stau, pleacă, dacă le crapă oameni în serie, pe zona lor de competenţă. Pleacă, da. Pleacă.

raed arafat

 

(Foto: radiocraiova.ro)

In sprijinul votarii. De ce votati cu Nicusor Dan

Fără politicieni! Noi nu sîntem partide! Hu-hu-hu = he-he-he = aceeaşi mizerie! Ne-am saturat de “raul cel mai mic!” Sîntem tari! Puri! Duri! Maturi! Jos Sistemul! Hai cu Antisistemul! Hai cu Independentul! Independent de ce? Mmm… De realitate?

Realitatea că “Primar” este, gen, o funcţie POLITICĂ? Realitatea că sînt numai două linii politice, de cînd lumea: stînga sau dreapta? (aia “de centru” e stînga în rate, nu cu vagonul). Realitatea că a crede sincer într-o minciună nu o transformă niciodată în adevăr? Realitatea că un candidat care îşi construieşte cariera politică pe ideea că nu e politică, dar totuşi e politică, însă nu-i nici de stînga, nici de dreapta, minte? Sau e rupt de realitate? Adică minte, gen, cu onestitate, sincer convins de adevărul minciunii în care îi place să creadă?

Sînt doar două variante: fie minte, fie trăieşte într-o ficţiune, deci se minte, minţindu-i şi pe alţii. Iubind adevărul, cinstea, competenţa, puteţi vota liniştiţi pentru o minciună, desigur, sinceră. Iubind adevărul, cinstea, competenţa, puteţi vota pentru o ficţiune. Puteţi? Evident. Şi aşa ajunge Antisistemicul Primar? Sau ajunge Firea Primar? Că Primăriţă e sexist, na. De fapt, aşa ajunge Pandele. Primar. Dar să nu divagăm.

(Totuşi, de ce nu îi spune nimeni Gabriela Pandele, doar omul e actualul titular, de ce atîta marginalizare? E revoltător! Să nu mai divagăm, însă. Nu, pe bune: o cheamă PANDELE? O cheamă. Un nume frumos, de om frumos. Navigator. Frumoasa lui echipa lui de fotbal, deşi din Voluntari, are o ancoră pe emblemă. Voluntari, port de tradiţie! Poate chiar maritimă. Dar ce spun eu, oceanică! Voluntari, port la Pacific, dacă nu la Atlantic! Ce, n-ar fi bine? Sau la Indian. De unde au venit indienii. Dar să nu mai divagăm chiar deloc).

Necunoscute dar recunoscute

Surprinzător pentru mulţi, şmecheria Antisistemică e veche de cînd hăul. “Divide et impera,” vorba aceea. Concret, candidatul catastrofal pentru “Polis,” cu un electorat captiv substanţial, dar nu şi majoritar, câştigă doar dacă restul electoratului este scindat. Cel mai bine, scindarea o face Antisistemicul. Care atrage fix voturile cu care Catastrofa poate învinge (“Polis” nu vine de la “fuck da polis,” nu, gugliţi şi găsiţi).

La noi, metoda a fost, temporar, la modă (“Noi nu sîntem Partide!!!”) în postcomunismul incipient. Revine, magnific, în precomunismul avansat. Nu că am avea noi monopolul… De pildă, cu mult rafinament, Hilara, soţia grotescului Bill, l-a obţinut ca adversar în cursa pentru Casa Albă pe Trumpilică (Trumpulică ar fi cam mult zis, dar nu e timpul pierdut). Nici o legătură cu Primăria Capitalei? Hmmm. Rafinamentul hilar (sau hilaric) a fost că Trumpişor a candidat la Republicani ca Independent-şi-totuşi-membru de partid istoric. Nici măcar Oprescu nu s-a gîndit la asta! “Jos sistemul, sînt toţi nişte nenorociţi. Rezolv Eu: dinafară, dar dinăuntru. Ca Independent. Antisistem.” Şi Tehnocrat, din tehnocraţia pe biznis.

Da, pînă acolo a mers manipularea publicului, căci Trumpiloi a primit de la televiziuni apariţii gratis care l-ar fi costat peste două miliarde de dolari! Ceea ce nimeni nu-şi poate permite. Iar televiziunile, spre surprinderea voastră, ţin cu stînga şi la americani (în timp ce, la noi, Antena 3 sau Realitatea ţin cu capitalismul, este?). Jucînd cu brio Independentul Antisistem, Trumpiluţ a cîştigat la Republicani cu un electorat captiv de sub 40%, graţie scindării electoratului între 17 candidaţi! Că aşa s-a gîndit Partidul Republican că e mai bine. La sugestia televiziunilor, ca să facă Republicanii rating. Aceleaşi televiziuni care, tradiţional, ţin cu Hilara.

Ţeparii vechi şi noi

Trumpia-Sa poate fi cel mai tare Cal Troian din istoria politicii. Cu învestitura Republicană în buzunar, a cotit-o la stînga pe toate fronturile! Astfel, americanii vor avea de ales între un penibil de bîlci şi o sinistră de puşcărie, ambii pe stînga. Democrata Hilara e anchetată de FBI pentru trădare, gen, prin încălcarea voită a regulilor secretizării emailurilor de serviciu, pe cînd era la Externe (Departamentul de Stat). Poate contra donaţii electorale, de la toţi greşiţii. Deghizate în “onorarii pentru discursuri motivaţionale,” de la două sute de mii de parai în sus. Mult în sus. Iar Trumpăcel are şi el bubele lui penale. Încă o ţeapă luată de alegători? Exact. Ca stînga să cîştige prin orice ţepar, gen.

Spre deosebire de socialista americană Clinton, socialista voluntară Pandele nu evoluează într-un sistem cu două partide parlamentare. E mai simplu: se poate folosi de un Antisistemic extern partidelor mari. Sincer extern. Şi atunci, ce variante rămîn? Dumitru Pelican, ecologistul de la Sectorul 2, sigur v-a cucerit, ecologia fiind esenţiala pentru Planetă, dar vorbim de Primăria Generală. Alde SIDA-Shakesperare, politologul lui Tăriceanu, cel cu banii pentru bolnavii de SIDA daţi mai bine pe alde piese de alde Shakespeare? Nici. Candidatul Robert? Nici, nici. Deci cine? Nimeni!!! Că doar nu Predoiu?!?! Ptiu!!! Piei, satană!!! Nenorocitul ăla, din partidul ăla de nenorociţi (că toţi politicienii sînt nenorociţi)?

