Irena Sendler: Îngerul din Ghetoul Varșoviei

În 1943, Irena Sendler era capturată de naziști și trimisă la închisoarea Pawiak. Acolo avea să fie torturată și i se va cere să divulge numele partenerilor săi, cu ajutorul cărora Sendler reușise să scoată un număr semnificativ de copii evrei din Ghetoul din Varșovia. Când naziștii au invadat Polonia în 1939, Irena era infirmieră, ceea ce îi dădea acces în Ghetoul din Varșovia, acolo unde erau ținuți captivi aproximativ 400.000 de evrei. Ca membră a Żegota (Consiliul pentru Ajutorarea Evreilor), a ajutat la salvarea a 2500 de copii evrei din ghetou.

Irena Sendler s-a născut în 1910, în Otwock, ca Irena Krzyżanowska. Tatăl său, Stanisław Krzyżanowski, a fost un doctor care a murit de tifos când Irena avea 7 ani. În 1931, se va mărita cu Mieczysław Sendler, iar cuplul se va muta în capitală înaintea izbucnirii războiului.

După invazia nazistă, Irena și colegii săi se ocupau de aprovizionarea cu medicamente, îmbrăcăminte și alte necesități pentru populația evreiască a orașului. Până în toamna anului 1940, naziștii au reușit să incarcereze în jur de 400.000 de mii de evrei într-o zonă limitată și restricționată ce avea să devină cunoscută ca Ghetoul din Varșovia. În calitate de infirmieră și asistent social, Irena avea acces regulat în ghetou pentru a-i ajuta pe captivi și după scurt timp se va alătura Żegota, alături de care și-a pus în gând să salveze câți mai mulți oameni cu putință din ghetou. Experiența era una înfiorătoare – mii de oameni mureau în fiecare lună de boală sau din lipsă de mâncare.

S-a început prin a salva orfanii: unii erau scoși afară în cutii, coșciuge sau saci de cartofi; alții reușeau să fie furișați prin tuneluri subterane către libertate. Copiilor le erau apoi găsite locuri la mânăstiri sau cu familii non-evreiești. Văzând că situația în ghetou se agravează, Irena a apelat la părinți să o lase să scoată copiii afară. Ținea evidența detaliată a copiilor pe care i-a furișat în afara ghetoului, în speranța că va reuși să-i reunească după război cu părinții lor. Din nefericire, majoritatea părinților nu au supraviețuit războiului.

Capturată fiind de naziști în 1943, Irena a refuzat să dezvăluie numele celorlalți membri Żegota și a fost condamnată la moarte, o sentință care nu a fost dusă la capăt fiindcă asociații lui Sendler au mituit gărzile închisorii, fiind eliberată în februarie 1944.

Odată eliberată, și-a continuat munca de salvare a copiilor până la finalul războiului, timp în care ea și colegii săi au salvat aproximativ 2500 de copii. Se estimează că aproximativ 400 au fost salvați de Irena personal.

În 1965, Yad Vashem a numit-o pe pe Irena Sendler „Dreaptă între popoare”. În 2003, Polonia i-a acordat Ordinul Vulturului Alb, iar 5 ani mai târziu, în 2008, a fost nominalizată (dar nu a câștigat) la Premiul Nobel pentru Pace. A murit în același an, 2008, în orașul în care a ajutat la redarea șansei la viață a 2500 de copii.

Geertruida Wijsmuller-Meijer: mama a 10.000 de copii

În decembrie 1938, Geertruida Wijsmuller-Meijer – Mătușa Truus, cum avea să devină cunoscută – se întâlnea cu locotenentul nazist Adolf Eichmann la Viena pentru a negocia transportul a 600 de copii evrei în afara orașului, cu destinația Marea Britanie. Eichmann, unul dintre responsabilii cu logistica Holocaustului, a acceptat. Nu credea că va fi capabilă. Nu știa că vorbește cu cine vorbește.

