Author Archives → Alexandru Vîjan

Chiune Sugihara: noua etică a războinicului

„Știam că cineva se va plânge de mine în viitor. Dar eu am crezut că acesta ar fi cel mai corect lucru de făcut. Nu e nimic greșit în a salva multe vieți omenești”. – Chiune Sugihara

Chiune Sugihara și soția sa, Yukiko, s-au trezit în dimineața zilei de 18 iulie, 1940, cu o priveliște tulburătoare.  În jur de 100 de oameni erau adunați în fața consulatului japonez din Kaunas, Lituania, acolo unde Sempo fusese detașat ca diplomat de guvernul japonez. Nu era nici 6 dimineața, iar toate acele persoane căutau o șansă la viață.

Chiune (Sempo) Sugihara s-a născut la 1 ianuarie, 1900, în orașul Yaotsu, azi cunoscut ca Mino. Elev cu note bune, a fost încurajat de tatăl său să devină doctor, dar visul său era să studieze literatura și să trăiască în altă țară. A studiat la Universitatea Waseda din Tokyo, orașul unde a văzut și anunțul care i-a schimbat viața: Ministerul de Externe japonez era în căutare de oameni interesați de o carieră diplomatică. A trecut examenul dificil, a fost recrutat și trimis să studieze rusa și germana la Universitatea Gakuin din Harbin, Manciuria.

După absolvire, a început să lucreze în guvernul manciurian, pe atunci controlat de japonezi. După 10 ani de muncă, în 1934, i-a fost oferită poziția de ministru de externe al Manciuriei, pe care Sugihara a refuzat-o în semn de protest pentru modul în care japonezii îi tratau pe chinezi. În 1938, a fost detașat la biroul diplomatic din Helsinki, Finlanda, iar un an mai târziu a fost trimis să pună pe picioare un consulat de un om în Kaunas, Lituania.

A durat foarte puțin timp până ce războiul a început; după invazia nazistă a Poloniei, mulți evrei polonezi au găsit siguranță spre est, în Lituania. Poveștile pe care le aduceau cu ei erau de necrezut și, într-adevăr, mulți nici nu i-au crezut. Și nici Lituania nu era o zonă sigură pentru ei, fiindcă respirația mașinăriei naziste – după ce deja își asigurase dominația în Vest – se simțea îndreptându-se spre est. Au auzit de două insule coloniale olandeze – Curacao și Guiana – ce nu cereau vize de intrare. Primiseră asigurări de ajutor de la consulul olandez, Jan Zwartendijk, însă mai rămânea un obstacol uriaș: ca să ajungă la insule, refugiații evrei trebuiau să treacă prin URSS. Consulul sovietic le-a spus că, dacă vor să obțină permisiunea să treacă prin URSS, vor trebui să facă rost de vize de tranzit de la japonezi.

La vederea imaginii din acea dimineață de iulie, Sugihara a fost pus în fața unei situații definitorii. Pe de-o parte, el era diplomat de carieră, crescut și educat în spiritul tradițional japonez al obedienței și respectului față de autoritate. Născut la început de secol, valorile care i-au fost inculcate au fost cele dominante pentru societatea japoneză la acea vreme, în special într-o familie cu tradiție de samurai: koko (dragoste de familie), kodomo no tameni (de dragul copiilor), giri și on (datorie și responsabilitate), gaman (stăpânirea emoțiilor) și, mai ales, haji wo kakete (nu aduce rușine familiei). Pe de altă parte, Sugihara încălcase deja câteva dintre aceste legi cardinale: a refuzat să asculte dorința tatălui său de a deveni doctor, urmându-și propria cale – ceea ce reprezenta un curaj masiv în acel context; prima sa căsătorie a fost cu o rusoaică pe nume Klaudia Semionovna Apollonova, timp în care s-a convertit la creștinism ortodox; a refuzat postul de ministru de externe și s-a opus fățiș multor politici ale Guvernului japonez. Să asculte de conștiință acum părea cel mai evident lucru de făcut.

Sugihara a trimis un mesaj cerând permisiune de la Tokyo. La acea vreme, vizele de tranzit erau acordate doar persoanelor cu vize legitime pentru o destinație viitoare Japoniei și care puteau dovedi că se pot întreține singuri cât timp stau în Japonia. Niciunul dintre evreii în căutare de vize nu putea aducea o așa dovadă. Sempo a trimis trei mesaje separate Guvernului, a fost refuzat de trei ori.

După ultimul refuz, Chiune și Yukiko au răspuns conștiinței. De pe 31 iulie până pe 5 septembrie, cei doi soți au stat zilnic scriind și semnând vize. Asta făceau de dimineața până în noapte, fără oprire, timp de aproape o lună. Scriau și semnau peste 200 de vize pe zi, în mod normal munca pe o lună din partea consulului. Yukiko îl servea cu sandvișuri pe care uita să le mănânce și seara îi masa mâinile obosite. Din când în când, Sempo ieșea la oamenii care stăteau în așteptare și îi asigura că va face tot ce-i stă în putință să îi ajute pe toți.

După un timp, Sugihara a primit un mesaj de la Tokyo care i-a reamintit:

„Trebuie să te asiguri că refugiații și-au finalizat procedurile pentru vizele de intrare, și trebuie să mai dețină și banii de călătorie sau banii care le sunt necesari în timpul șederii în Japonia. Altfel, nu ar trebui să le acorzi vize de tranzit”.

În răspunsul său, Sugihara a admis acordarea de vize oamenilor care nu și-au pus la punct toate detaliile, dar asta fiindcă Japonia este singura țară de tranzit pentru insulele olandeze, iar vizele sunt necesare pentru trecerea prin URSS. Tokyo a scris înapoi că URSS insistă acum ca Tokyo să onoreze toate vizele emise de consulii săi.

Sutele de aplicanți pentru viză s-au transformat în curând în mii, iar pe 3 august guvernelor străine li s-au dat 3 săptămâni să-și încheie misiunile diplomatice și să părăsească Lituania, sub ocupație sovietică. Perioada s-a extins apoi până pe 4 septembrie, zi în care Sugihara a continuat să acorde vize chiar și după ce s-a mutat din clădirea consulatului la Hotelul Metropolis, până dimineața următoare când avea trenul de plecare spre Berlin. A continuat să completeze și să semneze vize chiar și în tren, de unde afară așteptau alte sute de evrei. Le întindea vizele pe fereastra trenului, îi dădeau unui singur refugiat să împartă și la restul, iar când trenul începuse să se pună în mișcare a aruncat foile de viză necompletate și ștampila de consul pe geam.

După ce evreii își primeau vizele, se urcau în trenuri spre Moscova, de unde plecau pe calea ferată trans-siberiană la Vladivostok. De acolo, majoritatea mergeau la Kobe, Japonia, unde stăteau câteva luni de unde erau trimiși la Shanghai. Numărul exact de oameni salvați de Sugihara este greu de dedus, dar se estimează că între 6000 și 10.000 de evrei au beneficiat de pe urma vizelor acordate de japonez.

Guvernul japonez nu a acționat imediat pe lipsa de obediență a consulului, găsindu-l util pe perioadă de război. După o perioadă scurtă în Berlin, Sugihara a fost detașat la Praga, unde a oferit 33 de vize de tranzit refugiaților evrei. În martie 1941, a fost transferat la Konigsberg (Kaliningrad), unde a stat până în noiembrie al aceluiași an, când a ajuns în România. În septembrie 1944, Sugihara și familia lui au fost încarcerați de către sovietici, de unde au fost eliberați după 18 luni, în 1946. La 2 luni după întoarcerea în Japonia, a fost eliberat de sarcini, și trebuia să-și recalculeze întreaga viață. A lucrat o perioadă ca traducător și interpret, iar ultimele două decenii a lucrat ca manager la o companie de export cu afaceri în Moscova.

În 1985, a fost numit Drept Între Națiuni. A murit în următorul an într-un spital în Kamakura.

„O fac doar pentru că îmi este milă de oameni. Ei vor să iasă afară, așa că îi las să aibă vizele”.

Aristides de Sousa Mendes: diplomatul insubordonat care a ales conștiința

„Sunt mai dispus să stau cu Dumnezeu împotriva omului, decât cu omul împotriva lui Dumnezeu”. – Aristides de Sousa Mendes

Pe 11 noiembrie, 1939, dictatorul portughez Salazar a lansat Circulara 14, care interzicea diplomaților săi din Europa să ofere vize de tranzit pentru anumite categorii de oameni, precum: evrei, persoane fără stat și persoane care nu se pot întoarce în siguranță în țările lor de origine. În mai 1940, a mers un pas mai departe, amendând că nicio viză nu va fi acordată până ce nu va fi autorizată direct de la Lisabona. În iunie, același ani, consulul portughez la Bordeaux – Aristides de Sousa Mendes – înmâna până la 30.000 de vize refugiaților, dintre care aproximativ 10.000 evrei. A făcut-o în orașul consulatului său, apoi a făcut-o și din Bayonne și pe străzile Hendaye, în apropierea graniței cu Spania, deschizând astfel o rută de refugiere care avea să rămână activă de-a lungului întregului război.

Aristides de Sousa Mendes s-a născut pe 9 iulie, 1885, în satul Cabanos de Viriato, din provincia nordică Beira Alta, Portugalia, fiul lui Jose de Sousa Mendes – judecător – și Maria Angelina de Abranches. Aristides a primit o educație – alături de fratele său geamăn, Cesar – cu puternice valori familiale tradiționale și un catolicism profund. Cu tată judecător, au deprins respect pentru lege și au absolvit Dreptul la Universitatea Coimbra, în 1907. De acolo, ambii au optat pentru corpurile diplomatice, cu sarcini care i-au plimbat în diferite colțuri ale globului.

Aristides s-a însurat în 1910 cu Angelina, femeia care a fost alături de el și i-a împărtășit povara în cele mai dificile și cruciale momente. Au avut împreună 14 copii. În 1929, după detașări mai mult sau mai puțin plăcute în diferite părți ale globului, a fost promovat consul general și asignat în orașul belgian Antwerp. În 1934, încă în Antwerp, familia avea să se confrunte cu prima ei tragedie: moartea celui de-al doilea copil, Manuel, chiar la cina de celebrare a absolvirii acestuia. Aristides a cerut un transfer din Antwerp după asta. În 1938, scria la Lisabona cerând o detașare în Orientul Îndepărtat, dar a fost numit consul general la Bordeaux. Cele două apeluri ale lui Aristides nu au avut niciun efect. În același an, familia avea să se mute în orașul francez, unde a avut loc o ușoară acomodare. Clădirea oferea ample spații de locuit, iar copiilor le-a fost ușor să găsească școli noi și bune.

Apoi a început războiul. Prima reacție a lui Aristides a fost să-și ia copiii și să-i ducă acasă, în Portugalia, unde i-a lăsat în grija rudelor și servitorilor. Au mai rămas la Bordeaux, cu el, Angelina și cei doi fii adulți – Pedro Nuno și Jose. În primele zile după Circulara 14, Aristides a fost mustrat pentru prima sa greșeală: oferise viză unui refugiat vienez, profesorul Arnold Wizrntzer. Justificarea lui Sousa Mendes în fața superiorilor a fost:

„M-a informat că, dacă nu va părăsi Franța chiar în acea zi, va fi dus într-o tabără de concentrare, lăsându-și soția și copilul de izbeliște. Am considerat că e o faptă de o umanitate elementară să previn un asemena punct extrem”.

