Cui ii e frica de Mihail Neamtu?

 Am urmărit zilele astea diferitele reacții la anunțarea candidaturii lui Mihail Neamtu, indiferent că a fost vorba de a candida din partea PMP sau AD.

Cei ce au comentat se împart în două mari categorii. Cei ce-l cunosc (adică i-au urmărit activitatea) și cei ce nu-l cunosc (adica chiar habar nu au cine este).

Dintre cei ce-l cunosc, o parte îl aprobă (din motive politice sau religioase), o parte îl respinge (tot din motive ideologice), iar o parte încă nu se pronunță. Pană aici mi se pare normal.

Dar ceea ce mă ingrjoreaza cel mai mult este a doua categorie: Oameni care își mărturisesc din start totala ignoranță („Cine mai e și ăsta?”), și imediat încep cu insultele și invectivele (asta e creștin? e un escroc, e un hoț, vrea și asta la ciolan etc).

Cu alte cuvinte, butonul românului pare a fi stabilit din fabricație pe poziția „ura” și „neîncredere” față de orice om politic nou, chiar înainte de a-l cunoaște.

Ne urăm liderii actuali și prin extensie, îi urăm preventiv și pe cei viitori. Sigur, e valabil pentru orice om care decide să se implice, nu doar pentru Mihai.

Dintre cei ce îl cunosc, sunt mulți care se plâng că nu e perfect. Nu are studiile necesare pentru a fi președinte. Nu are statura. Nu are privire de om politic. Nu are….Nu are….Nu are…

Așa e. Il cunosc personal si pot da marturie ca nu e perfect. Nu are facultatea de președinți, pe care o au desigur Barna sau Dancila sau Iohannis. E un om cu limite. Are ochelari pentru vedere de aproape. Nu știe decât cinci limbi străine. Nu are 1.90 sau 2.00 m. Nu e blond. Nu are mustață sau barbă. Ii place sa manance peste. Nu are decat un copil. Nu face compromisuri morale. Nu trădează prietenii. Spune clar ce gândeste, chiar dacă asta deranjează.

În consecință, nu merită votul nostru. Votul nostru îl merită desigur cei care și-au demonstrat deja capacitatea de a ne sărăci, de a ne prosti in fata sau de a ne ignora.
Pentru că ne-am obișnuit cu ei și nu vrem altceva. Preferăm să avem pe cine să înjurăm și să dăm vina în loc de a risca să ieșim din zona de confort și să încercăm să schimbăm ceva cu viața noastră. Preferam minciunile frumoase adevarului crud.

Nu încă nici o idee dacă Mihai va accepta sau nu să fie candidat. A fi astăzi om politic activ este un sacrificiu și nu multi și-l pot asuma. Este posibil să prefere liniștea bibliotecii sau a familiei (da, are familie!) mocirlei care a ajuns politică românească. Să intri în politică înseamnă să ieși din cutia comoda a criticii de pe margine (toți putem să ne dăm cu părerea, nu?) și să intri în bătaia puștii, cu șanse foarte mici de a schimba ceva. Dacă o va face însă, înseamnă că are curajul specific nebunilor care o pot face.

PS. Acest text nu este despre șansele lui MIhai la victorie, ci despre modul în care noi românii reușim să ne tragem singuri preșul de sub picioare, prin încurajarea zgomotoasă a neimplicării.

 

 

 

 

 

Cateva semne de recunoastere a militantului progresist

1. Grad ridicat de ofuscabilitate

Aducătorul de progres din lumea post-modernă umblă cu ofensabilitatea în erecție permanentă – este mereu gata să taxeze nedreptăți reale sau imaginare comise de instituții sau populații majoritare împotriva oricărui grup minoritar (cu precădere de natura sexuală sau religios ne-creștina), și să ceară de îndată interzicerea sau limitarea opiniillor care ar leza respectiva minoritate. Chiar dacă, deseori, minoritățile respective nici nu o solicită! Omul nostru împroașcă cu invective în stânga (mai puțîn) și in dreapta (foarte mult), inventând pentru orice presupusă ofensă un termen care să desemneze presupusă ura a majoritarului (X-ofob).

2. Rușine de originile sale

Superiorul purtător de modernitate se jenează de ai săi – pe care îi consideră înapoiați și prostănaci – și le găsește mereu bube – istoria este jalnică, tradițiile sunt primitive, credințele eronate. Contrastează mereu „WC-ul din fundul curții” și „pupatorii de moaște” cu Iphone-ul, avionul cu reacție și alte semne ale înaintării tehnologice, printre care nu uită să amestece „eliberarea” sexuală de orice fel și consumul de droguri.
Democrații din Statele Unite ard steagul american și disprețuiesc imnul național, podemistii din Spania „nu mai vor turiști, vor refugiați”, la noi useriștii fac mereu apologia „țării ca afară”.
Desigur, a-ți iubi țara și poporul nu înseamnă să închizi ochii asupra oricărei anomalii, nici să te crezi superior celorlalți, dar cu siguranță nici să te jenezi de ai tăi până la lepădare. Un părinte își iubește copilul și când ia 10 la matematică și când sparge geamul vecinului; binevenita mustrare nu înseamnă nicidecum excludere din familie, ci este tot un semn de dragoste.
Drept medicament la scarba ce o resimte fata de poporul său, progresistul militează fie pentru emigrare masivă, fie pentru importul masiv de populații străine, menită să „împrospăteze” sângele locului, fie pentru integrare totală a țării sale, până la dispariție, într-o entitate suprastatală.

3. Grija față de planetă

Militantul progresist este foarte preocupat de viitor: „Ce planetă vom lăsa copiilor noștri?”, deși dacă îl întrebi câți copiii are, vei constată mai degrabă că are in palmares mai multe avorturi decât odrasle.
Grija față de planetă nu se manifestă prin strângerea hârtiilor și țigărilor aruncate pe jos, nici prin intretinerea parcurilor, pădurilor sau apelor, ci prin incendierea automobilelor și spargerea vitrinelor capitaliștilor ce produc dioxid de carbon.
———————————————————
Fie planificat, fie inconștient, purtătorul de „progres” execută de fapt o agenda: distrugerea oricărui nucleu de agregare a indivizilor, atacarea oricărui element ce ar ține indivizii împreună: patriotismul, credința și familia. Pentru că odată eliminate idealurile care țin oamenii laolaltă, putem ușor fi transformați în unități umanoide izolate, hedoniste, ușor de controlat și, mai ales, ușor de eliminat la nevoie.

„Noi purtăm război contra tuturor ideilor de religie, stat, ţară, patriotism”. Karl Marx

Progresismul este comunismul cu altă mască.