Cui ii e frica de Mihail Neamtu?

 Am urmărit zilele astea diferitele reacții la anunțarea candidaturii lui Mihail Neamtu, indiferent că a fost vorba de a candida din partea PMP sau AD.

Cei ce au comentat se împart în două mari categorii. Cei ce-l cunosc (adică i-au urmărit activitatea) și cei ce nu-l cunosc (adica chiar habar nu au cine este).

Dintre cei ce-l cunosc, o parte îl aprobă (din motive politice sau religioase), o parte îl respinge (tot din motive ideologice), iar o parte încă nu se pronunță. Pană aici mi se pare normal.

Dar ceea ce mă ingrjoreaza cel mai mult este a doua categorie: Oameni care își mărturisesc din start totala ignoranță („Cine mai e și ăsta?”), și imediat încep cu insultele și invectivele (asta e creștin? e un escroc, e un hoț, vrea și asta la ciolan etc).

Cu alte cuvinte, butonul românului pare a fi stabilit din fabricație pe poziția „ura” și „neîncredere” față de orice om politic nou, chiar înainte de a-l cunoaște.

Ne urăm liderii actuali și prin extensie, îi urăm preventiv și pe cei viitori. Sigur, e valabil pentru orice om care decide să se implice, nu doar pentru Mihai.

Dintre cei ce îl cunosc, sunt mulți care se plâng că nu e perfect. Nu are studiile necesare pentru a fi președinte. Nu are statura. Nu are privire de om politic. Nu are….Nu are….Nu are…

Așa e. Il cunosc personal si pot da marturie ca nu e perfect. Nu are facultatea de președinți, pe care o au desigur Barna sau Dancila sau Iohannis. E un om cu limite. Are ochelari pentru vedere de aproape. Nu știe decât cinci limbi străine. Nu are 1.90 sau 2.00 m. Nu e blond. Nu are mustață sau barbă. Ii place sa manance peste. Nu are decat un copil. Nu face compromisuri morale. Nu trădează prietenii. Spune clar ce gândeste, chiar dacă asta deranjează.

În consecință, nu merită votul nostru. Votul nostru îl merită desigur cei care și-au demonstrat deja capacitatea de a ne sărăci, de a ne prosti in fata sau de a ne ignora.
Pentru că ne-am obișnuit cu ei și nu vrem altceva. Preferăm să avem pe cine să înjurăm și să dăm vina în loc de a risca să ieșim din zona de confort și să încercăm să schimbăm ceva cu viața noastră. Preferam minciunile frumoase adevarului crud.

Nu încă nici o idee dacă Mihai va accepta sau nu să fie candidat. A fi astăzi om politic activ este un sacrificiu și nu multi și-l pot asuma. Este posibil să prefere liniștea bibliotecii sau a familiei (da, are familie!) mocirlei care a ajuns politică românească. Să intri în politică înseamnă să ieși din cutia comoda a criticii de pe margine (toți putem să ne dăm cu părerea, nu?) și să intri în bătaia puștii, cu șanse foarte mici de a schimba ceva. Dacă o va face însă, înseamnă că are curajul specific nebunilor care o pot face.

PS. Acest text nu este despre șansele lui MIhai la victorie, ci despre modul în care noi românii reușim să ne tragem singuri preșul de sub picioare, prin încurajarea zgomotoasă a neimplicării.

 

 

 

 

 

Constitutia lui Iliescu, judetele lui Ceausescu, sistemul electoral al lui Hrebenciuc si statul social al lui Dej

Aceştia sînt cei patru inamici ai noştri, cei patru ticăloşi cu care trebuie să ne batem:

  1. Constituţia lui Iliescu, amendată de Năstase şi binecuvîntată de Securitate şi Mafie;
  2. Organizarea administrativă a lui Ceauşescu, făcută special pentru a face dictatura cît mai uşoară, pentru dictator, evident;
  3. Sistemul electoral gîndit şi negociat de Hrebenciuc, Bogdan Olteanu şi Cristian Pîrvulescu, uninominal în formă, proporţional în conţinut, una dintre cele mai mari minciuni post-decembriste;
  4. Statul social adus cu tancurile sovietice şi cizelat de mafia post-decembristă, sub atenta îndrumare şi oblăduire a lui Iliescu.