Geertruida Meijer era fiica unor bancheri și lucra la bancă atunci când l-a întâlnit pe soțul ei, Joop Uijmuller. A renunțat la slujba la bancă și s-a mutat la Amsterdam, unde a început să lucreze în asistență socială. Prin această muncă a intrat în contact cu Comitetul Evreiesc, care a informat-o cu referire la situația disperată în care se află evreii germani și austrieci, în urma Kristallnacht. Era prietenă cu luptătoarea din Rezistență Mies Boissevain-van Lennep, iar cu ajutorul ei și a altora a reușit să salveze 10.000 de copii evreii din Germania și Austria care au fost transportați în Marea Britanie prin Olanda.

În Germania, a cooperat cu Recha Freier, soția unui rabin berlinez. Mătușa Truus era greu de intimidat, nu dădea niciodată înapoi. Își atingea obiectivele făcând cadouri lucrătorilor feroviari și îmbrobodind ofițerii naziști cu șarmul său, căruia i-a picat în plasă chiar și Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții Holocaustului. Cei 600 de copii vienezi au fost duși în Olanda, unde au fost așteptați cu mere și ciocolată. Truus s-a ocupat cu hârtiile de transport, iar 500 de copii au fost imediat trimiși spre Marea Britanie, restul de 100 plecând mai târziu.

Acesta a fost cel mai mare transport, următoarele fiind mai mici și mai ordonate. Truus călătorea în Germania de câteva ori pe săptămână, de unde a aranjat 49 de transporturi. Odată cu începerea războiului, libertatea de mișcare a devenit și mai restricționată. Mulți copii evrei au rămas în Olanda, pe atunci țară neutră, iar orfelinatul din Amsterdam devenise tabără de refugiați unde Truus era foarte iubită. Căldura, bunătatea și devotamentul ei i-au cucerit imediat pe copii. Acolo a devenit Mătușa Truus. Joop și Truus iubeau copiii, însă nu au putut să aibă unii ai lor. Îi vizitau regulat pe copii, îi făceau să se simtă bine, îi scoteau la plimbări iar duminicile erau rezervate pentru vizitele la Zoo.

Când naziștii au invadat Olanda, Truus se afla la Paris, de unde s-a întors cât a putut de repede la Amsterdam, pentru a aranja ultimul transport către Anglia. Copiii s-au rugat de ea să urce în barcă, dar nu a vrut să îl părăsească pe Joop. Le-a făcut cu mâna din depărtare.

Truus a continuat să trimită pe furiș evrei în Elveția și Spania. A fost arestată de Gestapo în 1942, dar a fost eliberată din lipsă de probe. Evenimentul nu i-a dat mult de gândit, și a continuat prin a trimite mii de pachete de mâncare la tabară de tranzit de la Westerbork, locul unde evreii și alți prizonieri erau ținuți înainte să fie trimiși spre alte tabere de concentrare. În 1944, a aflat despre un grup de copii care urmau să fie trimiși din Westerbork spre Auschwitz, unde vor fi omorâți. Truus a reușit să convingă gărzile că nu erau copii evrei, ci copii ai soldaților germani cu femei olandeze, deci Aryeni. Copiii nu au mai fost trimiși la Auschwitz, ci la Theresiestadt, unde aproape toți au supraviețuit războiului.

În timpul crizei de mâncare din Olanda în 1944, Truus s-a ocupat cu obținerea și distribuirea de mâncare. A trimis mii de pachete de mâncare la tabere precum Westerbork și Theresiestadt, precum și pachete săptămânale azilelor de bătrâni din Amsterdam. S-a îngrijit de copiii malnutriți din Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht, iar pe mulți dintre ei i-a dus în zone rurale pentru recuperare.

