Bronislaw Wildstein

A luat din arhivele CNSAS-ului polonez 162 000 de nume de ofiţeri şi informatori, le-a tras pe CD şi le-a dat presei, declanşînd un scandal-monstru, cunoscut public ca „Lista lui Wildstein”. Unii, nu puţini, în frunte cu Adam Michnik, adeptul appeasmentului cu comuniştii, l-au acuzat că prin acţiunile sale Wildstein ar fi cauzat politicii oficiale de reconciliere cu forţa a  torţionarilor cu victimele (politică binecunoscută şi la noi).

Ăsta e personajul, un individ care atunci cînd întreaga societate stă speriată la colţ, face deconspirare singur. Un individ care în studenţie, la sfîrşitul anilor 70, împreună cu doi buni prieteni şi colegi, conspiră împotriva statului comunist. În mai 1977, Stanisław Pyjas, unul dintre cei trei membri ai grupului, cade pe scări şi moare. Sau este căzut pe scări, mai bine zis. Al treilea, Lesław Maleszka, va fi dovedit peste ani de zile ca informator al securităţii poloneze. Ajuns între timp un intelectual respectat, este apărat de Adam Michnik împotriva victimelor sale, foştii colegi de luptă anticomunistă din tinereţe. Deşi Maleszka recunoscuse în particular că a fost colaborator, în public se făcea că plouă, aşa încît cîţiva dintre vechi săi prieteni au decis să scrie o scrisoare deschisă prin care să facă publică colaborarea lui Maleszka, scrisoare pe care Michnik refuză s-o publice în Gazeta Wyborcza, ziarul la care este redactor şef şi la care scrie şi Maleszka.

Veţi spune că Adam Michnik are dreptate să-l apere pe Maleszka, în nesfîrşita sa înţelepciune. Omul era un biet student speriat, era un tînăr intelectual aspirant, n-a avut de ales. Ei bine, Maleszka, în afară de faptul că era foarte bine plătit, a fost considerat unul dintre cei mai buni informatori şi, aici pare de  necrezut, şi-a turnat chiar şi ofiţerul îndrumător, pentru incompetenţă. Omul era sincer nemulţumit că ideile sale nu erau luate în seamă şi că securiştii erau prea proşti („primitivi”, cum le zice el).  Ofiţerul său îndrumător chiar a fost dat afară din Securitate, turnat fiind de propriul său informator pentru incompetenţă. Maleszka avea idei geniale de luptă împotriva dizidenţilor şi securiştii erau prea proşti şi prea slabi uman ca să le ia în considerare şi să le pună în aplicare. Cam ăsta e Maleszka, personaj care mai tîrziu va fi apărat de Michnik.

După moartea prietenului său, Pyjas, Wildstein organizează un marş de protest chiar în timpul unor sărbători comuniste ale tineretului şi fondează Comitetul Studenţesc al Solidarităţii.

Bronislaw Wildstein a venit în România la invitaţia Fundaţiei Ioan Bărbuş (inliniedreapta.net). Prin intermediul şi cu amabilitatea Fundaţiei Ioan Bărbuş a ajuns să se întîlnească cu el şi Madame Blogary. A fost o întîlnire informală, care a ţinut vreo patru ore, şi în care am văzut un Bronislaw Wildstein relaxat şi cu umor, aşa cum îi stă bine unui om care nu confundă curajul şi intrasigenţa morală cu acreala etică şi depresia îmbufnată.

Iară interviul pe care Bronislaw Wildstein l-a acordat ziarului Puterea:

Bronislaw Wildstein s-a născut în 1952 şi este un publicist, jurnalist şi scriitor polonez, fost preşedinte al Televiziunii Poloneze în anii 2006-2007. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagielona din Cracovia. Și-a început activitatea în opoziția anticomunistă în timpul studenției, în 1977, a fost unul dintre fondatorii SKS – Comitetul Studențesc al Solidarității – prima formă de opoziție structurată de la Cracovia. Bronisław Wildstein a fost membru activ al Masoneriei, însă ulterior s-a retras complet din orice participare la activitatea lojilor masonice. În septembrie 2006, Wildstein a fost decorat cu Crucea de Ofiţer al Ordinului Renașterii Poloneze, pentru activitatea din opoziția anticomunistă de către preşedintele Lech Kaczynsky.