Orice mişcare sau partid de dreapta trebuie să înţeleagă că nu mai vrem să trăim după regulile date de Iliescu, Ceauşescu, Hrebenciuc şi Dej, că nu mai vrem să fim conţinutul care umple formele desenate de cei patru, că nu mai vrem să trăim în hotarele trasate de ei. Rolul PDL, al unei drepte unite, era de a lupta împotriva acestor patru inamici. Din păcate, PDL n-ar cam vrea şi, mai ales, nu prea poate.

Orice partid sau mişcare de dreapta care vrea să fie cu adevărat puternică şi relevantă şi nu doar o frecţie de gen URR, un partiduleţ-balama de folosinţă electorală pentru 2012 sau un amestec de Martorii lui Iehova on acid şi Oriflame în uniformă trebuie să vină cu un proiect de Constituţie, un proiect de organizare administrativă, un proiect de sistem electoral şi un proiect de stat minimal. După ce are proiectele pe masă, atunci poate strînge şi cele 25 000 de semnături. Eu ştiu, poate dă şi Noua Şcoală de Gîndire a Dreptei un ajutor, între două pişcoturi şi o măslină (pe care Lăzăroiu le-a ratat, ceea ce mă bucură – însă sper să nu rateze şi lupta cu cei patru inamici, nu de altceva dar lui i-a ieşit porumbelul cu Albă ca Zăpada, aşa că are o datorie neplătită).

UPDATE (iniţial era un comentariu-răspuns care i se adresa lui @nemo):

Blogary va face ce poate şi cît îşi permite uman, financiar şi logistic pe reforma electorală, pe arhivarea populiştilor şi pe partea publicistică. Poate va face chiar mai mult, însă n-are rost să ne facem iluzii şi să ne întindem mai mult de cît ne permite deocamdată plapuma.

Noua Republică trezeşte lumea, canalizează energii şi entuziasme, are un frontman de primă mînă (Mihail Neamţu) şi cîţiva lideri cu experienţă, inspiraţie şi inteligenţă (Cătălin Lazurcă, Dacian Ţolea, Cosmin Aldea). Deşi nu le-ar strica un pic de umor, măsură şi simţ al ridicolului. Şi poate că ar trebui să treacă de la lozincăreală şi de la ritualurile de tip Amway şi “MISA pe dietă” la următorul nivel şi să bage şi ceva conţinut printre saluturile tîmpite de gen “mişcarea prinde rădăcini”, şepcuţe şi logo-uri de reciclat pungi. Am zis că aşa e la început, că poate-s eu prea critic şi flegmatic, că nu înţeleg veselia şi entuziasmul însă văd că NR rămîne la stadiul de bairam cu şepcuţe şi cîntecele gospel şi chiar nu mă mai pot abţine. Stilistica asta de pastor american (vorba lui Zubeldian) aspirant la manifestările de stadion din Phenian e şi motivul pentru care Blogary s-a ţinut departe de Noua Republică.

Mai rămîne partea cu taxele şi fiscalitatea, terenul celor de la ARSIT, care ar trebui să se apuce de dat capete în gură.

Şi mai rămîne ca Sebastian Lăzăroiu, Ionuţ Popescu, Ioan Stanomir, Traian Ungureanu, Monica Macovei şi alţii de aceeaşi teapă să treacă de la bătutul mingii de perete şi dormitul pe cuie la jocuri de echipă ceva mai eficiente şi spectaculoase. Fiindcă e o naivitate să crezi că se poate face ceva serios doar pe cîteva bloguri care întîmplător îşi împart cam aceeaşi cititori, în mare parte pedelişti dezamăgiţi.

Am vrut să-i întreb azi pe cei trei lideri PDL de la prezidiu, Baconschi, Macovei şi Voinescu, ce rol vor avea Oltean şi Frunzăverde în tîmpenia aia iluzorie de care tot vorbesc pedeliştii, marea Mişcare Populară, şi al cărui brand îl va ceda Băsescu cînd o ajunge Frunzăverde solistul Operei din Viena. Dar m-a apucat sila şi mila şi am renunţat.

Arpopo de PDL, foarte bună remarca lui Sever Voinescu: USL e la stînga extremă iar PDL e puţin la dreapta USL-ului.