A fost doar prima dintr-o serie. Până în aprilie, 1940, a încâlcat deja regulile de destule ori cât să-și câștige o mustrare oficială. Garda de frontieră, braț al PVDE – poliția politică portugheză – își ținea ochii pe acțiunile lui. În luna mai, refugiați de toate felurile au ocupat consulatul din Bordeaux. Ofițeri de armată din Austria, Polonia și Cehoslovacia; anti-naziști francezi și belgieni; intelectuali, ziariști și scriitori anti-naziști; artiști; preoți și călugărițe – toți încercând să evadeze din mâinile criminale ale naziștilor. Încă prudent pe atunci, Sousa Mendes trimitea sute de telegrame la Lisabona, asistat de fiul său de 20 de ani, Pedro Nuno. Fiecare telegramă reprezenta o cerere individuală de viză, conform Circularei 14 amendată. Dar de la Lisabona nu venea nimic înapoi. Între timp, Aristides și Angelina își deschiseseră casa pentru refugiați, atât de mulți câți încăpeau. Angelina se ocupa de ei.

Tăcerea de la Lisabona continua. S-a îndreptat apoi către superiorii săi, de la care a fost retrimis la directivele deja în vigoare – și anume că numai Lisabona poate aproba vize. Nimic din asta nu ajuta. Nepotul lui Aristides – fiul fratelui său – Cesar Mendes Jr. părăsise Parisul, unde își urma studiile, și era refugiat și el în Bordeaux. Scria:

„Toate camerele din clărirea consulatului erau pline de oameni. Dormeau pe scaune, pe podea, pe covor. Până și birourile consulului erau pline cu zeci de refugiați care erau extenuați, morți de oboseală, fiindcă așteptaseră zile și nopți pe străzi, pe scări și, într-un final, în birouri”.

În acea vreme – 14, 15, 16 iunie –  Aristides cădea bolnav la pat pentru câteva zile, perioadă în care Angelina a devenit punct de sprijin. Unul dintre fii, Sebastian, a povestit mai târziu despre o noapte pe care cei doi soți și-au petrecut-o în continuă rugăciune. După aceste 3 zile, Sousa Mendes știa exact ce are de făcut. Din 17 iunie, devenise un mod eliberat de orice constrângeri de serviciu și singurul lucru care îl mai interesa era să salveze cât mai mulți oameni cu putință.

Pașapoartele erau adunate grămadă. O persoană le ștampila, cealaltă scria, iar Aristides își punea semnătura pe ele. Ca să scutească timp, ajunsese să-și scurteze semnătura. Rabinul Kruger – un refugiat și el, care era alături de soție și cei 5 copii, devenit între timp prieten al consulului – cei doi fii ai lui Aristides și alți câțiva refugiați ajutau cu linia de așteptare. Pentru toți cei – și erau mulți – care nu aveau niciun fel de document, s-au acordat vize cu ștampile pe simple bucăți de hârtie.

Zilele următoare, veștile referitoare la probabila predare a Franței în fața inamicului german au adus noi valuri de refugiați la ușile consulatului. Pe 18 iunie, 19 pașapoarte au ajuns în fața lui Aristides; acestea aparțineau familie imperiale austriece. Numele lui Otto von Habsburg se afla în capul listei negre a lui Hitler. Emisarului i s-a spus să se întoarcă după vize mai târziu în seara aceea. Nu avea să pună urgențele familiei imperiale austriece deasupra oamenilor care așteptau deja la coadă. După 10 seara, contele s-a întors și a ridicat vizele pentru Arhiduce și întreaga familie. Apoi, Arhiducele Otto a venit el însuși la consulat și a obținut o mare cantitate de vize ștampilate pe bucăți de hârtie pentru refugiați austrieci aflați în ascunzători. Otto von Habsburg și familia sa aveau să ajungă în Portugalia pe 20 iunie, de unde au plecat în Statele Unite.

Miile de vize emise de Sousa Mendes erau onorate la Irulan, granița spaniolă. Ștampila consulară le transforma în niște cereri oficiale, ca de la o țară la alta, în urma Pactului Iberic din 1939. Când trenurile pline cu refugiați au început să sosească la granița portughezo-spaniolă de la Vilar Formoso, PVDE a turbat; însă nu avea ce să facă decât să lase refugiații să intre. Un întreg mecanism era pus în mișcare, odată ce refugiaților le era oferit pasaj prin Spania.

„A fost într-adevăr obiectivul meu să salvez toate acele persoane, al căror chin era dincolo de ce poate fi descris. Imperativele conștiinței mele… nu au încetat niciodată să mă ghideze în îndeplinirea datoriilor mele, cu perfectă cunoaștere a propriilor responsabilități”.

Pe 19 iunie, Bordeaux a început să fie bombardat. Mulțimile de refugiați au fugit la Bayonne și Hendaye, în apropierea graniței cu Spania. Aristides și-a lăsat familia în Bordeaux și a urmat refugiații. La Bayonne, a găsit consulatul portughez împresurat de 5000 de persoane, cu alte 20.000 aflate în stradă. Până la acel punct, directivele Circularei 14 erau respectate la literă acolo. Statutul de consul-general îi dădea lui Sousa Mendes jurisdicție peste consulatul din Bayonne. Și noul lui ordin era: vize pentru toată lumea. În următoarele 48 de ore, mii de persoane și-au auzit numele strigat și le-au fost înmânate vizele salvatoare de vieți. Subordonatul său de la Bayonne, consulul Machado, a trimis o telegramă la Lisabona în care a raportat încălcarea regulilor. Pe lângă asta, i-a telefonat și ambasadorului Pereira din Madrid. Două mesaje au fost trimis apoi de la Lisabona – una la Bordeaux, cealaltă la Bayonne – care-i ordonau lui Sousa Mendes să se oprească.

Consulul nu apucase să citească niciuna dintre ele; pe 22 iunie, Aristides plecase deja la Hendaye, unde înmâna bucăți de hârtie cu mesaje variate scrise pe ele și parafa consulatului, cât să le dea dreptul oamenilor să intre în Spania. Nu a mai durat mult până porțile Spaniei de la Irun aveau să fie închise, iar Aristides a vorbit mai târziu despre oameni care s-a sinucis de disperare în fața sa. Rabinul Kruger scria mai târziu cum, în timp ce așteptau la porțile Irunului, au apărut dispute între gărzile spaniole și refugiați. Porțile rămâneau închise, iar Sousa Mendes s-a dus înăuntru să medieze situația. Fără nicio autoritate, s-a întors în două ore și a deschis el însuși poarta. Cu ocazia asta, încă un grup apuca să mai intre în Spania, cu direcția unui tren spre Portugalia.

Pe 23 iunie, ambasadorul Pereira a ajuns la Irun. Ce a văzut l-a șocat:

„Am dat de consulul Aristides Mendes și i-am cerut să-mi explice un așa comportament extraordinar… Din ce am auzit, și din înfățișarea sa extrem de neîngrijită, impresia pe care mi-a dat-o a fost cea a a unui om tulburat, nu în toate mințile… Comportamentul domnului Aristides Mendes sugerează un asemenea deranjament mintal că, informând pe loc autoritățile spaniole de decizia mea de a declara nule vizele acordate de consulul din Bordeaux celor care erau încă în Franța, nu am avut nicio reținere în a spune că sunt sigur că acel consul nu era în toate capacitățile mintale”.

Aristides nu a mai deschis poarta la Irun pentru a doua oară, dar a setat un precedent. Pe timpul războiului, mulți persecutați ai Europei au trecut prin Spania și Portugalia spre libertate. Cât despre cei aflați încă în Franța cărora vizele le-au fost nulificate, soarta lor este necunoscută. Rapoartele din presă ale vremii vorbesc despre 10.000 de refugiați care nu mai pot intra în Spania fiindcă autoritățile nu le mai recunosc vizele.

Întors la Bordeaux pe 25 iunie, a găsit telegrama de la Salazar de pe 24 care spunea că a fost eliberat din poziție și în care i se ordona să părăsească Franța. Aristides nu s-a grăbit; oprit să mai ofere vize, și conștient că mii de refugiați încă sunt prinși în oraș, a început să le ofere pașapoarte portugheze, pentru a preveni deportarea lor în taberele de concentrare. Noua sa acțiune a fost rapid descoperită și anulată de Lisabona, iar ordinul să părăsească a fost reînnoit.

Salazar culegea laurii acțiunilor lui Mendes. Zeci de mii de refugiați umpleau orașele și oferea gratitudine regimului care le-a oferit salvarea. Revista „Life” titra, în numărul de pe 29 iulie, 1940, că Salazar este „cel mai mare portughez de la Henric Navigatorul încoace”. A numit un consiliu disciplinar care, după ce s-a prefăcut că studiază niște hârtii, a stabilit că Sousa Mendes este un caz de „incapacitate profesională”, demn de disprețuit și bun de ocolit. Cazul a fost închis, clasificat și încuiat. Mendes a încercat tot restul zilelor să primească o audiență la Salazar, dar totul a fost în zadar. Fratele său, Cesar, a fost suspendat din postul său pentru 5 ani când a încercat să-i ofere o mână de ajutor. Incapabil să se întoarcă la muncă sau să iasă la pensie, Aristides și familia sa au fost condamnați la foamete. Educația celor mici a trebuit întreruptă, iar cei mari nu-și puteau găsi de muncă. Ocazional, era chemat la câte un presupus interviu cu Salazar; după ce era pus să aștepte toată ziua în anticameră, era trimis acasă; foștii colegi îl ignorau; era urmărit îndeaproape de PVDE și interogat frecvent; copiii săi mai mari aveau dosare active.

În 1945, a suferit un atac cerebral care l-a lăsat parțial paralizat. Angelina a suferit la rândul ei o hemoragie cerebrală în 1948, care s-a dovedit fatală după o perioadă de inconștiență de 6 luni. La 6 ani distanță, pe 3 aprilie, 1954, Aristides de Sousa Mendes avea să moară în Spitalul Franciscan din Lisabona. Nepoata sa, Madalena, a stat lângă el până în ultima clipă.

A fost numit Drept între Națiuni în 1966.

„Nu puteam să acționez altfel, drept consecință accept cu dragoste tot ce s-a abătut asupra mea”.

Witold Pilecki: voluntar la Auschwitz

„Am încercat să-mi trăiesc viața în așa fel încât în ora morții mele să nu simt frică, ci bucurie”. – Witold Pilecki, 15 mai, 1948, la primirea sentinței la moarte.

Witold Pilecki – nume de cod: Roman Jezierski, Tomasz Serafiński, Druh, Witold – a fost unul dintre fondatorii Armatei Secrete Poloneze, una dintre primele organizații de rezistență poloneze după ocupația nazistă din 1939. Un an mai târziu, avea să devină voluntar pentru Auschwitz – lăsându-se capturat pe străzile Varșoviei.

S-a născut la 13 mai, 1901, în orașul Olonets, Karelia, în Imperiul Țarist, unde familia sa a fost relocată de autoritățile țariste în urma suprimării Revoltei din Ianuarie a Poloniei din 1863-1864. Născut într-o familie cu tradiție patriotică, Witold avea să fie crescut în același spirit. În 1914, avea să devină cercetaș – o activitate care era atunci interzisă de autoritățile țariste. În 1918, a trecut în Polonia, care își recăpătase de curând independența.

A participat la războiul polono-sovietic din 1919-1920 – în urmă căruia sovieticilor li s-a tăiat, cel puțin temporar, apetitul pentru revoluție bolșevică în vestul Europei – luptând în Bătăliile de la Grodno și de la Varșovia, precum și Rebeliunea Żeligowski. A primit pentru acțiunile sale Crucea Poloneză pentru Curaj. De două ori.

