Eram în ultima clasă de şcoală generală şi făceam echipă cu băiatul doamnei de la librărie în competiţia celor mai bune şcoli din oraş. George era un puşti sclipitor, cu o memorie colosală, de elefant, şi ager ca o felină. Ştia tot. Ştia orice. Tipul acela de copil căruia profilul îţi arată un savant în miniatură. Era atât de iscusit, încât în oraş s-a creat special pentru el postul de primar… al copiilor. A fost, de altfel, şi cel care a salvat competiţia, înlăturând ezitările noastre la întrebările de cultură generală, din categoria: ‘Care-i capitala Honduras? Când a fost publicat Luceafărul? Care-i cel mai mic stat din lume? În ce ţară a avut loc bătălia de la Waterloo? Cine a scris Marile speranţe? Ce distanţă e de la Pământ la Lună?… etc., samd. Pentru o corectă desfăşurare a concursului, ni se dăduse şi o bibliografie al cărei titlu de căpătâi era o cărţulie cu teste de cultură generală. Am fost încurajaţi s-o mâncăm pe pâine şi, dacă ni se părea imposibil, să stăm cu burta pe ea. Nu mai ştiu de câte ori am citit-o, mi-aduc însă aminte că unele răspunsuri îmi erau imposibil de asimilat. La vârsta aceea, îmi era totuna dacă Ionel Teodoreanu se născuse în 1897 sau câţiva ani mai târziu, cam cât ar fi un drum de la Pământ la Lună, dacă Vaticanul e mai mic decât Lichtenstein sau viceversa. George, însă, avea lumea la degetul mic! Cu el am zdrobit definitiv şcoala 9! La final, camarazii învinşi ne-au strâns mâinile, cu frunţile plecate!… Am plecat de acolo cu un tricou, pe care, de dragul participării mele la competiţia Excelsior, mama îl mai păstrează, cred, şi astăzi în şifonier. Eu mai păstrez doar amintirea acestui copil cu memoria lui fabuloasă!

Adevăratele mele întâlniri culturale s-au produs, însă, în anii de liceu şi ele au avut un îndrumător de excepţie, în persoana doamnei Daniela Plăiaşu, de la Colegiul Unirea Focşani. Omul acesta ne-a intimidat teribil la început pentru că ne-a pus în faţa unui exerciţiu de libertate nemaiîncercat până atunci. La prima oră de română ne-a cerut să contiuăm într-o compoziţie cum vrem noi ideea de debut a Metamorfozei lui Kafka. Acela a fost semnalul, aveam să pricepem mai târziu, că eram liberi să alegem, pe tărâmul acesta al culturii, cine vrem să fim. Nu să alegem, ci să NE alegem, deci. O altă instanţă de libertate totală au fost orele de literatură universală. Nu ni se preda nimic. Stupoare! Noi eram profesori!?! Ana a predat Brecht, Paul ne-a vorbit despre Dickens. Mie mi-a plăcut teatrul şi m-am oprit la clasici, aşa că l-am predat pe Corneille. Citeam acasă un autor recomandat de manual, apoi veneam în faţa clasei pentru a împărtăşi colegilor viziunile. Era un schimb de idei, nu o competiţie. O astfel de metodă ne-a deschis pasiunea de a descoperi şi alte lucruri şi, cu cât aflam mai mult, cu atît creştea în noi dorinţa de a ne bucura de mai multe.

Eu port cu mine această bucurie a libertăţii ori de câte ori călătoresc, citesc sau mă documentez pentru meseria mea. Nu mă mai măsor cu alţii în câte cărţi am citit şi câte nu, ce capitale ştiu pe dinafară şi între ce ani a condus Diocletian… Mă măsor doar cu mine. Cu ceilalţi, doar împărtăşesc. Mă bucur să aflu oameni de la care pot învăţa, care-mi recomandă cărţi, oameni şi locuri care mi se potrivesc.

George nu s-a făcut profesor de cultură generală şi nici nu a ajuns expert al concursurilor de gen. Dar sunt convinsă că dacă ne-am mai întâlni azi, am avea să împărtăşim valori comune ale lumii în care am evoluat diferit. Pentru că asta cred că înseamnă, de fapt, cultură generală: întregul univers al cunoaşterii mele care mă ajută să mă bucur cât mai frumos şi mai plin de oamenii pe care îi înâlnesc şi de lumile pe care le descopăr.