Răspunsul din lumea reală, nu imaginară, ar fi: Predoiu, da. Din PNL. Care PNL nu e PSD. Peneleii încearcă, na, să fie de dreapta, cît pot şi ei, cît înţeleg. Dar sigur NU SÎNT PSD. Oricum, nu toţi. În timp ce în PSD, toţi sînt PSD, cu excepţia lui Ponta, PNŢ-CD. (A votat cu Raţiu, nu?)

Bine, dar sondajele!!! Intenţiile de vot!!! Exact. Intenţiile de vot nu sint voturi. Voturile se dau in ziua votului, nu inainte. Şi ce, Predoiu ar fi groaznic de bun, cinstit, priceput? Ca Primar? Habar n-am. N-am cum să ştiu dinainte. Şi nici voi, şi nici nimeni. Dar ce ştiţi sigur e că Firea (cum îi zic ai ei, ca să uitaţi de Pandele), e PSD. Şi ştiţi sigur ce-i PSD. Mai ştiţi, sigur, ce a făcut Independentul Antitistem Oprescu la Primăria Capitalei. Ştiţi, aşadar, că pastila Antisistemică a mai fost livrată şi înghiţită, cu rezultate cunoscute.

Antilogica e logica victoriei, nu?

Bineînţeles că Nicuşor Dan nu e Oprescu, n-are cum. Dar ce ştiţi, precis, e că N. Dan nu va lua voturi de la G. Pandele, ci de la C. Predoiu. G. Pandele nu poate cîştiga fără ca N. Dan să ia voturile de la C. Predoiu. De altfel, ştiţi sigur că N. Dan a refuzat, clar, vreo alianţă mai “pe dreapta” cu Predoiu (bine, la fel a făcut şi SIDA-Shakesperare, alde politologul lui Tăriceanu, dar alde Tăriceanu vrea iar USL, deci PCR). Predoiu nu e debutant în politică. A fost Ministru de Justiţie, a fost şi Premier interimar. În fine, ştiţi că N. Dan n-a exercitat nici o funcţie politică, la nici un nivel. Ceea ce nu contează. Nefiind politician, Nicuşor Dan n-are cum să fie mai rău decît politicienii, în meseria numită politică. Perfect logic. Nu poate fi decît mai bun. Exact asta vrea să credeţi şi G. Pandele, PSD. Dar dacă N. Dan cîştigă?

Ceea ce nu ştiţi, pentru că nu vrea să spună, e ce fel de politică face Nicuşor Dan: de stînga sau de dreapta? Ideea că politica lui nu e de nici un fel (iar felurile sînt doar două, cum ziceam, “centrul” e stînga în rate) e o minciună. Şi n-ar fi bine să votaţi o minciună. “Nu, dar ei sînt sinceri în ce spun, şi are ditamai echipa!” Atunci, sînt duşi în lumea basmelor. Să votaţi un personaj de basm ar fi perfect. Nu de alta, dar Bucureştiul e imaginar, nu real. “Nu contează, ne e prea silă!!! De Sistem!!! Nu mai vrem să alegem răul cel mai mic!!! Că politica doar asta înseamnă: rău!!!” Excelent. Dacă v-aţi săturat de “răul cel mai mic,” veţi avea, obligatoriu, răul cel mai mare. Sau cel mai mare rău, cum preferaţi. Fara ghilimele. Fiindcă Antisistemicii nu cîştigă, nicăieri în lume – decît intr-un sigur caz: cînd independenţa lor e doar o iluzie.

Alte variante nu există. Fie pierd, subminînd, matematic, candidatul (cît de cît) de dreapta, deci ajutînd stînga, fie cîştigă prin Sistemul pitit, cu grijă, în spatele Antistemului. Iar Antisistemul acesta, considerat a fi “de centru,” e tot de stînga. Gen dreapta plus stînga egal zero, căci plus cu minus egal zero. Iar decît zero, mai bine minus! Minus politicaaaa, evideeeent! Din moment ce “FĂRĂ POLITICIENI”! Şi-atunci? Conducere Ştiinţifică, normaaal!!! Nouă! Da. Decît că a mai fost. Şi aia veche era tot Ştiinţifică. Socialism Ştiinţific. Ştiinţific, da, fix aşa era. Sigur că aţi uitat. N-aţi dat examen la materia asta. Aşadar, stînga sau stînga? Că doar n-o fi şi altă variantă? Vot plăcut.

nicusor dan antena 3

(Foto: revistapresei.hotnews.ro)

In sprijinul decretinizarii. Condamnati la moarte

Cheie de descifrare. Cretinia se recunoaşte după efectele, sinistre, asupra societăţii. E de două feluri: structurală şi funcţională. Cretinia structurală înseamnă că, prin structura creierului, respectivii nu pot fi decît cretini. Sînt extrem de puţini. În cretinia funcţională, deşi structura creierului le-ar permite să fie necretini, ba chiar foarte inteligenţi, respectivii îşi umplu mintea numai cu cretinii şi funcţionează perfect cretin. Sau perfecţi cretini, cum preferaţi. Sînt fie foarte mulţi, fie clar majoritari. Cretinia funcţională e molipsitoare, dar reversibilă. Decretinizarea depinde, însă, EXCLUSIV de dorinţa individuală de decretinizare, prin acceptarea adevărului. Dorinţa aceasta e foarte greu să apară, adesea imposibil. Dependenţa de cretinie e tragic de puternică, iar sevrajul, insuportabil pentru cei mai mulţi. Totuşi, adevărul merită spus, în speranţa, oricît de iluzorie, a limitării numărului de victime omeneşti. Lectură plăcută.