După război, s-a însurat și a devenit tatăl a doi copii, iar activitatea sa militară a luat o pauză. La 1 septembrie, 1939, Germania invadează Polonia, pornind al Doilea Război Mondial. Pilecki fusese deja mobilizat cu câteva zile înainte în calitate de comandant de pluton de cavalerie. A făcut parte din Divizia 19 Infanterie, sub generalul Józef Kwaciszewski, iar plutonul lui Pilecki a fost distrus aproape complet pe 10 septembrie după o ciocnire cu tancurile naziste. Pilecki s-a retras – cu ce mai rămăsese din plutonul său – în sud, spre  Lwów (acum Ucraina), unde a fost încorporat în Divizia 41 Infanterie, sub maiorul Jan Włodarkiewicz.  Împreună cu oamenii săi, a distrus 7 tancuri inamice, a doborât un avion și a distrus altele două care erau la pâmânt. A fost rănit grav în Bătălia de la Tomaszów Lubelski.

După ce Polonia a fost cucerită, Pilecki s-a ascuns în Varșovia și, împreună cu maiorul său, Włodarkiewicz, va fonda Armata Secretă Poloneză, care mai târziu va fi încorporată în Armata Teritorială. Până în 1940, Armata Secretă număra aproximativ 8000 de oameni (mai mult de jumătate înarmați), în diferite orașe în afara Varșoviei. În perioada asta, lucra acoperit ca manager la un depozit de cosmetice.

În același an, Gestapo a arestat câțiva membri ai grupului său de rezistență și i-a trimis la Auschwitz. În 1940, Auschwitz I era folosită pentru prizonieri politici – în special polonezi – care începuseră să sosească din luna mai a anului. Dornic de mai multe informații despre ce se întâmplă cu prizonierii, Pilecki a prezentat superiorilor planul său de a se lăsa prins pentru a fi trimis în tabăra de concentrare, de unde avea să adune informații și să le trimită în exterior. Planul i-a fost aprobat.

 

Prizonierul 4859

Pe 19 septembrie, 1940, s-a lăsat în mod deliberat prins în timpul unei razii naziste, alături de alți 2000 de civili. După două zile de detenție, unde prizonierii era bătuți și torturați, a fost trimis la tabăra Auschwitz din Oświęcim. Acolo a primit numărul 4859. Înăuntru, a format un grup de rezistență printre prizonieri numit Uniunea Organizației Militare (ZOW), ale cărui scopuri principale erau: să mențină un moral bun printre prizonieri, să aducă vești din afară, să transmită vești din interior către exterior, să facă rost de mâncare și îmbrăcăminte pe care să o distribuie prizonierilor și să pregătească divizii capabile să preia controlul taberei în timpul unui posibil atac din exterior.

ZOW erau organizată ca un sistem de grupuri de către „cinci”, în care primul „cinci” era – teoretic – vârful organizației. Conform lui Pilecki, fiecare „cinci” nu avea idee de existența celorlalte „cinciuri”, fiecare grup de cinci fiind convins că ei sunt vârful organizației. Organizația a început să trimită informație valoroasă la Varșovia încă din octombrie 1940, iar începând cu martie 1941 rapoartele lui Pilecki erau transmise de către Rezistența poloneză către Guvernul Britanic. În 1941, exterminările deja începuseră.

Din 1942, rapoartele sale erau transmise folosind un transmițător radio construit în interiorul taberei. A durat șapte luni ca toate părțile necesare construirii lui să fie furișate. Rapoartele conțineau detalii referitoare la numărul de sosiri și de morți, precum și la condițiile prizonierilor. În timpul acesta, Pilecki supraviețuia unei pneumonii crunte.

Evadare și Revolta din Varșovia

Speranța sa era că Aliații sau Armata Teritorială vor lua cu asalt tabara, speranță care era gândită ca nefezabilă de cei din exterior. După ce mai mulți oameni ai săi din ZOW fuseseră identificați și uciși, Pilecki decide să evadeze și o face în noaptea din 26 spre 27 aprilie, 1943. Și-a continuat presiunile asupra Armatei Teritoriale, dar au ajuns la concluzia că o misiune de salvare la Auschwitz este sortită eșecului fără ajutor Aliat. Sovieticii, deși aflați la o distanță potrivită pentru un atac asupra Auschwitz, nu au arătat nici un interes în a-i ajuta pe polonezi.

În toamna aceluiași an, era promovat căpitan de cavalerie și s-a alăturat unei organizații anti-comuniste – NIEpodległość  (Independență)  sau NIE, formată ca unitate în interiorul Armatei Teritoriale cu scopul pregătirii în cazul unei eventuale ocupații sovietice. În timpul acesta, continua să coordoneze activițățile ZOW și Armatei Teritoriale, până la Revolta din Varșovia din 1944.

Revolta din Varșovia a început la 1 august, 1944, și a fost cea mai mare ofensivă a vreunei mișcări de rezistență în timpul războiului. Pilecki a lua parte la luptă ascunzându-și rangul, servind ca simplu soldat în Batalionul Chrobry II, din unitatea Kedyw. După ce mai mulți ofițeri au fost uciși, și-a dezvăluit adevărata identitate și a preluat comanda Companiei 1 „Warszawianka”, localizată în Śródmieście, centrul Varșoviei. A luptat sub nom de guerre „Căpitanul Roman”, iar forțele sale au ținut o zonă fortificată cunoscută ca „Marele Bastion al Varșoviei”. Pilecki și oamenii săi au rezistat timp de două săptămâni în fața atacurilor naziste constante, timp în care au adus pierderi semnificative forțelor germane, atât omenești cât și logistice.

După două luni de luptă în capitala Poloniei, Revolta a fost într-un final zdrobită de germani, cu prețul la 200.000 de mii de morți și trei sferturi din oraș distrus. Pilecki a devenit prizonier de război. Naziștii nu au știu cine este, așa că nu a fost eliminat. Transferat la Murnau, Bavaria, a fost eliberat de Divizia a 12-a Blindată a Statelor Unite, pe 28 aprilie, 1945.

Polonia comunistă

Situat în Italia, după încheierea războiului, Pilecki a scris raportul final asupra Auschwitz, 100 de pagini. Puteți găsi aici raportul integral, în limba engleză.

Devenind din ce în ce mai clar că sovieticii au intrat în Polonia cu intenția să rămână, acesta intră într-o altă misiune sub acoperire – să se întoarcă în Polonia și să obțină informații despre atrocitățile sovietice, pe care să le trimită la Guvernul polonez din exil. Ajuns în Varșovia în decembrie, 1945, Pilecki a început organizarea unei rețele de colectare de informații, care includea câțiva asociați de la Auschwitz și din Armata Secretă Poloneză. Până la mijlocul anului 1946, rețeaua a intrat în contact cu partizanii anti-sovietici și a format un sistem de curierat pentru transmiterea informației de la Varșovia în Italia. O reușită extrem de importantă a fost recrutarea lui Wawel Alchimowicz, un oficial al Ministerului pentru Securitate Publică, poliția secretă comunistă. Alchimowicz a oferit informații sensibile despre operațiuni secrete ale poliției și organizarea internă, precum și dovezi că rezultatele referendumului din iunie 1946 au fost falsificate.

În acest timp, grupul lui Pilecki fusese la rândul său infiltrat de Leszek Kuchinski, un fost membru al Armatei Secrete care acum lucra pentru guvernul sovietic ca agent dublu. Pentru a-și proteja adevărata identitate, Pilecki a preluat diferite slujbe și nume, dar a fost într-un final descoperit și i s-a ordonat să părăsească Polonia. A refuzat. În 1947, a început independent să culeagă informații despre atrocitățile comise de comuniști în Polonia în perioada ocupației din 1939-1941, precum și dovezi pentru arestări ilegale ale membrilor Armatei Teritoriale, care adesea sfârșeau în execuții.

Pe 8 mai, 1947, a fost arestat. Acuzațiile aduse erau trecere ilegală de graniță, uz de documente falsificate, neînregistrarea în armată, posesie de arme ilegale, spionaj pentru „imperialismul vestic” și plănuirea asasinării mai multor oficiali sovietici. Pilecki a respins acuzațiile de complot la crimă; despre acuzațiile de spionaj a comentat că nu consideră că ce a făcut el e ilegal.

Până la proces, avea să fie torturat, însă nu avea să sufle nicio vorbă despre asociații săi. Procesul spectacol a avut loc pe 3 martie 1948. Sentința a primit-o 2 luni mai târziu, pe 15 mai. A fost condamnat la moarte cu încă 3 camarazi.

În timpul ultimei conversații cu soția sa, acesta i-a spus: „Nu mai pot trăi. M-au omorât. Fiindcă Auschwitz comparat cu ei a fost doar un fleac”. Execuția a avut loc pe 15 mai. Un glonț în ceafă. Ultimele cuvinte ale lui au fost „Trăiască Polonia liberă!”

Sabaton, Inmate 4859. A song about Witold Pilecki.

Charles Coward: parola este „Curaj”

Charles Coward – supranumit „Contele de Auschwitz” – a fost un prizonier de război britanic care în 1943, după numeroase tentative de evadare, era trimis de către naziști la Auschwitz III (Monowitz).

S-a născut pe 30 ianuarie, 1905, și s-a alăturat armatei britanice în 1937. Până la începerea războiului, în 1939, ajunsese în gradul de sergent-major. Pe 21 mai, 1940, avea loc Asediul orașului Calais, de unde forțele britanice au fost împinse înapoi, sute de mii de soldați britanici fiind evacuați din portul Dunkirk către casă. Coward nu a fost unul dintre ei, fiind capturat de germani.

Coward și Crucea de Fier

Ca prizonier de război, Coward nu a arătat niciodată că ar cunoaște regulile jocului. A avut două tentative de evadare chiar înainte de a ajunge la o tabără de prizonieri. A mai avut, după aceea, alte șapte astfel de încercări. Ce i-a servit lui Coward foarte bine a fost faptul că vorbea o germană excelentă. Cu o ocazie, a reușit să pună mâna pe o uniformă de soldat nazist, dar a fost rănit în timpul operațiunii de evadare. A fost trimis la un spital militar, unde a păstrat încă aparențele că este un soldat nazist. După ce a fost îngrijit cum trebuie și rănile i-au fost oblojite, i-a fost acordată Crucea de Fier, ca răsplată pentru curaj și pentru suferințele pe care le-a îndurat. Germanii și-au dat rapid seama de greșeală, retrăgându-i decorația și trimițându-l înapoi în tabăra de detenție. De acolo și-a câștigat o reputație de sabotor, pe baza căreia avea să fie trimis în Polonia – Auschwitz.

Prizonier la Auschwitz

Coward a ajuns la Auschwitz III (Monowitz), o tabără de muncă din rețeaua Auschwitz situată la aproximativ 7 kilometri de tabăra de exterminare Birkenau. Aparținea de IG Farben, compania care deținea patentul pentru Zyklon B. Cowards și alți peste 1200 de prizonieri de război britanici erau ținuți în secțiunea E715. Coward, datorită cunoștințelor sale de germană, a fost numit ofițer de legătură al Crucii Roșii, al unei Germanii care încă se chinuia să mențină aparențele respectării Convenției de la Geneva. Asta i-a permis o oarecare libertate de mișcare prin tabără și, uneori, îi era chiar permis să meargă în orașele din apropiere. Într-una dintre aceste călătorii a fost martorul trenurilor pline de evrei ce duceau  spre tabăra de exterminare.