Am scris aceste rânduri ca o expresie a curiozităţii înainte întâlnirii de mâine cu Andrei Pleşu, la conferinţa cu tema La ce (mai) e bună cultura? În aşteptarea răspunsurilor sale, vă invit să încercaţi, ca şi mine, acelaşi exerciţiu…

Mihai m-a rugat într-o seară să-l ascult din Eminescu. Doamna de română le-a cerut să înveţe pe dinafară cinci poezii la alegere din marele poet, urmând să-i asculte prin sondaj. Lui Mihai i-a plăcut ‘Ce te legeni’ şi ni l-a zis fără să răsufle, plin de zâmbet şi de bucuria reuşitei sale. Apoi, s-a retras în cameră să înveţe alte patru. După fiecare poem, revenea şi mă ruga să-l ascult. Rostea cuvintele cu strădania de a nu greşi logica înlănţuirii lor şi de fiecare dată când confunda rândunelele cu păsărelele, zâmbea, ca să nu mă supăr. Dar nu asta mi-a fost surpriza, ci faptul că, în afara stilului eminescian şi a tematicii, nu recunoşteam nimic. Niciun vers. Ca să scape de temă, copilul alesese cele mai mici poezii eminesciene. Pe cât de mici, pe atât de nepopulare. Această alegere, în mod fals liberă, îmi traducea că Mihai nu înţelesese de ce e musai să ştie ceva Eminescu pe de rost.
Mai mult decât atât, mi-a arătat că nici profesoara nu reuşise să le explice elevilor de ce merită să cunoască ei Eminescu. Altfel spus, nu le dezvăluise frumuseţea versului, îi obligase în schimb să ştie pe de rost fix cinci poezii. Dar… la alegere. Adică, fix ca la piaţă. Iar Mihai, având la cei 12 ani ai săi vădite sensibilităţi artistice, se chinuia să reţină poezile, aflându-le, nu frumuseţea, ci… logica matematică.

Episodul acesta mi-a revenit citind editorialul lui Horia Roman Patapievici din Evenimentul Zilei de astăzi. La coadă la supermarket, Horia a fost vituperat cu încrâncenare de un cetăţean, revoltat de faptul că într-o scriere mai veche, acesta l-ar fi renegat pe Eminescu spunând despre el că e ‘cadavrul din dulap’. Cu multă răbdare, Horia explică încă o dată că această metaforă a îmbrăcat felul în care se raportau la acea vreme criticile la adresa poeziei eminesciene, nu părerea sa. Un curent, nu o opinie. Dar pentru cetăţeanul sever chiar şi la coadă la supermarket, argumentul autorului incriminat nu făcea doi bani. Continua, deci, să-i ceară socoteală. Horia explică în editorial şi cine a promovat acest fals şi care a fost mecanismul prin care el a ajuns scandal mediatic. Şi pentru că motivul real nu are legătură cu aprecierea lirismului eminescian, ci cu poziţionarea politică a lui Horia Roman Patapievici,
contestarea la adresa lui a devenit de o mie de de ori mai virulentă decât ar fi putut fi critica eminesciană a preşedintelui ICR. Un om cu adevărat sensibil la poezia lui Eminescu, nelimitat de vocaţia recordurilor recitative şi de obesiile naţionaliste, ar fi avut sensibilitate şi faţă de argument, şi faţă de omul de cultură Patapievici.

Trist este că în capcana acestei mentalităţi sunt prinşi încă dascălii care predau copiilor pe care vrem să-i apropiem de cultura autentică, formându-le nişte valori. Lor nu li se cultivă un gust pentru poezie, pentru lectură în general. Elevul e obligat să ştie lucruri. Iar tablele legii încep cu ‘Eminescu e cel mai mare’, iar ca să facă demonstraţia acestei teze trebuie să fie apt să reproducă versuri la comandă. Dacă nu ştii nimic pe de rost, eşti sigur pe dinafară! Pe dinafara culturii, mai tărziu a societăţii, a naţiunii chiar!

De aceea, lui Mihai îi place mai puţin Eminescu. Lui îi place rock-ul pentru că, atunci când ascultă, nu-l obligă nimeni, şi dacă reţine versuri, o face de drag. De la generaţia care îl critică pe Horia nu mai am mari speranţe, dar îmi doresc din tot sufletul ca Mihai să fie într-o lume mai bună. Ca a lui… care, atunci când dă peste reperele noastre strâmbe, are curajul de-a zâmbi.