E simplu. Ne-au condamnat la moarte. Aşa, cu de la ei putere, ca orice asasini. Ar trebui condamnaţi la moarte. Pentru asasini, e singura pedeapsă dreaptă. Raţională. Morală. Altfel, vor asasina iar. Şi iar. Şi iar. Data viitoare, poate nu cu dezinfectanţi diluaţi, tip Hexi Pharma. Poate cu medicamente. Cu alimente. Cu orice vor găsi. Şi vor găsi. E tot ce ştiu, fiindcă e tot ce vor: să facă munţi de bani, chiar şi asasinîndu-ne. Că altfel, cum? Ce-a mai rămas? Muncă cinstită? Haide, bre, zău!…

De altfel, cică o merităm. Fiindcă am fi proşti. Proştii merită să moară, nu? Iar noi, aparent, sîntem prea proşti. Dovada: îi credem pe cuvînt. Nu le punem întrebări, nu le cerem socoteală. Şi nu îi pedepsim. Drept. Raţional. Moral. Aşa că vor continuă să ne asasineze. În serie. În masă. Iar Statul, care ar trebui să ne apere, va găsi, iar, căi să nu vadă asasinii. Sau, dacă îi vede, să uite. Că ne asasinează. Ca orice Stat Asasin.

Nu crede. Nici cu Miliţia.

E imposibil să nu fi ştiut. Chiar dacă spun că n-au ştiut. Iar noi, prea proşti fiind, îi credem. Şi ni se face milă. Şi îi iertăm. Nu? Creştineşte, chiar. Că vin, inevitabil, şi cu Biblia. N-au cum să nu vină. Cum intră în rahat, fuga la Dumnezeu. “Vedeţi? Scrie clar: «Să nu ucizi.» Punct. Condamnare la moarte? Nici Dumnezeu nu vă dă voie. Şi, oricum, nu vă dă voie UE. Ideea e depăşită. Primitivă. Barbară. Exclus.” Nu?

E simplu, dar greu. Simplu de înţeles ce au făcut. Greu, însă, de crezut că e adevărat ce au făcut. Pentru mulţi, imposibil de crezut. De-aia şi reuşesc să facă tot ce fac, alde Hexi Pharma şi Statul care îi patronează: fiindcă nu vă vine să credeţi că sînt ce sînt. Asasini plătiţi. N-au făcut-o pe gratis. Ci pe bani. Grămezi de bani. Asasinat înseamnă omor cu premeditare şi cu rea intenţie. Au premeditat. S-au adunat undeva, într-o cameră, la o masă, şi au hotărît să dilueze dezinfectanţii medicali. Cu bună intenţie? Sigur că nu. Ştiau că fac rău. Ştiau că vor omorî oameni. De unde ştim că ştiau? E simplu, extrem de simplu: fiindcă au minţit.

Dacă nu ştiau că fac rău, puneau pe etichete concentraţia reală. “Uitaţi, i-am diluat, dar n-are nimic. Nu trebuie concentraţii mai mari. Merge şi cu concentraţii mici. Extrem de mici. De fapt, aşa merge cel mai bine. Ce ziceţi? Că e o cretinie? Altceva aţi învăţat la facultate? Inclusiv din manuale străine, de prestigiu? Păi vedeţi? Tocmai asta e: străinii ne iau de proşti! Sînt lacomi. Prea lacomi! Bagă concentraţii mari doar ca să jupoaie poporul nostru de bani, cu marfă scumpă. Dar noi sîntem deştepţi. Cei mai deştepţi. Şi patrioţi. Cei mai patrioţi. Genii, ce mai! Nu, ce vă vindem noi nu e poşircă asasină, e sănătate curată. Viaţă, tată!!! VIAŢĂ!!! Hai, luaţi cu încredere.”

Da’ mă-ta?

Numai că n-au pus concentraţiile reale. Au pus concentraţii fictive. Cele recunoscute pe plan internaţional. Exact cît trebuie de mari ca să apere bolnavii de infecţii. Ştiau. Dar au hotărît să mintă. Cu cele mai rele intenţii cu putinţă. Sigur, rele pentru noi. Pentru ei, cele mai bune. Cele mai bune ţoale, cele mai bune maşini, cele mai bune hoteluri, cele mai bune orice. “Bă, da’ o să înceapă să moară viermii ăia. Cum facem atunci?” Chiar. Cum? “Sînteţi idioţi, sau ce? Deja mor pe capete de la infecţii, în mizeriile alea de spitale. Ei, şi-o să moară mai mulţi. Aranjăm şi statisticile, cum am aranjat şi controalele de calitate. Mare rahat! De parcă n-ar mai lua nimeni şpăgi!” Normal. “Băă, da’ dacă se îmbolnăveşte mama?”

Chiar. Dacă se îmbolnăveşte mă-ta, tac-tu, copilu’? “E clar, sînteţi oligofreni. Păi din mormanele de bani pe care le facem, nu-ţi ajunge, bă, să-i duci, în morţii mă-sii, la Viena, la Paris, la Londra, la New York? În morţii mă-sii!” “Drumul cu avionul durează, dacă e o urgenţă, ceva?” “Dacă e o urgenţă, ceva, ia-ţi dreaqu’ casă acolo, ţine-i acolo şi nu mă mai f… la icre. Ce, n-ai bani?” “Ei, normal că am.” Pam, pam! Asasini, patronaţi de un Stat Asasin. Ştiau exact ce fac. Cu premeditare şi intenţie monstruos de rea. Ne-au condamnat la moarte, pe toţi. Nu conta cîţi vor muri din prima şi cîţi vor scăpa, o vreme. Nu-i interesa aspectul. Normaaal. Monştri imparţiali.

Dar nu sînt toţi aşa, ce Dumnezeu! La firmele producătoare, la spitale, la Agenţii, la Guvern, la Servicii, la Procuratură, nu sînt toţi asasini! Corect. Atunci, să nu mai tacă. Să nu mai pretindă că n-au văzut, că n-au ştiut. Să spună. Adevărul. Dacă nu sînt asasini. Dar unii sînt. Iar celorlalţi le e frică. Gen inclusiv de moarte. Tocmai fiindcă asasinilor nu le e frică. De moarte. Care moarte? Aia cu care nu-i poate pedepsi Justiţia? Statul de drept? He, he. Dreptul cui? Statul cui? Justiţia cui? Deci ciocu’ mic şi joc de glezne, că nu se ştie… Dacă vă calcă tramvaiul în lift? Că mare lucru n-ar fi.

Crăpaţi, ba, că oricum crăpaţi!