Monowitz ținea în jur de 10.000 de evrei apți de muncă, dar care, din cauza externuării, bolii, bătăilor și înfometării, nu ajungeau să trăiască prea mult. Când a văzut asta, Coward a refuzat să stea docil. Prizonierii britanici au pus deoparte mâncare și medicamente pe care le primeau de la Crucea Roșie, care erau apoi trimise pe furiș în secțiunea taberei care era ocupată de evrei. Fiindu-i permis să trimită scrisori în exterior, Coward a început să-i scrie bunului său prieten, William Orange. Numai că nu exista niciun William Orange, și scrisorile erau trimise către Guvernul britanic. În scrisori, acesta descrie ce se întâmplă în tabere, în special tratamentul la care erau supuși evreii, precum și alte informații de natură militară.

Într-o zi, a primit o scrisoare de la Karel Sperber, evreu ținut în secțiunea evreiască a Monowitz. Acesta cerea ajutor. După un schimb de haine care să-i permită să se miște fără să atragă atenția, s-a furișat în partea evreiască în căutarea lui Sperber. Nu a reușit să-l găsească, însă atunci vedea pentru prima oară – îndeaproape – la ce erau supuși evreii din tabără. Și era mai decis ca niciodată să facă ceva.

Planul său includea două lucruri: ciocolată și cadavre. Coward a mituit gărzile naziste cu ciocolată primită de la Crucea Roșie, pentru a primi în schimb cadavre ale prizonierilor non-evrei – inclusiv prizonieri belgieni sau francezi. Apoi, evreii își puneau hainele decedaților și își asumau identitățile lor, pentru ca la scurt timp să fie ajutați afară din tabără cu ajutorul membrilor Rezistenței poloneze. Se estimează că aproximativ 400 de evrei au fost salvați prin această metodă.

În decembrie 1944, la un an după ce a fost trimis la Monowitz, Coward era transportat la Lamsdorf (acum Łambinowice, Polonia). A fost eliberat, alături de alți prizonieri, în timpul unui marș către Bavaria, forțat de avansul forțelor sovietice.

Procesul de la Nürnberg

Coward a participat ca martor la Procesul de la Nürnberg, unde a descris condițiile din tabăra Monowitz și a oferit mărturie despre camerele de gazare de la Birkenau.

„Ajunsesem la un punct în care am convins una dintre gărzi să mă ducă în oraș, sub pretextul de a cumpăra niște lame de ras și lucruri pentru băieți. Pentru câteva țigări, mi-a arătat locurile unde aveau camere de gazare și locurile unde avea loc cremarea. Toți cu care am vorbit spuneau aceeași poveste – oamenii din Auschwitz, oamenii SS, prizonierii din tabără, muncitorii străini – toți spuneau că mii de oamenii erau gazați și cremați la Auschwitz, și că prizonierii care lucrau cu noi, care erau incapabili să continue să muncească din cauza condiției lor fizice, și care lipseau din senin, fuseseră trimiși la camerele de gazare. Prizonierii care era selectați pentru gazare treceau prin procedura de pregătire pentru baie, îi lepădau de haine, și mergeau în camera de îmbăiere. În loc de dușuri, era gaz. Toată tabăra știa. Toată populația civilă știa. (…) Nimeni nu putea trăi în Auschwitz și să lucreze la fabrică fără să știe ceea ce știa toată lumea deja”.

În 1953, a fost martor în Cazul Wollheim, când Norber Wollheim, fost prizonier și muncitor forțat a dat în judecată IG Farben pentru salariu și compensații pentru daune.

În 1954, John Castle publică „Parola este Curaj” („The Password is Courage”), bazată pe faptele lui Coward, care a fost ecranizată în 1962, ca filmul sub același nume.

În 1963, este numit Drept între Națiuni.

În 2012, fostului președinte israelian, Shimon Peres, îi erau înmânate pentru prima oară mărturiile tatălui său – Yitzchak Persky – ținute în arhiva Yad Vashem din anul 1965. Documentul confirmă faptul că  Persky – care și-a schimbat apoi numele în Peres – a fost prizonier de război și oferă tribut celor care l-au ajutat să-și ascundă identitatea de evreu. Printre ei s-a numărat și Charles Coward, Contele de Auschwitz.

A murit în 1976.

Jan Karski: primul om care a avertizat Vestul despre Holocaust

În vara din 1942, Jan Karski, diplomat polonez care lucra cu Guvernul polonez în exil de la Londra în timpul războiului, se pregătea pentru misiunea de a duce informații din Polonia ocupată la Londra și Washington. Chiar înainte să părăsească Varșovia, a primit vizita a doi lideri ai Rezistenței evreiești care au ieșit din ghetou pentru a-i spune despre ceea ce ei au numit „războiul lui Hitler împotriva evreilor polonezi”.

I-au spus că, după calculele lor, mai mult de 1,8 milioane de evrei au fost omorâți de germani și că 300.000 din cei 500.000 de evrei înghesuiți în ghetoul din Varșovia au fost deportați spre un sat obscur din apropierea Varșoviei, unde naziștii au pus la punct o tabără de exterminare.

L-au rugat pe Karski să vorbească cu Churchill și Roosevelt despre asta. L-au mai rugat și ca, dacă este dispus, să intre în ghetou pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă acolo. Karski a acceptat.

Jan Karski s-a născut Jan Kozielewski într-o familie romano-catolică din Lodz, pe 14 aprilie, 1914, mezinul dintre cei 8 copii ai familiei. A visat de mic la o carieră diplomatică, așa că după ce a terminat școala s-a alăturat serviciilor diplomatice poloneze. Înainte de începerea războiului, a dus la îndeplinire sarcini la Londra și Paris.

Odată cu izbucnirea războiului, se înscrie în armată. În scurt timp, Polonia cade pradă Germaniei din vest și URSS-ului din est, iar Karski este luat ca prizonier de sovietici și trimis în Ucraina într-o tabără de detenție. A reușit să evadeze și, întors acasă în Polonia, se alătură Rezistenței poloneze. A devenit punctul de legătură între luptătorii polonezi de acasă și Guvernul din exil, având rolul de curier. În 1940, a fost capturat de Gestapo în timpul unei misiuni în Slovacia. De teamă să nu dezvăluie secrete în urma torturii, își crestează venele și este trimis imediat la un spital, de unde reușeste să fugă și să-și reia rolul de ofițer de legătură clandestin.

Ghetoul

În a treia săptămână din august 1942, Karski se întâlnea într-o pivniță din apropierea zidului Ghetoului cu un tânăr din Organizația Evreiască de Luptă, care începea să se formeze în Ghetou. Tânărul i-a dat niște haine zdrențuite și o brasardă cu Steaua lui David. A trecut apoi, printr-un tunel proaspăt săpat, de partea cealaltă a zidului.

Chiar și ani mai târziu, când i se cerea să descrie ce a văzut, Karski ar fi spus pur și simplu: „Am văzut lucruri groaznice”. În unele ocazii – de exemplu în documentarul „Shoah” – va descrie cadavre goale zăcând în stradă, oameni înflămânziți și copii mai mici sau mai mari pierduți, cu ochii lipsiți de viață și expresie. Cum privea dintr-un apartament la doi adolescenți în uniforme ale Tineretului Hitlerist vânau evrei de dragul distracției, râzând și aplaudând când vreun glonte își atingea ținta și rezultau strigăte de agonie și durere.

Unul dintre cei doi evrei care l-au abordat pe Karski pentru această misiune era un avocat pe nume Leon Feiner. Acesta avea să fie omorât în septembrie al aceluiași an, când lichidarea evreilor din Ghetou avea să se intensifice. Karski avea să-și amintească peste ani cum Feiner mergea pe lângă el în Ghetou și nu făcea decât să murmure: „Ține minte asta, ține minte asta”.

Feiner l-a întrebat apoi de Karski dacă este dispus să vadă ce se întâmplă cu cei care sunt deportați din Ghetou. Câteva zile mai târziu, Karski și un membru al Rezistenței evreiești se aflau la Izbica, un orășel din apropierea Varșoviei. A ajuns la un magazin deținut de un membru al Rezistenței poloneze, care i-a înmânat o uniformă de ucrainean sub comandă germană. Deținătorul uniformei fusese mituit să-și ia liber în ziua respectivă. Un alt gardian uncrainean – mituit și el – l-a condus pe Karski la o zonă încercuită de un gard cu sârmă ghimpată.

Karski a auzit atunci plânsete de bărbați și femei și, la un moment dat, i s-a părut că simte miros de carne arsă. A fost apoi martorul sosirii a câteva mii de evrei aduși din Cehoslovacia. Mulți erau atunci bătuți și înjunghiați. Apoi a asistat la evrei înghesuiți până la refuz în bou-vagoane și trimiși – avea să afle atunci – nu departe de acolo, unde vor fi băgați în camere de gazare. I s-a mai spus că, uneori, erau pur și simplu lăsați în trenuri până se sufocau sau mureau de foame.

Misiunea de înștiințare

Karski s-a întors la Varșovia, unde a început să se pregătească pentru călătoria la Londra. I-a fost înmânată o cheie care conținea un microfilm cu sute de documente. S-a dus la dentist pentru a-și scoate câțiva dinți, astfel încât dacă era oprit de germani să aibă un motiv să nu vorbească – nu dorea ca germana lui cu accent polonez să-l trădeze. S-a dus la Berlin, apoi prin Franța a trecut în Spania, unde din Gibraltar a reușit să ajungă la Londra.

La întâlnire, a predat microfilmul și a vorbit despre improbabila colaborare între Rezistența poloneză anti-comunistă și partizanii sponsorizați de sovietici.

A trecut apoi să vorbească despre soarta evreilor. După spusele lui, ani mai târziu, în februarie, 1943, Anthony Eden i-a spus că „Marea Britanie a făcut deja destul acceptând 100.000 de refugiați”. Karski s-a întâlnit cu Szmuel Zygelboym, reprezentantul evreilor socialiști în Consiliul Național al Guvernului polonez în exil. Acesta a ascultat îndurerat și apoi a spus: „Voi face totul să-i ajut. Voi face tot ce vor cere”. După ce germanii au înăbușit Revolta din Ghetou din primăvara anului 1943, Zygelboym îi scria prim-ministrului Guvernului polonez în exil:

„Prin moartea mea doresc să aduc ultimul protest împotriva pasivității cu care lumea se uită la și permite anihilarea poporului evreu”. S-a sinucis.

În iulie 1943, Karski ajungea în Statele Unite. În acea perioadă, toți evreii din Ghetoul Varșoviei care nu au fost nimiciți în timpul Răscoalei erau trimiși la tabăra de exterminare de la Treblinka.

„Aproape fiecare individ era empatic față de rapoartele privindu-i pe evrei. Dar când raportam liderilor de guvern, se lepădau de conștiință, de sentimentele personale.

Ofereau o argumentare care părea validă. Care era situația? Evreii erau total neajutorați. Strategia de război era înfrângerea militară a Germaniei și înfrângerea potențialului de război al Germaniei odată pentru totdeauna. Nimic nu putea interfera cu zdrobirea militară a celui de-al Treilea Reich”.

A continuat să spună ceea ce știa, onorând promisiunea făcută celor 2 evrei din Ghetou. La întâlnirea dintre Karski și Roosevelt, primul i-a transmis că Rezistența poloneză estimează cum dacă nu va fi nicio intervenție Aliată în următorul an și jumătate, evreii Poloniei vor înceta să mai existe.