Truus Wijsmuller Meijer a fost recunoscută de Israel ca una dintre cei „Drepți între popoare”, titlu acordat non-evreilor care și-au riscat viețile pentru a salva evrei în timpul Holocaustului. Nu a avut niciodată copii, însă a reușit să redea lumii și părinților lor peste 10.000 de copii salvați din ghearele morții cu dragoste, curaj și devotament. În necrologul său scria, în 1978: „Mamă a 1001 de copii, care a făcut din salvarea copiilor evrei opera vieții sale”.

Hans și Sophie Scholl: doi frați în luptă cu Al Treilea Reich

Pe 22 februarie 1943, Hans și Sophie Scholl erau executați prin ghilotinare de către regimul nazist. Fuseseră prinși distribuind broșuri anti-naziste și anti-Hitler la Universitatea din Munchen.

Hans și Sophie Scholl erau copiii lui Robert și Magdalena Scholl. Înainte de venirea lui Hitler la putere, Robert fusese activ în politică, fiind primar al Ingershein, iar apoi al Forchtenberg am Kocher. Era un om care aprecia o educație liberală, drept urmare a făcut pe tot posibilul să le insufle copiilor săi aprecierea libertății de exprimare, formarea ideilor prin analiză și dezbatere.

În 1933, după ce naziștii au acaparat puterea, Hans și Sophie, fascinați de promisiunile lui Hitler pentru o nouă Germanie mândră și puternică, s-au înregistrat în Tineretul Hitlerist, respectiv Uniunea Fetelor Germane, însă au devenit rapid deziluzionați. Discuțiile cu tatăl lor, liberal și anti-hitlerist convins este posibil să fi avut un efect în asta. Dar probabil cel mai mult au contat arestările lor pentru activități care nu erau în linia hitleristă, precum și arestarea tatălui lor fiindcă s-a referit la Hitler ca „flagelul lui Dumnezeu” în discuția cu un angajat.

De aici încolo, sentimentele anti-naziste ale celor doi frați nu au putut decât să se accentueze. În 1940, Hans era trimis ca medic de front în Franța. Dar cel mai puternic impact asupra sa l-au lăsat lunile petrecute pe Frontul de Est, unde a fost martor la atrocitățile făcute de către naziști.

Trandafirul Alb

Activitatea organizației Trandafirul Alb a durat din iunie 1942 până în februarie 1943, perioadă în care membrii săi au reușit să distribuie 6 broșuri anti-naziste, anti-Hitler și anti-război în câteva mii de copii. Nucleul grupului era format din cei doi frați, Hans și Sophie, Alex Schmorell, Willi Graf și Christoph Probst – toți abia trecuți de 20 de ani. Mai făceau parte și Inge Scholl, sora celor doi, și Kurt Huber, profesor de filosofie.

Broșurile au fost scrise de către Hans Scholl, Alex Schmorell și Kurt Huber. Iată ce se scria în prima dintre ele:

„Nimic nu este atât de nedemn de o națiune civilizată decât să se lase guvernată fără opoziție de o clică iresponsabilă care face apel la instinctul de bază. Este clar că astăzi orice om onest este rușinat de guvernul său. Care dintre noi are cea mai mica idee de dimensiunea rușinii ce ne va copleși pe noi și pe copiii nostri, când într-o zi vălul ne va cădea de pe ochi și cele mai oribile dintre crime – crime care depășesc fără drept de apel orice măsură umană – vor vedea lumina zilei?”

Broșurile erau distribuite prin poștă profesorilor și studenților, lăsate în cărțile de telefon care se găseau la telefoanele publice sau trimise prin curieri de încredere către alte universități din țară, astfel încât în scurt timp eseurile Trandafirului Alb au ajuns să fie citite de oameni din toată Germania.

Sophie avea grijă să procure hârtie și timbre – ceea ce nu era o sarcină ușoară, fiindcă nu puteai cumpăra prea mult dintr-un singur loc fără să-ți atragi suspiciuni – și se ocupa de atragerea de fonduri pentru organizație. Toți membrii se deplasau prin Germania de Sud pentru a distribui broșurile prin poștă din locuri cât mai greu de detectat.