Dacă nu credeţi că monştrii există, dacă ezitaţi încă, atunci poate n-aţi înţeles exact în ce constă crima lor. Oroarea pe care au comis-o. Iată: dacă în flacoane puneau apă chioară, nu dezinfectanţi diluaţi, era incomparabil mai bine! Sînt bacterii si virusuri care mor la contactul cu apa chioară. Pur şi simplu, se umflă cu apă chioară pînă crapă. Iar apa chioară îi poate îndepărta mecanic. Evident, cei mai mulţi patogeni nu sînt deranjaţi deloc de apa chioară. Numai că există un echilibru între patogeni. În mod natural, cei mai periculoşi, cei mai nenorociţi, sînt puţini. Îi ţin în frîu ceilalţi, mai pămpălăi. Cu toţii concurează pe acelaşi teritoriu, pentru aceeaşi păpică. Apa chioară nu strică proporţia. Dezinfectanţii diluaţi, da. O modifică în mod catastrofal. Mai exact: criminal. Iar crima e în serie, şi în masă.

Dezinfectanţii diluaţi omoară, totuşi, nişte patogeni. Pe cei slabi. Pămpălăii mor şi lasă câmp liber nenorociţilor, care se înmulţesc masiv. Balanţa basculează, dezastruos, în favoarea celor mai ucigătoare exemplare. Totodată, dezinfectanţii diluaţi îi întăresc pe nenorociţi: sînt prea slabi ca să-i omoare, dar sînt suficient de tari ca să le declanşeze mecanismele de adaptare. Rezultă noi generaţii de agenţi infecţioşi extrem de nocivi şi de rezistenţi. Pămpălăii dispar şi rămîn doar nenorociţii cei mai nenorociţi. Unii sînt imposibil de distrus. Iar dacă pacientul se infectează, nu există tratament. ABSOLUT NICI UN TRATAMENT. Şi în fine…

O nouă peliculă românească de succes

Dezinfectanţii diluaţi formează o peliculă pe suprafeţele şterse – de la podele, pereţi şi chiuvete, la aparatură şi instrumentar medical. Pelicula reţine agenţii infecţioşi. Cît să le dea şanse maxime să se se răspîndească – şanse pe care nu le-aveau fără dezinfectanţii diluaţi. Apa chioară nu forma pelicula protectoare pentru patogeni. Apa chioară nu declanşa mecanismele de rezistenţă. Apa chioară nu înclina balanţa în favoarea celor mai periculoase tulpini. Apa chioară nu selecţiona, artificial, agenţi infecţioşi care pot fi de neoprit. Evident, apa chioară n-ar fi rezolvat mai nimic. Dar n-ar fi făcut răul cumplit declanşat prin dezinfectanţi diluaţi. Sau prin dezinfectanţi din străinătate, absolut ineficienţi, cumpăraţi în cadrul aceleiaşi mascarade criminale, cu aceleaşi consecinţe ca şi în cazul produselor Hexi Pharma.

Rezultat: enorm de multe morţi inutile. Mii de asasinate. Căci bolnavii aceia, omorîţi de infecţii intraspitaliceşti, au fost asasinaţi. În serie. Şi în masă. Urmează alte asasinate. Patogenii rezistenţi îşi fac cuib peste tot, în tencuială, în canalele de cabluri, în zidărie. Sînt foarte greu de eliminat. Uneori, imposibil. Ar trebui dărîmată clădirea. Dar, vedeţi, problema nu se rezumă la spitale. Patogenii mortali, nou selecţionaţi, sînt luaţi, involuntar, de personal, de bolnavii externaţi, de vizitatori, pe haine, pe mîini, pe piele, pe orice, şi răspîndiţi pretutindeni. Oriunde ajung purtătorii, şi în ţară, şi în străinătate. Chiar şi cei sănătoşi-tun riscă să se infecteze după o banală viroză care le slăbeşte imunitate, sau după un accident cu sîngerare. Nu mai vorbim de cei şubreziţi de boli cronice. E o sinistră loterie a morţii. Spitalele româneşti au ajuns, efectiv, uzine de arme biologice. Oricine, oricînd, oriunde se poate întîlni cu moartea. Poate scapă. Poate nu. Eu am scăpat. Bolnavul operat în sala de alături a luat un clostridium. După o lună, rămînea internat, în ghearele infecţiei.

Found in translation

Efectiv, ne-au condamnat pe toţi la moarte. Sigur, nu deodată, ci pe rînd. E marfă pentru toată lumea!!! Şi-atunci? Monştri ce pedeapsă merită? Condamnare la viaţă? Toată în puşcărie, dar viaţă? “Da, da! Exact! De altfel, scrie şi în Biblie, nu doar în legislaţia UE.” Tocmai, că nu. Nu scrie deloc aşa. Dar deloc. Greşiţi fundamental. Consultaţi ediţiile mai recente, în limba engleză. Veţi constată că, în Cele Zece Porunci, nu scrie: “You shall not kill”. Ci altfel. “You shall not murder.” Murder. Crimă, asasinat. “Să nu asasinezi.” A fost o serioasă problemă de traducere, pe care anglofonii au îndreptat-o, însă, prin raportare la sursele cele mai vechi, în ebraică. Problema s-ar tranşa uşor şi la noi, dacă “a omorî” şi “a ucide” n-ar fi sinonime.

În ce priveşte pedeapsa pentru asasinat pe care trebuie să o dea Justia, şi DOAR Justiţia, Biblia e fără echivoc: moartea. Păcat capital, pedeapsă capitală. Iar Biblia, oricît se mint unii că n-ar fi aşa, e baza Legii în Occident. Adică în Civilizaţie. Faptul că prea mulţi au întors spatele Moralei Absolute din scriptura creştină, unica raţională, îmbrăţişînd relativismul moral, n-a dus decît la catastrofe. Adevărul acesta e pretutindeni în jur. Îl puteţi rata numai dacă doriţi. “Totuşi… Asasini? Arme biologice? Tabloidism ieftin! Cine ştie care-i adevărul?”