Karski a crezut că a eșuat să-l miște pe Roosevelt. John Pehble, care a devenit șeful Comisiei pentru Refugiații de Război, însă, a spus mai târziu să decizia lui Roosevelt de a înființa Comisia a venit ca o consecință directă a discuțiilor cu Karski.

Karski dorea să se întoarcă la Varșovia și să-și continue munca, dar superiorii săi i-au spus că identitatea sa a ajuns cunoscută de germani și i-au ordonat să rămână în Statele Unite. Aici avea misiunea de a promova cauza Poloniei, care odată eliberată de sub jugul nazist avea să intre pe mâinile sovieticilor. Karski, care nu avea altceva în afară de dispreț față de comunism și sovietici, nu avea să-și mai vadă țara natala până la căderea comunismului.

În 1952, și-a luat doctoratul la Universitatea din Georgetown și avea să predea timp de peste 30 de ani. În 1956, se va însura cu Pola Nirenska, dansatoare evreică a cărei întreagă familie a pierit în Holocaust. În 1982, a fost recunoscut ca Drept între Națiuni. Când s-a adresat Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, în 1981, Karski a spus: „Și cum eu însumi am devenit evreu… așa și toți evreii care au fost măcelăriți au devenit familia mea”.

A murit în iulie 2000.

Georg Ferdinand Duckwitz: trădarea unui oficial nazist și solidaritatea unei națiuni

Deși sub ocupație nazistă, aproape toți evreii danezi au reușit să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial. Asta s-a întâmplat din două motive importante: Georg Ferdinand Duckwitz și poporul danez.

Georg Ferdinand Duckwitz s-a născut pe 29 septembrie 1904, la Bremen. În anii ’30, era un om care făcea afaceri cu țările scandinave. În acea perioadă, îl asculta pe Hitler cu entuziasm. Îl atrăgea retorica de forță, despre umilințele la care a fost și e supusă Germania și cum toate astea vor înceta odată ce va ajunge el la putere. În 1932, Duckwitz se înscrie în Partidul Nazist, dar devine deziluzionat de brutalitatea regimului, așa că pleacă să lucreze pentru o companie de transport maritim. În 1939, este rechemat să servească Guvernul, fiind trimis să lucreze pentru Ambasada germană din Copenhaga. Din zilele când făcea afaceri în țările scandinave, Duckwitz dezvoltase o daneză fluentă. A acceptat, mulțumit de faptul că Germania și Danemarca semnaseră un pact de non-agresiune în mai, 1939.

În aprilie 1940, Germania invadează Danemarca. Dată fiind politica arianistă a germanilor și faptul că naziștii doreau să demonstreze prin Danemarca ce bună e viața sub protectorat german, danezilor le-a fost permis să-și păstreze guvernul, controlul asupra mass-media, iar regele lor – Christian al X-lea –  rămânea ca titular în fruntea statului. Danezii nici nu au început să-și trateze minoritatea evreiască diferit de până atunci – erau lăsați să-și păstreze serviciile și să-și vadă de viața lor. Guvernul danez a refuzat să-și dea acordul pentru expulzarea lor. Rezistând presiunilor, Guvernul danez avea să refuze să impună o oră de stingere populației, să interzică grevele, să cenzureze presa și să limiteze sau să interzică dreptul la protest – deși cel din urmă era descurajat, de frica represaliilor majore ce ar putea fi aduse populației din partea naziștilor. Deja ducând o luptă grea pe frontul de est, de teamă să nu piardă complet controlul asupra Danemarcei, Germania pune stop politicilor relaxate și preia controlul complet asupra Guvernului, declarând stare de urgență. Ca răspund, Christian al X-lea a abdicat și s-a autodeclarat prizonier de război în propria țară. Era 1943.

Operațiunea de salvare

Din toamna lui 1942 deja, Werner Best – nazist convins, membru SS și administrator al Franței și Danemarcei – căuta să înceapă implementarea Soluției Finale pentru evreii din Danemarca. În septembrie 1943, Best avea să-i trimită o telegramă lui Hitler prin care îi cerea aprobarea pentru deportarea evreilor. Asta a ajuns la urechile lui Duckwitz care, alarmat, i-a cerut lui Best explicații. Best i-a răspuns că telegrama oricum nu va avea nicio consecință, dar dacă vrea poate să plece la Berlin să se zbată împotriva ei.

Duckwitz nu a stat pe gânduri: ajuns la Berlin, însă, avea să afle că cererea lui Best fusese deja aprobată. Evreii danezi aveau să fie expulzați și, teama cea mai mare a lui Duckwitz, exterminați. De la Berlin, Duckwitz a zburat în Suedia, unde s-a întâlnit cu prim-ministrul Per Albin Hansson, pe care l-a informat despre soarta ce-i așteaptă pe evreii din Danemarca. A primit asigurări că dacă aceștia vor ajunge în Suedia, vor fi bine primiți și vor primi protecție. Duckwitz păstra deja legătura cu Rezistența daneză, care, la rândul lor, au pregătit ascunzători pentru evreii ce aveau să fugă și au făcut aranjamente cu pescarii să-i transporte pe partea suedeză a Strâmtorii Øresund.

Câteva zile mai târziu, aveau să apară zvonuri, iar Duckwitz avea să afle și ziua exactă când evreii vor fi aliniați de către naziști. Best l-a informat pe diplomat că Aktion-ul va fi desfășurat pe 1 octombrie. Conform spuselor lui Duckwitz, Best – care a fost parte a deportării și exterminării evreilor din Franța și Polonia – a avut atunci un comentariu pe deplin necaracteristic persoanei sale. În scrisoarea trimisă de Duckwitz lui Per Albin Hansson, scria:

„Voi presupune că ai aflat din varii surse ce se va întâmpla pe 1 octombrie. Dacă nu, îți voi spune eu. În jur de 7700 de evrei vor fi aliniați în întreaga țară. Fiindcă țara ta se află de cealaltă parte a Strâmtorii Øresund, cer de la tine să încerci să-i ascunzi pe acești evrei. Intenționez de asemenea să-i previn și pe cei din Rezistență, ca să aibă timp să îi pregătească pe toți evreii. Alertează-ți cetățenii, pentru a se face extra-provizii pentru refugiați. Știu informația asta fiindcă sunt consilierul persoanei responsabile de razie, Dr. Werner Best. Mi-a spus: «Dacă aș putea, în câteva zile, să construiesc un pod peste  Øresund, ca acești oameni să se salveze în Suedia.» Asta pare cel mult o aluzie vagă, dar intenționez să-i avertizez orișicum. Doar să fii capabil să oferi întreținere, adăpost și rezistență.

Ținem legătura.”

Duckwitz a informat liderii comunității evreiești despre data raziei și le-a sugerat să le spună tuturor evreilor să-și părăsească căminele în acea zi. Au primit știrea cu îndoială, dar au acționat corespunzător, instruind evreii să plece în ascunzători. Din aproape 8000 de evrei danezi, Gestapo nu a reușit să găsească mai mult de 500 în raziile de pe 1 și 2 octombrie. Istoricul Leni Yahil descrie:

„Reacția a fost spontană. Danezii i-au alertat pe evrei, ajutându-i să se mute în ascunzători și de acolo către țărm și, cu ajutorul pescarilor danezi, să traverseze în Suedia. La început a fost o operațiune dezorganizată și spontană, dar curând Rezistența daneză a venit și a ajutat la organizarea refugiului masiv. (…)

În Danemarca, toate grupurile populației au participat la acțiune pentru a salva evreii. Zeci de protestatari au intrat peste oficiali naziști în birourile lor; regele Christian al X-lea și-a exprimat obiecția fermă față de planurile germane; capi ai Bisericilor daneze au publicat proteste puternice și și-au folosit amvoanele pentru a îndemna poporul danez să-i ajute pe evrei; și universitățile s-au închis pentru o săptămână, cu studenți dând o mână de ajutor în ajutorarea evreilor. Operațiunea a durat trei săptămâni și în timpul ăsta 7200 de evrei au fost duși în Suedia.”

Duckwitz s-a ocupat, în acest timp, de trupele germane responsabile cu patrularea strâmtorii. Drept rezultat, extrem de puține patrule au fost prezente în acea perioadă, ceea ce a redus drastic pericolul. Cei 7200 de evrei – plus alți 700 de non-evrei (soți sau soții de evrei) – care au ajuns în Suedia au fost adăpostiți în timpul războiului de cetățeni obișnuiți și de Guvern. Werner Best a raportat către superiori că Soluția Finală a fost dusă la bun sfârșit în Danemarca și că țara nu mai are niciun evreu.

Nu toți evreii au reușit să scape. Unii erau prea bătrâni sau bolnavi, iar alții au fost turnați sau descoperiți de către Gestapo. În jur de 474 de evrei au fost prinși și trimiși la tabăra de concentrare Theresienstadt. Niciun evreu danez nu a fost trimis la Auschwitz, unde majoritatea piereau fie de boală, de extenuare sau în camerele de gazare. Crucea Roșie Suedeză a negociat în cele din urmă transportul evreilor danezi în Suedia. Astfel, 432 de evrei capturați de Gestapo aveau să ajungă la loc sigur, supraviețuind războiului. În timpul prizonieratului, ministrul de externe danez vizita în mod regulat tabăra, încărcat cu mâncare donată de publicul danez.

După război, Duckwitz a spus că „oricine este obligat să se imagineze pe sine în poziția altei persoane într-o situație dată. Nu cred că viața mea e mai importantă decât viețile a 7000 de evrei”. A fost numit Drept între Națiuni în 1971.

 

Karel Janoušek: sufletul Cehoslovaciei

„Pe timp de pace, serviciul în Forțele Aeriene a surâs către cei mai buni tineri ai noștri. Când a devenit clar că Hitler dorea să distrugă Cehoslovacia, piloții noștri erau gata să lupte – indiferent de numărul copleșitor al inamicului. Nu au primit ordinul să lupte. Au primit ordin să nu lupte. Asta a fost o lovitură pentru ei – o lovitură mai puternică decât orice ar fi putut Göring să le dea. Pur și simplu nu au putut crede ce ordin au primit. Ah! Sunt atât de multe lucruri pe care noi, cehii, ne-a venit greu să le credem, și cu care am devenit obișnuiți”. – Karel Janoušek, 8 iulie, 1941

Karel Janoušek s-a născut pe 30 octombrie, 1893, la Přerov, astăzi Republica Cehă, la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său a fost unul dintre fondatorii Partidului Social Democrat Cehoslovac. Mama avea să-i moară încă din primii ani ai vieții. A absolvit liceul în 1912, iar 3 ani mai târziu, când Europa fierbea de cel mai mare conflict din istoria sa de până atunci, a fost recrutat în armata austriacă, fapt pe care Janoušek l-a întâmpinat cu foarte puțin entuziasm. După ce și-a finalizat școala de ofițeri, la finalul lui 1916 a fost trimis cu regimentul său în Italia, iar la scurt timp după aceea unitatea sa a fost transferată pe frontul din Rusia. Acolo au fost capturați de ruși, iar la scurt timp s-a alăturat legiunii cehoslovace, sub comandă rusă. Problemele de acasă ale Rusiei din acea perioadă au permis însă crearea forțelor independente cehoslovace, care au participat la Bătălia de la Zborov, astăzi văzută ca un simbol al legiunii cehoslovace.

Întors acasă în nou-formata și independenta Cehoslovacie, Janoušek acceptă oferta de a deveni ofițer de carieră. A trecut comandant de infanterie și artilerie, iar în 1926 a devenit pilot. În aceeași perioadă avea să se și însoare.