Pe lângă editarea și distribuirea de eseuri, în nopțile de 3, 5 și 15 februarie 1943, Hans Alex și Willi au scris cu vopsea în locuri publice sloganuri anti-naziste. Printre ele se găseau: „Jos cu Hitler!”, „Hitler criminal în masă”, „Libertate” sau svastice tăiate, toate astea printre polițiști și autorități care patrulau străzile orașului.

„Trăiască libertatea!”

Hans, Sophie și Christoph erau la Universitatea din Munchen, unde încercau să distribuie ultima serie de broșuri, când au fost văzuți de îngrijitorul clădirii care i-a raportat la Gestapo. Asta avea loc pe 18 februarie 1943. Hans a fost descoperit în buzunar cu un text scris de mână a ce trebuia să fie a șaptea broșură ce urma să fie răspândită. Interogațiile au durat până pe 21 februarie, iar pe data de 22 au fost judecați și condamnați la moarte prin ghilotinare de către judecătorul Roland Freisler.

În timpul interogațiilor, cei trei au făcut tot posibilul să ia toată vina asupra lor și să nu divulge și alte nume din organizație. Hans a încercat să ia toată vina asupra sa, sperând să câștige libertatea pentru sora lui. De cealaltă parte, agentul Gestapo care s-a ocupat de interogatoriul lui Sophie i-a propus să plaseze toată vina pe Hans și Christoph, ca ea să poată să scape liberă. A refuzat. A declarat că ea și fratele său sunt vinovați, dar Christoph este doar o victimă colaterală. A încercat să câștige libertatea pentru Christoph, singurul membru al Trandafirului Alb care era căsătorit și avea 3 copii.

În ziua procesului, judecătorul Freisler le-a adus acuze de „subminare a moralului armatei”, „ajutorarea inamicului” și „înaltă trădare”. „Cineva trebuia să dea startul. Ce am scris și spus noi este crezut de mulți alții”, a fost replica lui Sophie.

În aceea zi a procesului, Hans, Sophie și Christoph au fost ghilotinați. Înainte de execuție, ca o excepție față de procedura normală, cei trei au fost lăsați să se vadă pentru ultima oară. Ultimele cuvinte ale lui Hans înainte să fie executat au fost: „Trăiască libertatea!” Avea 24 de ani, Sophie avea 21, iar Christoph 23.

Mai târziu în același an, alți membri ai Trandafirului Alb au fost prinși, judecați și executați: Alexandru Schmorell, Willi Graf și Kurt Huber. Restul care au avut legături cu organizația au primit sentințe de închisoare.

Înaintea încheierii războiului, ultima broșură scrisă de Trandafirul Alb și-a găsit calea în afara Germaniei și a picat în mâinile forțelor Aliate. S-au făcut milioane de copii care au fost apoi aruncate peste toată Germania.

Moștenire

Astăzi, școli, străzi și piețe din Germania sunt numite după Hans, Sophie și organizația din care au făcut parte și multă lume se uită la ei ca la ceea ce au fost: veritabili eroi. Monumente au fost ridicate în cinstea lor. În cadrul unui program în care germanilor li s-a cerut să aleagă cei mai mari 10 germani din istorie, cei doi frați au ocupat locul 4.

O întreagă Germanie și toți cei care au auzit de povestea lor, din lumea întreagă, privesc cu admirație către acțiunile lor, către curajul și spiritual lor de sacrificiu, către demnitatea lor în fața morții. Când vremurile au fost tulburi, însă, ei s-au numărat printre cei extrem de puțini care au ales să facă ceva. Știau ce-i poate aștepta, însă asta nu i-a făcut să renunțe. Când vorbim despre Hans și Sophie Scholl, vorbim despre apogeul spiritului uman. Poate de aceea acțiunile și comportamentul lor pare atât de straniu pentru restul contemporanilor lor. Și poate de aceea a fost nevoie ca vălul să cadă, pentru ca lumea să-i perceapă în adevărata lor dimensiune.