Care anume? Acela că se moare inutil în spitale, de la infecţii foarte grave, care nu apar din senin, ci doar prin acte criminale? “Dar dacă apar din senin?” Desigur. Pe vremea lui Mincu, în cazul Calinciuc, fetiţa îmbolnavită după naştere cu HIV-SIDA, cu mama perfect sănătoasă, mafia în alb a negat, în mod dezgustător, că ar fi fost infectare din culpă medicală. Sugerînd că poate copilul a luat SIDA din aer! “În fond, de ce nu? Nu?” Mda. Conform relativismului moral, “nu există adevăr absolut, adevărul e doar relativ.” Dacă vă concentraţi un pic pe acest enunţ fondator, care a generat, integral, dezastrul în care supravieţuim, veţi realiza, destul de uşor, că e o cretinie totală. Absolută. Dar, cum spuneam la început, e strict o chestiune de dorinţă individuală. O aveţi? Poate n-ar strica. Sigur că adevărul absolut există şi poate fi cunoscut. Concret: asasinii există şi pot fi identificaţi. Toţi. Lucrurile au ajuns oribil de departe. Catastrofa trebuie oprită. Cu pedeapsa cuvenită. În situaţii excepţionale, legile capătă şi excepţii. În cazul acesta, ar fi obligatoriu.

dezinfectanti spital

Din 21 decembrie 2014 America e dusmanul?

Cu un sfert de secol în urmă, România a aflat de la Europa Libera că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului. Nu, pe atunci nu existau Facebook, Twitter, email. Şi nici telefonie mobilă. Telefonul fix era, pentru foarte mulţi români, un vis de neatins. La Timişoara se murea şi România nu ştia. Din întreaga zonă, nu doar din Timişoara, nu puteai telefona, de pildă, la Bucureşti, aşa, ca particular. Normal, comuniştii controlau comunicaţiile. De la Europa Liberă, însă, românii au aflat că fraţii lor timişoreni fuseseră ucişi cu bestialitate de propria lor armată, de propria lor miliţie, de propriile lor servicii de securitate, la ordinul lui Ceauşescu.

Au mai aflat românii şi că Timişoara se răzvrătise în masă împotriva comunismului:  grevă generală, revoltă totală. De altundeva, n-aveau de unde afla, decît de la posturile occidentale de radio, iar Europa Liberă avea o audienţă uriaşă. Şi aşa, aflînd, revolta s-a extins. Pînă la Bucureşti. Fără Bucureşti, jertfa Timişoarei ar fi fost degeaba. Şi a urmat jertfa Bucureştiului, începînd din 21 decembrie 1989. Armata, miliţia, serviciile de securitate comuniste au tras în Piaţa Universităţii, la Dalles, la Romană. Au ucis. Şi-au asasinat compatrioţii. Pe cine n-au omorît, au arestat. I-au bătut, i-au torturat, bărbaţi, femei, copii. A doua zi, la şase zile după ce se ridicase Timişoara, Bucureştiul a ieşit în stradă şi România a scăpat de Ceauşescu.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a reuşit, cu eforturi mari, să comemoreze absolut emoţionant eroii de-acum un sfert de secol. În balconul Universităţii, pe care tot cei de la 21 Decembrie l-au deschis în primăvara lui 1990, dînd naştere Fenomenului Piaţa Universităţii, au fost arborate patru drapele. Al României, al Uniunii Europene, al NATO şi al Statelor Unite ale Americii. Fiindcă la asta au visat, acum un sfert de secol, cei care au cutezat să iasă în stradă împotriva comunismului, înfruntînd gloanţele: la locul României în Lumea Liberă, nu în paradisul sovietic. Iar Lumea Liberă înseamnă America, NATO, UE.

Cei care cred că fără America am fi fost azi liberi şi-am fi ajuns în NATO şi în UE habar n-au de istoria acelor vremuri. Pentru că nu vor să aibă habar de adevăr. După cum nu vor să ştie nici de istoria acestor vremuri. Se vor bucura să afle că tovarăşi de-ai lor de idei au fost prezenţi la comemorarea victimelor masacrului comunist din 21 decembrie 1989. Unde au afirmat, cu tărie, că doar Putin va salva România, că America e diavolul iar capitalismul e iadul. Am fost acolo, i-am văzut, i-am auzit. Vorbeau cu mînie. Mînia lor se focaliza pe un steag american, fluturat în mulţime, ca un ecou la cel arborat în balconul Universităţii.

În balcon erau la microfon oameni care, acum un sfert de secol, i-au înfruntat cu mîinile goale pe asasinii comunişti în Piaţa Universităţii, la Baricada de la Inter, la Dalles, la Romană, şi au scăpat cu viaţă. În piaţă, era înjurată America şi era atacată cea care, înfăşurată în drapelul României, flutura drapelul Americii. Atacată fizic. S-au năpustit pe o femeie, cu brutalitate, din spate, să-i smulgă steagul, ca să facă să dispară simbolul “satanei capitaliste.” Cei din jur au sărit s-o apere. Anca Cernea e medic şi jurnalist, iar tatăl, bunicul, mama şi bunica ei au fost încarceraţi politic de comunişti, suferind ani cumpliţi de detenţie. După o pauză de elan, au venit şi jandarmii, reuşind să îi rezolve, cu dispozitivul lor sofisticat, pe atacatori: n-au prins niciunul. Drapelul american a rămas, însă, la posesoare. De aceea, jandarmii i-au cerut să plece ea cu steagul, ca să fie bine, să nu fie rău. Cererea a fost declinată.

În cursul comemorării de dumincă, 21 decembrie 2014, unul din momentele emoţionante de care vă spuneam a fost “Baricada Memoriei.” O vedeţi în imaginea surprinsă de Marius Stan, de la Miliţia Spirituală. Memoria trebuie să reţină adevărul, nu? Acum un sfert de secol, comunismul, nu capitalismul a asasinat la Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, Cluj şi în alte oraşe. Acum un sfert de secol, românii care au avut curajul să înfrunte gloanţele s-au revoltat împotriva comunismului, adus în România de la Moscova. Acolo unde domneşte, azi, Putin. Fără politica excepţională, clar anticomunistă, a preşedintelui american Ronald Reagan, Gorbaciov n-ar fi fost obligat să destrame Imperiul Sovietic. Fără America, România n-ar fi fost liberă, în 1989. Şi n-ar fi ajuns în NATO şi în UE. Căci fără America, NATO şi UE  n-ar fi existat,   America le-a creat. Acum un sfert de secol, românii au aflat de la postul american de radio Europa Liberă că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului, iar fraţii lor sînt măcelăriţi de asasinii lui Ceauşescu pentru că vor libertate. Din 21 decembrie 2014 nu mai e voie cu steagul Americii în Piaţa Universităţii din Bucureşti? Din 21 decembrie 2014 America e duşmanul? Spuneţi.