Al Doilea Război Mondial

Pe 21 mai, 1938, a avut loc o mobilizare generală a armatei cehoslovace, din cauza situației din ce în ce mai amenințătoare legată de Germania nazistă. Janoušek era atunci comandant al Forțelor Aeriene ale Armatei 1, localizate în sudul țării. Bine echipată și cu un moral ridicat, armata cehoslovacă a primit în 29 septembrie vestea Tratatului de la Munchen, prin care părți importante din Cehoslovacia aveau să fie anexate cu acte în regulă de Germania. Președintele Beneš își dă demisia. La câteva luni după asta, în martie 1939, o Germanie plină de avânt și încredere ocupă întreaga Cehoslovacie. Președintee Beneš instituie un guvern în exil la Londra, și mulți lideri militari părăsesc țara și i se alătură la formarea unei armate în exil.

Generalul Janoušek a folosit ceea se numește ruta sudică, trecând granița spre Slovacia – devenit între timp stat independent pro-german – Ungaria, Iugoslavia, Grecia, Beirut, ajungând în Franța. Acolo a devenit comandantul Forțelor Aeriene Cehoslovace (deși nu purtau numele ăsta) ce începuseră să se formeze în Franța, dar a fost înlocuit de Vicherek, superiorul său care a ajuns mai târziu. 135 de piloți cehoslovaci au luptat în cadrul Forțelor Aeriene Franceze, reușind 3000 de zboruri operaționale și 78 de victorii aeriene. Pe 17 iunie, 1940, apărarea Franței va ceda și soldații cehoslovaci vor fi evacuați spre Marea Britanie.

„Au rămas numai să spere… Fiindcă, așa cum vă amintiți, nu era încă niciun război. Nu avea nicio promisiune, nicio garanție, nicio certitudine. Nu pot vorbi acum de experiențele lor. Foarte mulți au avut experiență cu viața din închisoare. Foamea le era companionul zilnic. Nu mai aveau uniforme deștepte. Au devenit trași la obraji, iar ochii lor din ce în ce mai triști. Au trecut prin Polonia, prin statele balcanice, prin Asia și Africa – spre Franța. Dar Franța a căzut. Tocmai când începuseră să-și recâștige respectul de sine, tocmai când doborâseră peste 160 de huni, Franța a căzut. Însemna asta sfârșitul tuturor speranțelor lor? Sigur că nu! Mai era încă Marea Britanie”.

În Marea Britanie, Janoušek era cel mai mare în rang din Forțele Aeriene Cehoslovace, drept urmare a preluat comanda. Janoušek a început organizarea Forțelor Aeriene Cehoslovace, care la scurt timp vor fi integrate în Forțele Aeriene Regale. În timpul războiului, 2400 de cehoslovaci au servit în Forțele Aeriene Regale. Soldații cehoslovaci au format trei detașamente de vânătoare, precum și unul de bombardament. Pe lângă asta, cehoslovacii au servit în multe alte detașamente britanice. Janoušek era inspectorul lor principal, ca Inspector Britanic de Zbor. Avioanele de luptă cehoslovace au avut 200 de victorii aeriene confirmate și 114 avioane inamice avariate. Au participat în bătălii majore, precum Bătălia pentru Anglia și Ziua Z. Au avut 38.485 de zboruri operaționale, cumulând 54.225 de ore operaționale de zbor, au lăsat 1.218 tone de explozibil și 92.925 de bombe incendiare peste ținte și au luat cu asalt zeci de nave și submarine. În timpul serviciului lor, sub comanda lui Janoušek, 511 piloți au pierit sau au fost declarați morți, mulți au fost răniți și 52 au devenit prizonieri de război.

Pe 4 august, 1945, cu o zi înainte de întoarcerea cehoslovacilor la nou eliberata lor țară, Janoušek a transmis următoarele vorbe națiunii britanice, la BBC:

„Acum că a sosit vremea ca noi să părăsim acest tărâm fermecător și ospitalier, unde am împărțit cu voi bucurii și amărăciuni de-a lungul ultimilor 5 ani de luptă comună, aș dori să exprim către poporul britanic, din partea mea și a întregilor Forțe Aeriene Cehoslovace, profundele nostre mulțumiri pentru toată bunătatea pe care ne-au arătat-o și pentru că ne-au făcut să ne simțim atât de mult ca acasă. (…)

Acum suntem în ajunul despărțirii și aproape de finalul călătoriei, cu adevărat o ocazie de bucurie, și totuși plecăm cu inima strânsă, fiindcă sunt foarte puțini dintre noi ale căror familii au scăpat de persecuție și adeseori moarte la mâna germanilor, un preț pe care cei dragi nouă au trebuit să-l plătească fiindcă fiii lor au plecat la luptă împotriva dușmanilor libertății umane”.

La întoarcerea în Cehoslovacia, Janoušek avea să simtă pe pielea sa vorbele adresate națiunii britanice. Cât timp el a fost plecat, naziștii i-au închis aproape toată familia și rudele. Soția sa și una dintre surorile sale au murit la Auschwitz, unul dintre frații săi la Buchenwald, iar doi cumnați ai săi au pierit în închisorile Litoměřice și Pankrác.

Lovitura de stat sovietică

În februarie 1948, imediat după preluarea sovietică a puterii printr-o lovitură de stat, Janoušek a participat la un curs pentru ofițerii seniori prin care avea să se familiarizeze cu doctrina sovietică. Janoušek a văzut asta ca o metodă prin care ofițerii care nu serveau politic partidul erau înlăturați, iar la scurt timp s-a văzut că majoritatea celor care au participat la curs au fost unul câte unul interziși din armată. Cei admiși, care au cooperat inițial cu noul regim, au fost înlăturați în următorii doi ani.

Lui Janoušek i s-a ordonat să ia o pauză „pe motive de sănătate”, până o decizie finală avea să fie luată în ce-l privește. Fiindu-i negate poziții în aviația civilă – și devenind clar că nu e loc pentru oameni cu calitățile sale sub noul regim – încearcă să obțină permisiunea să părăsească țara pentru Canada, unde avea câteva contacte. Este refuzat, așa că la sfârșitul lui aprilie încearcă să fugă, dar este prins. Pe 2 mai este adus pentru interogatoriu la închisoarea Kapucínská ulice 2/214. Pe 6 mai, era alături de alți piloți: Vlastimil Chrást, Jan Stepan, Josef Hanuš, Josef Bryks, Josef Čapka, Otakar Černý, Ondřej Špaček, Jan Plášil, and Václav Bozděch, precum și 14 civili.

A fost condamnat la 18 ani de închisoare, și jefuit de rangul militar, decorații, precum și de doctorat. În 1949, sentința i s-a mărit pe viață sub motivul că a știut de un plan de evadare la închisoarea unde era închis, dar nu a raportat. În 1955, sentința i-a fost redusă la 25 de ani, iar în 1960 era eliberat din închisoare sub o amnistie prezidențială. Avea 66 de ani.

În anul Primăverii de la Praga, Tribunalul Militar de la Příbram i-a anulat vechea condamnare, dar decorațiile, rangul și doctoratul nu i-au fost returnate decât post-mortem, în 1990, printr-un ordin prezidențial. Karel Janoušek a murit la 27 octombrie, 1971, la Praga. A fost înmormântat așa cum a trăit – ca un patriot – cu prietenii și ce i-a mai rămas din familie punând imnul național la ceremonie, în ciuda insistențelor autorităților comuniste să nu facă asta.

„Pentru mulți, va fi o întoarcere acasă tristă, plină de anxietate și îndurerare. De fapt, vor fi mulți dintre noi care nu vor avea niciun acasă unde să meargă și niciun părinte sau rudă rămași în viață. Și totuși, așteptăm cu nerăbdare întoarcerea noastră pentru a ajuta la reconstruirea a ceea ce a fost distrus și să asistăm la cea mai importantă sarcină, cu care se confruntă azi toate națiunile Aliate, și anume turnarea unei fundații solide pentru o pace de durată și pentru o lume mai bună”. – Karel Janoušek, 4 august, 1945.

PS: Au și Sabaton o odă pentru el, pe albumul ”Heroes”:


 

Dietrich Bonhoeffer: răul nazist și tăria credinței

„Cine e cel care stă ferm? Numai cel pentru care standardul final nu stă în rațiunea sa, în principiile sale, conștiința sa, libertatea, virtutea sa, ci cel care este pregătit să le sacrifice pe toate acestea, când prin credință și devotament față de Dumnezeu este chemat la acțiune obedientă și responsabilă: persoana responsabilă, a cărei viață nu va fi nimic altceva decât un răspuns la chemarea lui Dumnezeu”. – Dietrich Bonhoeffer

Teologul și pastorul protestant Dietrich Bonhoeffer se numără printre liderii creștini din timpul perioadei naziste care au rezistat și s-au opus practicilor și acțiunilor regimului. Pentru asta avea să fie arestat și executat în ultima lună a războiului la tabăra de concentrare Flossenbürg.

Dietrich Bonhoeffer s-a născut pe 4 februarie, 1906, al șaselea copil al lui Karl și Paula Bonhoeffer, la Breslau. Crescut într-o familie nereligioasă, dar cu un puternic simț artistic și muzical, micul Dietrich arăta din primii ani ai vieții sale un mare talent muzical. Din acest motiv, familia sa a fost surprinsă într-un mod nu tocmai plăcut când acesta i-a anunțat, la vârsta de 14 ani, că dorește să devină preot.

În 1927, a absolvit Universitatea din Berlin. După absolvire, a petrecut timp în Spania și America. A devenit impresionat de conceptul implicării Bisericii pentru ajutorarea și protejarea celor nefericiți și oprimați, devenind, prin călătoriile sale, și atras de ecumenism. În 1931, a fost hirotonisit preot, la vârsta de 25 de ani. A devenit cunoscut în comunitatea creștină germană prin lucrările sale referitoare la relația iudeo-creștină, prin care spunea că evreii ar trebui, ultimamente, să-l accepte pe Isus ca Mesia.

Hitler la putere și Rezistența

Venirea lui Hitler la putere a fost întâmpinată bine de o importantă porțiune a populației germane, după ani întregi de instabilitate sub Republica de la Weimar. Biserica Evenghelică Germană, cea mai proeminentă biserică protestantă din Germania, a salutat această ascensiune. Dietrich Bonhoeffer, deși membru al Bisericii Evanghelice, nu a văzut-o cu ochi buni. Cu două zile după numirea lui Hitler în funcția de Cancelar a ținut un program radio în care l-a criticat atât Hitler, precum și valul de idolatrie și cultul personalității dezvoltat în jurul său. Emisiunea a fost întreruptă în timpul emisiei. Discursul său a fost apoi publicat în variantă prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung, și apoi a fost transformat într-o prelegere ce avea să fie ținută la două universități germane.

În 1933, Bonhoeffer s-a opus activ persecuției evreilor și s-a lansat în predici despre responsabilitatea Bisericii de a acționa împotriva politicilor discriminatorii ale regimului nazist. S-a luptat să organizeze Biserica Protestantă pentru a face față infiltrării naziste în rândurile sale, ceea ce a dus la crearea unei noi Biserici Confesionale. Frământat de schimbările ce se petreceau atât de rapid atât la nivel de societate, cât și în Biserică, Bonhoeffer îi scria în iulie 1933 unui prieten elvețian într-o scrisoare:

„Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.”

Bonhoeffer a devenit deziluzionat de slăbiciunea Bisericii și a preoților în fața tăvălugului nazist, și de infiltarea nazistă, așa că în toamna lui 1933 a plecat pentru 2 ani la Londra, unde a predicat la o  biserică protestantă de limbă germană. La scurt timp după întoarcerea în Germania, în 1935, un lider al Bisericii Confesionale a fost arestat și un altul a fugit în Elveția. Lui Bonhoeffer i s-a retras autorizația de predare anul următor, după ce a fost denunțat ca pacifist și dușman al statului. Pe măsură ce controlul nazist asupra Bisericii s-a intensificat, seminarul Bisericii Confesionale a fost închis de Himmler în 1937. În următorii 2 ani, Bonhoeffer a călătorit des prin estul Germaniei, din sat în sat, unde a ținut seminarii private studenților dispuși să-l asculte.

În această perioadă, Bonhoeffer scria:

„Clemența ieftină este clemența pe care ne-o acordăm nouă înșine. Clemența ieftină înseamnă propăvăduirea iertării fără a cere căință, botez fără disciplină bisericească, împărtășanie fără spovedanie… Clemență ieftină este clemență fără ucenicie, clemență fără cruce, clemență fără Isus Hristos”.

Îngrijorat că va fi prins și forțat să-i jure credință lui Hitler, în 1939 Bonhoeffer pleacă în Statele Unite, însă după mai puțin de 2 ani se întoarce torturat de gândul că fuge de greutăți și nu are curajul să practice ceea ce predică.

„Am ajuns la concluzia că am făcut o greșeală să vin în America. Creștinii în Germania vor trebui să se confrunte cu alternativa groaznică între a dori înfrângerea națiunii lor pentru ca civilizația creștină să supraviețuiască sau a dori victoria națiunii lor, prin urmare distrugând civilizația. Știu pe care dintre astea două trebuie să o aleg, dar nu pot face alegerea asta din siguranță”.

La întoarcerea în Germania, i s-a interzis dreptul de a vorbi în public sau de a publica articole. A ales atunci să se alăture Abwehr, Agenția Militară Germană de Informații. Înainte de a pleca în America, Bonhoeffer luase deja contact cu câțiva militari germani opuși lui Hitler. Abwehr era locul unde se dezvoltase o puternică opoziție față de Hitler, și unde se plănuiau diverse tentative de asasinare ale lui Hitler.

Asta l-a făcut pe Bonhoeffer să ajungă la un conflict cu sine însuși, care întotdeauna considerat pacifismul ca singura cale de rezistență:

„Marea mascaradă a răului s-a jucat cu toate conceptele noastre etice. Ca răul să apară deghizat ca lumină, caritate, necesitate istorică sau justiție socială este destul de buimăcitor pentru oricine crescut cu conceptele noastre etice tradiționale, în timp ce pentru creștinul care își bazează viața pe Biblie, doar confirmă ticăloșia fundamentală a răului”.

Când Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor l-a întrebat „pentru ce te mai rogi zilele astea?”, Bonhoeffer i-a răspuns: „Dacă vrei să știi adevărul, mă rog pentru înfrângerea națiunii mele”.

Bonhoeffer ca prizonier

Ca dublu agent în Abwehr, Bonhoeffer a fost mesager care intra în contact cu asociați ai Guvernului Britanic. A fost arestat de către Gestapo în 1943, în tentativa de a ajuta niște refugiați evrei din Elveția să fugă. A fost un an și jumătate închis în închisoarea militară Tegel, unde și-a continuat lucrări precum „Etica”. Scrierile sale au reușit să fie strecurate afară cu ajutorul unor gărzi care i-au oferit ajutorul. În scrisorile sale din închisoare, Bonhoeffer scria:

„Rămâne o experiență de o valoare incomparabilă. Am învățat odată pentru totdeauna să vedem marile evenimente din istorie de dedesubt, din perspectiva proscrișilor, suspecților, neglijaților – pe scurt, din perspectiva celor care suferă. Simpla așteptare și veghere nu sunt comportamente creștine. Creștinii sunt chemați la compasiune și acțiune”.

După eșecul Operațiunii Valkyrie, din 20 iulie, 1944, Bonhoeffer a fost mutat, într-un final la Flossenbürg, unde avea să fie executat prin spânzurare la 8 aprilie, 1945. Întemnițat, Bonhoeffer a continuat să le predice colegilor de prizonierat. Payne Best, ofițer al armatei britanice, a scris despre el:

„Bonhoeffer era diferit, destul de calm și normal, aparent perfect în dezinvoltura sa… sufletul său chiar strălucea în bezna disperării din închisoarea noastră. A fost unul dintre foarte puținii oameni pe care i-am cunoscut pentru care Dumnezeu era real și mereu aproape de el”.

Bonheoffer a fost spânzurat de un fir, ca majoritatea condamnaților de trădare, pentru a i se prelungi suferința. Doctorul care a fost martor la execuție a scris apoi:

„L-am văzut pe pastorul Bonhoeffer… îngenunchind pe podea, rugându-se arzător la Dumnezeu. Am fost mișcat adânc de felul cum acest om se ruga, atât de devotat și atât de sigur că Dumnezeu îi aude rugăciunea. La locul de execuție, a spus din nou o rugăciune și apoi a urcat cele câteva trepte ale eșafodului, curajos și demn. Moartea sa a venit după câteva secunde. În cei aproape 50 de ani în care am lucrat ca doctor, rareori am văzut vreun om murind atât de complet supus dorinței lui Dumnezeu”.

Înainte de execuție, Bonhoeffer l-a rugat pe un coleg prizonier să-i transmită un mesaj Episcopului George Bell de la Chichester:

„Acesta este sfârșitul – pentru mine, începutul vieții”.

Maximilian Kolbe: sfântul martir în fața nazismului

„În noaptea aceea am întrebat-o pe Maica Domnului ce se va alege de mine. Atunci a venit la mine ținând două coroane, una albă, cealaltă roșie. A întrebat dacă sunt dispus să accept oricare dintre aceste coroane. Cea albă însemna că va trebui să perseverez în puritate, și cea roșie că ar trebui să devin un martir. I-am spus că le accept pe amândouă.” – Maximilian Kolbe

Maksymilian Maria Kolbe, născut Rajmund Kolbe, a fost beatificat pe 17 octombrie 1971, și canonizat de Biserica Catolică pe 10 Octombrie 1982, ca Sfântul Maximilian Kolbe – de către Papa Ioan Paul al II-lea – și declarat martir al carității. Este sfântul protector al dependenților de droguri, prizonierilor politici, familiilor, jurnaliștilor, prizonierilor și mișcărilor pro-viață. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit „Sfântul Protector al Greului Nostru Secol”.

S-a născut la 1894 în Zduńska Wola, pe atunci parte a Imperiului Țarist, ca al doilea copil al lui Julius Jolbe și Maria Dabrowska. Tatăl său era etnic german, iar mama sa poloneză. În 1907, Kolbe decide să se alăture Ordinului Franciscan, și în 1910, după urmarea unui seminar în Lwów, îi este permis să intre în noviciat. Și-a depus primele jurăminte în 1911, și jurămintele finale în 1914, la Roma, când a adoptat numele Maximilian Maria, arătându-și venerația pentru Fecioara Maria. În 1918, a fost hirotonisit preot.

La un an după, în 1919, se întoarce în independenta Polonie unde a devenit foarte activ în promovarea venerării Fecioarei Maria. Fondează și supraveghează mânăstirea de la Niepokalanów, de lângă Varșovia, un seminar, o stație radio și alte câteva publicații și organizații. Între 1930 și 1936, și-a dus munca de misionariat în Japonia, unde a înființat o mânăstire lângă Nagasaki, un seminar și un ziar în japoneză. Mânăstirea rămâne în picioare și astăzi.

Al Doilea Război Mondial

La invazia nazistă a Poloniei, 1939, Kolbe se afla la mânăstirea de la Niepokalanów. Pe măsură ce naziștii se apropiau de oraș, Kolbe a fost unul dintre puținii frați care au rămas la mânăstire, unde a înființat un spital temporar. Când orașul a fost asaltat de naziști, Kolbe a fost arestat pe 19 septembrie, dar eliberat la 3 luni după, pe 8 decembrie. A refuzat să semneze Deutsche Volksliste, document care i-ar fi acordat drepturi similare unui cetățean german, dacă și-ar fi recunoscut sângele german pe care-l avea din partea tatălui său. La arest, a spus:

„Curaj, fiilor mei. Nu vedeți că plecăm într-o misiune? Ne plătesc drumul în urma tocmelii. Cât noroc! Ce trebuie să facem acum este să ne rugăm bine ca să salvăm cât mai multe suflete posibil. Haideți, atunci, să-i spunem Sfintei Fecioare că suntem mulțumiți, și că poate face cu noi orice dorește”.

Din primul moment al întoarcerii din prizonierat, Kolbe a început să organizeze un adăpost pentru 3000 de refugiați polonezi, dintre care 2000 evrei: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să îi ajutăm pe acei nefericiți care au fost alungați din casele lor și privați de lucrurile cele mai de bază. Misiunea noastră se află printre ei în zilele care vin”. Călugării au împărțit tot ce aveau cu refugiații: adăpost, haine și mâncare.

În acest timp, Kolbe se ocupa și de un radio la care denunța crimele naziștilor. Inevitabil, comunitatea orașului a căzut rapid sub suspiciunea nazistă și a început să fie supravegheată mai îndeaproape. În 1941, Kolbe a publicat o ediție a „Cavalerul Imaculatei” în care a oferit o critică virulentă naziștilor:

„Ce putem face și trebuie să facem este să căutăm și să servim adevărul atunci când l-am găsit. Conflictul real este unul interior. Mai departe de armatele de ocupație și hecatombele de lagăre de exterminare, există doi dușmani ireconciliabili în adâncurile fiecărui suflet: bine și rău, păcat și iubire. Și la ce bune victoriile pe câmpul de luptă dacă noi înșine suntem învinși în cele mai lăuntrice părți ale ființei noastre?”

La scurt timp după asta, Kolbe a fost arestat în februarie 1941. A fost trimis pentru o scurtă perioadă la închisoarea Pawiak din Varșovia. Acolo aflăm de la un martor că un gardian SS, văzându-l pe Kolbe cu veșmintele de călugăr și cartea de rugăciuni, l-a întrebat dacă crede în Hristos. Kolbe a replicat „da, cred”. Gardianul l-a lovit. A continuat s-o facă și să repete aceeași întrebare, la care primea mereu același răspuns. Imediat după, veșmintele franciscane i-au fost luate și i s-a oferit o uniformă de prizonier.

În mai, același an, a fost transportat la Auschwitz, unde a devenit prizonierul 16670. A fost pus la muncă, ceea ce însemna căratul de blocuri de piatră pentru construirea zidului crematoriului. A fost supravegheat de Krott Sângerosul, care l-a ales pe Kolbe ca victima sa favorită. De la martori aflăm că Maximilian își accepta tratamentul cu un calm desăvârșit. Le spunea colegilor săi de suferință: „Maria îmi dă putere. Totul va fi bine”.

În acest timp, îi scria mamei sale:

„Dragă mamă,

La sfârșitul lunii mai am fost transferat la Auschwitz. Totul este bine din partea mea. Stai liniștită în privința mea și a sănătății mele, fiindcă bunul Dumnezeu este peste tot și alimentează totul cu dragoste. Ar fi bine să nu îmi scrii până nu vei primi alte vești de la mine, fiindcă nu știu cât de mult voi sta aici. Salutări cordiale și sărutări, cu afecțiune.