Foto: Marius Stan

baricada

Kamikaze

Zece

Traian Băsescu va rămîne în istorie ca primul preşedinte ales al României cu zece ani consecutivi de mandat. În calitate de prim preşedinte cu adevărat de dreapta al României. Cu fapta, nu doar cu vorba. Cu vorba, Constantinescu ne-a informat că a fost învins de Marea Corupţie, de Securitate, de una, de alta, dîndu-i înapoi lui Iliescu cheile de la Cotroceni după numai un mandat. Cu fapta, Băsescu a reuşit nu doar să ţină stînga pe bară două mandate la rînd, ci să nu-i predea Preşedinţia nici după al treilea rînd de alegeri. Năstase, Geoană, Ponta, trei eşecuri prezidenţiale în serie pentru comunismul travestit românesc, e ceva fără precedent. Liderii cu adevărat de dreapta, pe scurt, liderii de dreapta asta fac: nu predau inventarul stîngii.

Cît de mare sau cît de mic a fost Băsescu, deci ce notă merită el pentru aceşti zece ani de Preşedinţie, va fi clar de-abia peste vreo încă zece ani. Deocamdată, plaja notelor e completă, de la zero la zece. În funcţie de “antibăsismul” sau “băsismul” opinenţilor. Ceea ce respectă, întru totul, regula în materie de lideri de dreapta. Vedeţi, ei “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Sînt comparaţi, obligatoriu, cu Hitler sau cu alţi psihopaţi similari. Fiind acuzaţi că sînt dictatori, în nemernicia lor fără de margini. Dintr-un motiv simplu: se iau de stînga. Reuşesc, în mod clar, să pună mari beţe în roate stîngii, dacă nu chiar ditamai ciomegele.

Moguli, puşcăriabili, pisicuţi

Politica asta, de dreapta, înseamnă, în esenţă, trei lucruri: reducerea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare şi Domnia Legii. Deci exact lucrurile de bun-simţ care definesc politica bunului-simţ. Adică politica raţională. Exact opusul dictaturii. Băsescu le-a promovat pe toate trei, treabă de la care i s-au tras şi “problemele”. Sigur că nu ei, liderii de dreapta,  “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Are cine să o facă pentru ei. Liderii de stînga au unul, cel mult doi adversari: Opoziţia şi mass-media. Liderii de dreapta au, mereu, trei: Opoziţia, mass-media şi opoziţia din propria lor tabără. Care e doar teoretic în întregime de dreapta.

În practică, mulţi “dreptaci” sînt de stînga, năpustindu-se pe borcanul cu miere al bugetului, mărind impozitele, mărind cheltuielile bugetare şi forţînd limitele legii, atunci cînd nu transformă de-a dreptul în mascaradă ideea de legalitate, violînd în grup ordinea constituţională. Băsescu a avut de la început împotriva lui pseudo-dreapta. USL exista încă de pe vremea lui Tăriceanu-PNL, care a guvernat, minoritar, pe mînă cu PSD. Era normal, dat fiind că în România n-am avut, după decembrie ’89, vreun partid de dreapta, ci doar făcături. Băsescu a vrut să facă unul. A încercat să transforme un partid de stînga, PD, în partid de dreapta, PDL. Şi a eşuat. Dar ce era să facă? Să transforme PSD în partid de dreapta? La asta lucrează Sebastian Ghiţă, dorind să scoată “comunismul” din PSD. Mult succes!

Tot din tabăra, teoretic, proprie au venit şi atacurile publice, de-o malignitate fără echivalent în epoca post-decembristă, îndreptate împotriva lui Băsescu. Mînă în mînă, “intelectuali” şi “jurnalişti” autodeclaraţi “de dreapta” au dezlănţuit o campanie de-o josnicie şi de-o perversitate imposibil de imaginat pînă atunci, purtată prin mari trusturi mass-media. Un delir al minciunii şi-al manipulării, de-o toxicitate care cu greu îşi va estompa efectele devastatoare asupra publicului şi asupra profesiei de jurnalist. Pentru ce? Pentru “vina” lui Băsescu de-a încerca să aducă România pe calea politicii normale, raţionale, de bun-simţ.

Să trăiţi bine? Da, asta ramîne ideea

A reuşit? Nu. Nici n-avea cum. S-a apucat să cureţe Grajdurile lui Augias, căci asta avea de făcut, deşi nu era Hercule. Iar dacă n-aţi uitat, nici Hercule n-a reuşit asanarea fluierînd, ci s-a chinuit destul de serios. Dar Băsescu s-a înhămat la treabă şi, cît a putut, a făcut. A ţinut piept ciumei roşii, adesea de unul singur, şi-a mai şi dat-o înapoi, prin anumite părţi esenţiale. I-a lipsit diplomaţia? Haida, de, datul la lopată în excremente (umane, da) numai la diplomaţie nu îmbie. Iar observatorii oneşti îşi vor aminti, în onestitatea lor, şi de multele, foarte multele ocazii în care Băsescu a fost impecabil în diplomaţia lui politică, la modul devastator-antologic.

De pildă, episodul “MTO” de la Cotroceni, cu domnul Ponta şi doamna Petrescu. Sau interviul la care titanii Hurezeanu şi CTP l-au invitat, înainte de primul referendum de suspendare, în 2007. Prilej cu care Băsescu le-a luat el titanilor un interviu. Pentru că da, stimaţi concetăţeni, Băsescu e singurul preşedinte suspendat de două ori, prin batjocorirea legii, de parlamentul ţării sale democratice. Şi care ne-a trecut, la lopată, şi de încercările acelea de-a readuce ţara, cu totul, în mîinile nemernicilor corupţi, fără limite în nesimţirea lor de ciumă roşie, transpartinică.

Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui. Inclusiv a celor care astăzi îi dau nota zero, nu zece. Dar, cum spuneam, peste zece ani, mulţi vor înţelege lucrurile altfel, cu limpezimea pe care doar trecerea timpului o aduce. Şi, cine ştie, poate vor regreta ce-au spus şi ce-au făcut. În fond, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Sigur, mai depinde şi de Băse, că locului n-o să stea nici de-acum încolo. N-are cum.

Kamikaze

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?…  Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze

Fara scheisse, Klause!!!