Rajmund”

Odată, Krott l-a pus pe Kolbe să care cele mai grele scânduri, până s-a prăbușit. L-a bătut apoi fără milă și l-a lăsat întins în noroi. Colegii prizonieri l-au luat și l-au mutat într-un loc unde s-a putut recupera. În iulie 1941, trei prizonieri apăreau ca dispăruți din lagăr și, ca pedeapsă, s-a dat ordinul ca 10 oameni să fie aleși pentru a fi înfometați până la moarte într-un buncăr subteran. Când unul dintre bărbații aleși – Franciszek Gajowniczek – a început să strige: „Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar să-i ia locul.

Un ofițer nazist a replicat „ce vrea porcul ăsta polonez?” Maximilian a arătat cu degetul către Franciszek Gajowniczek și a repetat: „Sunt un preot catolic din Polonia. Aș dori să-i iau locul, fiindcă el are o soție și copii”. Surprins, ofițerul a acceptat schimbul oferit de Kolbe. Gajowniczek va supraviețui Auschwitzului și va fi prezent la beatificarea lui Kolbe din 1971. Va spune:

„Nu i-am putut mulțumi decât cu ochii. Eram uimit și cu greu îmi puteam da seama ce se întâmplă. Imensitatea faptei: eu, condamnatul, o să trăiesc și altcineva, de bunăvoie și voluntar, își dă viața pentru mine – un străin. E ăsta un vis? Am fost dus înapoi la locul meu fără să am ocazia să îi spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Și îi datorez faptul că v-am putut spune toată asta. Vestea s-a răspândit repede prin lagăr. A fost prima și ultima oară când un asemenea incident s-a întâmplat în întreaga istorie a Auschwitzului.”

În buncăr, Kolbe avea să devină liderul prin rugăciune al oamenilor condamnați la moarte. Bruno Borgowiec, prizonier polonez, a fost un martor la cele întâmplate, ca ajutor al omului de serviciu și interpret în buncărele subterane:

„La fiecare inspecție, când aproape toți ceilalți erau întinși la podea, Părintele Kolbe era văzut îngenunchind sau stând în centru, în timp ce se uita voios în ochii oamenilor SS. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic și nu s-a plâns, mai degrabă i-a încurajat pe restul, spunând că fugarii ar putea fi găsiți și atunci ei toți ar fi eliberați. Una dintre gărzile SS a remarcat: preotul e într-adevăr un om grozav. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca el.”

După două săptămâni de stat în celulă, Kolbe era încă în viață. Fiindcă gărzile doreau să golească celula, a fost executat cu o injecție letală. La canonizarea sa, Papa Ioan Paul a II-lea – el însuși martor al invaziei naziste a Poloniei – a spus:

„Maximilian nu a murit, ci și-a dat viața pentru fratele său”.

Marc Bloch: istoria scrisă de un istoric

La 10 zile după invazia Aliată a Normandiei, în seara lui 16 iunie 1944, Gestapo târa 28 de luptători din Rezistența Franceză afară din închisoarea Montluc, Lyon, unde în ultimele luni fuseseră încarcerați, interogați și torturați. Legați în perechi de câte doi, oamenii au fost transportați pe un câmp de lângă satul Saint-Didier-de-Formans. Pe drum, un ofițer german li s-a lăudat că războiul este pierdut pentru ei și că Londra este pe punctul de a fi nimicită.

Prizonierii aveau să fie luați patru câte patru și așezați pentru execuție. Doi dintre ei au reușit în mod miraculos să supraviețuiască și să povestească mai departe ce s-a întâmplat acolo. Nu au existat implorări de milă. Unii dintre oameni au strigat, în fața morții, „Adieu ma femme!”. Din acea scenă ni se mai povestește și un segment significant, petrecut între cel mai tânăr și cel mai bătrân membri ai Rezistenței, dintre cei 28. Cel tânăr avea doar 16 ani și era speriat pentru ce o să se întâmple. Cel în vârstă era scund, aproape chel, dar cu un aer distins. Avea 58 de ani. „O să doară”, striga băiatul. „Nu, băiatul meu, nu o să doară”, ca apoi să-i strângă mâna într-a lui și să strige din toți plămânii „Vive la France!”, chiar înainte ca naziștii să-și descarce mitralierele în ei.

Acesta a fost ultimul moment al lui Marc Bloch, probabil cel mai influent istoric al secolului 20 și unul dintre cei mai citiți. Marc Bloch a fost fiul unui professor de istorie antică, descendent dintr-o familie de francezi evrei patrioți și a fost atras de domeniul istoriei medievale. Pe lângă asta, a devenit stăpân pe la multe limbi, literature și științe sociale și natural. Un moment de turnură pentru el a reprezentat-o Afacerea Dreyfus, unde Bloch a fost marcat de producția de falsificării, manipulări și de isteria populară generate.

În Primul Război Mondial, Bloch a luptat cu curaj timp de patru ani, timp în care a avansat de la rangul de sergent la cel de căpitan. A primit 4 decorații pentru curaj, pe lângă Legion d’honneur și Croix de Guerre. A primit un glonte în cap și a suferit de toate lipsurile și bolile specific luptelor în tranșee. La primirea celei de-a patra decorații, armata a spus despre el că este un „ofițer remarcabil”, „un frumos exemplu de curaj și dârzenie în împlinirea misiunilor sale”.

După război, Bloch s-a întors la Strasbourg, oraș pe care a ajutat să fie eliberat de germani. A predat la Universitatea din Strasbourg din 1919 până în 1936. În 1929, înființează alături de colegul Lucien Febvre  jurnalul „Analele istoriei economice și sociale”, de la care a plecat o școală a istoriografiei cunoscută ca Școala de la Anale, școală cunoscută, printre altele, ca fiind ostilă analizei de clasă a istoriografiei marxiste. În 1936, a ajuns să predea istorie economică la Sorbonna iar, până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, avea să-și încheie sinteza în două volume „Societatea feudală”.

Deși avea 53 de ani și 6 copii, Bloch având deja o istorie a eroismului împotriva germanilor din urmă cu peste 20 de ani, s-a reînscris în armată. A refuzat să profite de politica franceză care l-ar fi scutit de serviciu militar și  plecat pe front, luptând pentru următoarele luni. A fost decorat din nou, însă a fost nevoit să devină martorul impotent al dominației naziste asupra Parisului în 1940.

Evacuat la Dunkirque, ajunge într-un final la Rennes, oraș luat prin surprindere de germani. Așteptând momentul prielnic să scape de acolo, Bloch scrie despre acele zile:

„Așa am petrecut cam două săptămâni la Rennes. Mă loveam constant de ofițeri germani pe străzi, în restaurante, și chiar în hotelul în care stăteam. Mintea mea era îndoită între a vedea orașele pământului natal predate invadatorului, un simț de surpriză văzându-mă în termeni de pace cu oameni pe care, cu câteva zile în urmă, nu aș fi visat să-l întâlnesc decât prin prisma revolverului, și plăcerea malițioasă de a-i păcăli pe domnii aceștia fără ca ei să aibă cea mai mică suspiciune că aș face ceva de genul. Sigur că această satisfacție era și ea tulbure. Mereu am simțit un anume disconfort trăind sub aparențe false.”

Bloch s-a întors la casa lui de la țară din Creuse, în Franța de la Vichy. Obținuse o numire provizorie la Universitatea de la Strasbourg, însă în octombrie 1940 regimul de la Vichy a pus în aplicare Statut des Juifs, care excludea evreii din Vichy din majoritatea sectoarelor de viață publică. Marc Bloch, erou decorat de război și medievalist recunoscut și apreciat, era acum un simplu evreu.

La scurt timp, Bloch primea permisiunea guvernului să plece la Martinique acompaniat de soție, mamă și cei 6 copii. Îl aștepta o poziție la New School for Social Research din New York și fusese asigurat de Departamentul de Stat american că nu avea avea nicio problemă să obțină viza odată ce va ajunge la Martinique. A refuzat să plece. Refuzurile lui Bloch să părăsească Franța împreună cu întreaga familie au fost repetate. Aceste refuzuri, care îl puneau în pericol nu numai pe el, dar întreaga sa familie, iar apoi abandonarea familiei pentru a se alătura Rezistenței aveau să creeze amărăciune în cel puțin doi dintre copii săi. Bloch însă era de părere că era mai bine ca în apărarea țării să moară tații, nu fiii.

În „Omagiu față de Marc Bloch: Al nostru Narbonne al Rezistenței”, scris de camaradul său de Rezistență Georges Altman și apărut în jurnalul înființat de Bloch, acesta scrie despre momentul când l-a cunoscut:

„Încă pot vedea acel moment fermecător când micul Maurice, cu fața sa de 20 de ani roșie de bucurie, mi-a prezenat noul său recrut, un domn de 50 de ani. Decorat, trăsăturile delicate sub părul gri-argintiu, privirea clară din spatele ochelarilor, servieta într-o mână, un baston în cealaltă. Un pic ceremonios la început, oaspetele meu a zâmbit curând întinzându-și mâna și spunând cu prietenie: «Da, sunt eu, protejatul lui Maurice».”

Lyon devenea, ca membru al Rezistenței, casa lui Bloch. Îi vizita ocazional la Fougères pe soția și cei mai tineri 3 copii ai săi, ținea contacte clandestine cu prieteni englezi, se întâlnea pe ascuns cu Febvre cu care plănuia o revoluție în educația franceză după război, și a ocupat o serie de apartamente mai mult sau mai puțin sigure din Lyon. A trebuit să lucreze sub diferite nume de cod, primul dintre ele fiind „Arpajon”, un oraș de lângă Paris. Al doilea, „Chevreuse”, un alt oraș francez. Fiind nevoit să-și ascundă numele, în jurnalul Analele la insistența lui Febvres, pentru ca acesta să păstreze o față Ariană, își va semna noile articole cu „Fougres”. Filtrul patriotic prin care Bloch vedea Franța face ca alegerea numelor sale de cod să nu fie deloc întâmplătoare.

În iulie 1943, avea să fie promovat ca înlocuitor al lui Pierre Gacon ca lider al franctirorilor din zona Ron-Alpi și reprezentant în directoratul regional al Rezistenței. I s-a oferit sarcina să plănuiască răspunsul Rezistenței pentru Ziua Z, și o întâlnire de grad înalt a Rezistenței din Lyon trebuia să aibă loc pe 8 martie, 1944. Nu s-a mai întâmplat. Pe data de 7 martie au început să aibă loc arestări în masă, iar Bloch a fost arestat pe data de 8, la amiază. Opera atunci sub numele de cod „Narbonne”, un oraș din sudul Franței, trădat de o femeie care locuia câteva etaje mai jos.

Ca prizonier la închisoarea Montluc a fost interogat și torturat de Nikolaus „Klaus” Barie, agent SS și Gestapo cunoscut pentru sadismul său, care i-a adus și renumele de „Măcelarul din Lyon”. Bloch nu a suflat o vorbă. În timpul petrecut până la execuție, a revenit la prima sa dragoste, devenind profesor de istorie franceză pentru colegul său de celulă. În vara anului 1940, după ce Franța se predase Germaniei, Bloch scria în „Strania înfrângere”: „M-am născut în Franța. Mi-am potolit setea din apele culturii sale. Am transformat trecutul său în al meu însumi”.

În omagiul său post-război, Georges Altman continua vorbele citate câteva rânduri mai sus: „Cu un zâmbet pe față, deci, acel Profesor Marc Bloch a intrat în Rezistență, și cu același zâmbet pe față l-am lăsat pentru ultima oară”.