“Merde”, în franceză. “Shit”, în engleză. În româneşte nu mai traducem. Păi Dan Mihalache, domnu’ neamţ? Ăsta-i mesajul pe care l-aţi auzit matale de la electorat? Din ţară şi din diaspora? Chiar şi Ioan Rus, de la PSD, a dat-o pe bune, spre regretul domnului Iliescu: au pierdut Cotroceniul fiindcă au rămas la comunism. Ciuma roşie. Tocmai un ciumat roşu aţi ales matale şef la cancelarie? Din ăia care nu fac boala, preferă să o dea la alţii, ca să trăiască ei ca boierii. Sau nu i-aţi citit biografia lui Dan Mihalache? Politică, desigur. Iar dacă i-aţi citit-o, aţi înţeles că, pînă la PNL, a intrat în PSD ca să-i distrugă din interior, în calitate de consilier al lui Adrian Năstase?

Mihalache distrugîndu-l din interior pe Adrian Năstase. Asta chiar ar merita văzută. Sînt şi filme de la distrugere? Tot din interior l-a distrus şi pe Crin Antonescu? În perioada cînd era stegar la USL, pe toate televiziunile, vînturînd merda cu lopata verbală? O fi, naibii, vreun erou acoperit al dreptei, infiltrat adînc în spatele liniilor duşmane, ca să-i rupă dinăuntru, pînă le iese pe nas. Şi nu ne-am prins noi. Nu? Domnu’ neamţ, dat fiind că sînteţi român, avem toată înţelegerea, deocamdată. Poate aţi zis că merită să încercaţi, ca în Germania, o treabă de consens, gen doamna Merkel. Punţi deschise, mîini întinse, dreapta şi stînga înfrăţite. NEIN!

NU sîntem în Germania, bre! Matale nu eşti doamna Merkel, iar dacă stînga din Germania ar fi ca asta de aici, Munchen ar fi Caracal, iar Berlinul, un mare Ferentari. Deci vă rugăm mult, ja? Uitaţi-o pe asta cu Mihalache, bitte! Va rugăm bitte mult. Că odată se evaporă enormul capital de simpatie, aşa, din nimic, pînă să apucaţi să preluaţi, oficial, funcţia. Mai faceţi matale două, trei din astea şi gata. Puff! Nicht simpatie! Doar grosse scheisse. De numa, numa, cum se zice în Ardeal. N-ar fi păcat?

Aşa, dacă doreaţi mata dreapta cu stînga într-un mare bruderschaft, decît eroi care au luptat acoperit, îl luaţi direct pe Marean Vanghelie, care a luptat descoperit din interiorul PSD, cu capul gol. Unde mai pui că te poate face şi cu dreapta, şi cu stînga, şi are mulţi colegi în Jărmania, la studii. Păi nu? Klause, pe prima aţi dat-o rău de tot în bălării. Americanii, de-auzim că v-au invitat la ei, zic “three strikes and you’re out!” Trei gherle şi-ai ieşit. Ei sint pe baseball. Sau Mihalache o fi de la CIA? NSA? NASA? Las-o, bre, în sărăcie. Că de sărăciile astea de pesedişti vopsiţi in liberali ne-am săturat. Nicht Mihalache. Fără scheisse, Klause! Că nu de-aia te-au votat oamenii.

Mondialul lor si Mondialul nostru

Filmul bate fotbalul

Spania dezintegrată de Olanda. Italia dînd încă o aspră lecţie de viaţă Angliei. Uruguayul făcut arşice de Costa Rica. Brazilia şi Croaţia cu “arbitrajul respectiv”. Cupa Lumii, abia începută, nu duce deloc lipsă de mari spectacole. Acelea, definitorii. Care te marchează. Entuziasmante sau deprimante. Înălţătoare sau revoltătoare. Nectar sau venin. Fiecare are lista lui. La Mondialul 2014, spectacolul definitoriu a venit, pentru mine, chiar în prima noapte, după meciul de deschidere. Da, după. Am stat, la început uluit, apoi fascinat, cucerit şi, în cele din urmă, cu ochii umeziţi, pînă spre trei noaptea, la un documentar. Realizat de Ionel Stoica. Indiferent ce se va întîmpla în luna aceasta, indiferent cine va pierde şi cine va cîştiga, filmul acela va fi, pentru mine, Mondialul 2014. Culmea, e despre o echipă de-acum exact douăzeci de ani. De fapt, despre destinul nostru, de români.

Sînt un mare pasionat de documentare. Le am strînse pe casete video, pe DVD-uri, le strîng în continuare în formate digitale, cu sutele de gigabiţi. E o treabă, şi cu documentarele. Nu se fac singure, şi nu oricine ştie să le facă. Am unele pe care le revăd, periodic. Britanice, americane şi franţuzeşti, germane, braziliene, scandinave, chestii. Despre istorie, politică, presă, medicină, arhitectură, muzică, războaie, industria filmului, teatru, automobile, vapoare, avioane, televiziune, exploararea spaţiului, cîte şi mai cîte. Plus documentare despre fotbal. Le revăd pentru că trec de ecran şi mă înhaţă, ducîndu-mă, de fiecare dată, în lumea lor, cu adevăruri şi cu emoţii numai ale lor. Aşa sînt documentarele bune. Documentarul lui Ionel Stoica este impecabil. Povestea României la Mondialul din 1994. Visul american. Cînd lumea a fost a noastră. Apoi n-a mai fost. Nimic. L-aş revedea şi l-aş tot revedea. Pentru ce spune şi pentru cum spune.

Recunosc, nu mă aşteptăm. La TVR? Da, iată, este posibil. Sigur, la unu noaptea, în reluare, după ce prima dată îl băgaseră dimineaţa, pe la zece. De ce? N-au înţeles ce marfă aveau? Trebuia ascuns, ca să nu fie văzut? Cînd merita, cu prisosinţă, un loc în primetime. Sau, poate, nu. La ce bun să ne amintim? Meciurile acelea, din nopţile acelea. Fericirea fără margini, mândria şi speranţele de necuprins, cu mulţimi imense în stradă. Iar cei tineri, de ce să afle cum a fost? Cum de a fost posibil? Graţie cui? Cine erau ei? Ei, care ne-a făcut să visam, cu ochii deschişi, că vom lua Mondialul? Că vom fi şi noi, românii, cei mai buni din lume? În primul sport al lumii?

Germania de Vest a ieşit prima oară campioană mondială în 1954, la Berna, în Elveţia, învingînd Ungaria lui Puşkaş, enormă favorită. Şoc tectonic. Germania, paria lumii după război, nu însemna mare lucru în fotbal. Poate părea ridicol, dar acea victorie a schimbat istoria. Vest-germanii şi-au poreclit ţara “Republica de la Berna”. Exemplul fotbalului le-a dăruit încrederea care a generat “miracolul economic”, continuat pînă azi. Dar ce înţeleg nemţii din fotbal şi din viaţă, este? Nu vom fi vreodată Germania. Totuşi, nu pot să uit. În vara lui ‘94, la BBC, colegii ziarişti englezi deschiseseră o lista de pariuri cu România în finală. Acela a fost impactul. Aceea era imaginea României în Anglia. Cînd a ratat Belo ultimul penalti cu Suedia, am vrut să arunc televizorul pe geam. M-a oprit soţia. Nu eram furios pe ai noştri. Pur şi simplu, ştiam că s-a dus o şansă unică. Nu pentru fotbal. Pentru România.

Peste douăzeci de ani, dintr-un documentar, am aflat că Răducioiu a ştiut, cu inima grea, acelaşi lucru. De atunci. Făcuse rost, din nimic, de golul egalării şi de golul victoriei cu Suedia. Aşa cum fac marii fotbalişti cînd echipa lor, cu alţi mari fotbalişti, e la ananghie. Apoi a fost golul lui Andersson. N-avea cum, dar a fost. Şi gata. Au lipsit cinci minute. Mi-au dat lacrimile urmărind finalul fimului. Messi, Neymar, Pirlo? Minunaţi. Dar nu sînt ai noştri. Înainte de mizeria, de incompetenţa şi de ticăloşia de azi, am avut o şansă. În America, ai noştri, cei de atunci, au fost România cea bună. Şi frumoasă. Filmul, asta arată. Cu vorbele lor, cu emoţiile lor, cu rîsete şi lacrimi. Ei, şi? Cu ce folos? În 1950, un puşti dintr-o familie amărîta şi-a văzut tatăl plîngînd fiindcă Brazilia pierduse, pe teren propriu, Mondialul. A jurat să cîştige, pentru el, Cupa Lumii. Prima din istoria Braziliei. S-a ţinut de cuvînt. I se spune Pelé. Dacă s-ar găsi, aş cumpăra un braţ de DVD-uri cu documentarul lui Ionel Stoica şi le-aş împărţi. Nu de alta, dar poate că un puşti de pe la noi, văzînd ochii umeziţi ai tatălui său, după ce-au privit amîndoi filmul, va jura să cîştige Cupa Lumii cu naţionala României. Şi se va ţine de cuvînt.

Ciunga voua!

Cel mai puternic om din lume, preşedintele Barack Hussein Obama, a petrecut marea ceremonie de la Oiustreham, de comemorare a şaptezeci de ani de la debarcarea din Normandia, mestecînd ciungă. De la “chewing gum”, în traducerea specifică a vînzătoarelor dîmboviţene de seminţe, cele cu “bomboane agricole, băieţi, calde bune, ca alune”. Ciunga molfăită cu metodă a exprimat plenar sentimentele celui mai important om politic din toate timpurile, conform fanilor lui, sau “Preşedintele Planetei Pămînt”, conform maestrului Cristian Tudor Popescu, vizavi de memoria celor care s-au jertfit pe plajele din Normandia, acum şapte decenii.

O jertfă pentru libertate. Libertatea actualului şef al Lumii Libere de-a le omagia sacrificiul mestecînd ciungă în tribuna de onoare, în linie cu invitatul lui, Vladimir Putin. Sau vă imaginaţi că nu Obama l-a chemat? La doar cîteva zile după ce Putin făcuse America praf, într-un interviu pentru uzul Occidentului. Fiind, însă, vorba de cel mai cool lider al Lumii Libere, mestecatul de ciungă nu contează. În fond, ce? S-a scobit în nas? A băut bere şi-a rîgîit? Fiecare omagiază în felul lui. Morţii pentru libertate.

Şi bravo ţie, Barace! Mare lucru ce-au făcut ăia, că au venit să moară în Normandia, apărînd democraţia capitalistă. Nătărăi în slujba marii finanţe şi-a complexului militar-industrial. Foarte bine că l-ai invitat pe Putin. Să nu se simtă omul persecutat, că altfel cine ştie ce-i mai dă prin cap, săracul… Doar ce era să faci? Să-i dai cu flit? Şi să nu mesteci ciungă? N-ar fi fost elegant. Protocol, maniere? Lasă, să le între bine în cap, şi Reginei Elizabeta, şi celorlalţi papagali, cine-i şeful. Păi, ori mestecăm, ori nu mai mestecăm!

Una peste alta, solemnitatea ocaziei, onorată magistral prin ciungă, a reuşit să eclipseze total cealaltă comemorare. Trecută cu vederea. S-au împlinit zece ani de la moartea lui Ronald Reagan. Care a dărîmat comunismul sovietic pentru dreptul lui Obama de-a face o ieşeală cu Putin, nu? Dar cine-a fost Reagan? Un nimeni. Mircea Diaconu, ăla da actor politic! Totuşi, poate n-ar strica, la nivel de comparaţie, să căutaţi discursul ţinut de Reagan la Pointe du Hoc, la cea de-a patruzecea comemorare a Zilei Z. Da, discursul cu credinţa veteranilor care au debarcat în Normandia.

“Era credinţa aceea adîncă  – şi să ne rugăm Domnului să n-o fi pierdut – că există o diferenţă profundă, morală, între folosirea forţei pentru a elibera şi folosirea forţei pentru a cuceri. Aţi venit ca să eliberaţi, nu ca să cuceriţi, şi de-aceea nu v-aţi îndoit de cauza voastră. Şi aţi avut dreptate să nu va îndoiţi”. Fără ciungă. Şi fără agresori onoraţi că învingători, la loc de cinste. Dar ce înţelegeau ei, Reagan, Thatcher, Kohl, Mitterand, acum treizeci de ani? Nimic. Ciungă vouă!