În Polonia, a fost reconfirmat un premier liberal, iar în Europa marea majoritate a Guvernelor sunt de dreapta. Ce impresie vă provoacă acest aspect ?

În Polonia, este vorba despre o neînţelegere, care este în mod conştient prezentată. Dar şi în Europa există o problemă cu partidele conservatoare, de dreapta. Să observăm că în Anglia au ajuns la putere conservatorii, dar premierul Cameron nu a făcut niciun efort deosebit pentru a schimba legile, mai ales în domeniul cultural, pe care le-au introdus înainte laburiştii. Sunt foarte curios ce o să se întâmple acum în Spania. Şi mă tem că puterea actuală nu va avea curajul să retragă toate aceste schimbări fundamentale care au avut loc în domeniul cultural. Axul principal al conflictului care desparte dreapta de stânga în Europa, mai ales în Europa Occidentală, s-a deplasat acum în domeniul culturii. Dacă vorbim de domeniul economic, vedem că aceste diferenţe nu sunt mari, pentru că stânga, după căderea comunismului, a început să accepte piaţa liberă din cauza eşecului economic. Chiar dacă nu o face cu mult entuziasm, stânga acceptă piaţa liberă aşa cum dreapta a acceptat în oarecare măsură statul protector. Iar acum, stanga a tras conlcuzia că în prezent marele profet al stangii în Europa occidentală nu mai este Marx, ci Antonio Gramsci – o personalitate care a spus că fundamentul nu este economia, ci cultura. Tot el a mai spus că, pentru a se transforma radical realitatea, trebuie să ajutăm oamenii să se emancipeze de vechile obiceiuri culturale şi mai ales să se desprindă de religie. Şi acum, dacă privim situaţia din Polonia, avem aceşti liberali la putere, care s-au îndepărtat în mod absolut de principiile liberale, chiar şi în economie. Au promis că vor reduce impozitele şi le-au crescut. Au promis că vor trece la debirocratizare şi au mărit birocraţia. Au promis că vor elibera întreprinzătorii de tot felul de obligaţii şi de tot felul de reglementări şi le-au mărit.

Există actualmente la conducere, în Polonia, foşti membri ai partidului comunist?

Nu, pentru că este o situaţie nouă. Există un partid post-comunist, dar este foarte slab. Au luat cam 7% la ultimele alegeri.

S-ar explica atunci, atât în România, cât şi în Polonia, o adaptare a legii lustraţiei?

Există oarecum în Polonia aşa ceva. A fost însă blocată în parte prin tribunalul constituţional, iar puterea actuală a lăsat lucrurile aşa pentru că nu vrea în niciun fel să intre în conflict cu aceste cercuri care sunt foarte influente. Aşadar, situaţia este foarte neclară. Pentru a ocupa anumite funcţii în stat, spre exemplu pentru a fi deputat, trebuie să faci o declaraţie de lustraţie. Eşti obligat prin lege să declari daca ai fost sau nu colaborator, iar Institutul Memoriei Naţionale verifică aceste declaraţii, iar dacă ei consideră că acestea sunt mincinoase, le trimit mai departe la tribunal. Apoi încep procese care durează mulţi, care uneori se termină, într-adevăr, cu concluzia că aceştia au minţit, dar acest lucru nu se întâmplă des. Până la urmă, opinia publică este cea care hotărăşte, dar asta are tot mai puţină semnificaţie. Problema a încetat să mai fie ceva atât de important, chiar şi în rândul opiniei publice.

Este limitat accesul la putere al celor care sunt găsiţi vinovaţi că au minţit confirm legii lustraţiei ?

Da, bineînţeles. Dar există şi cazul fostului preşedinte al ţării, Alexander Kwasinewski (între 1995 şi 2005 – n.r.), unde totul arată că el a fost colaborator. Însă el a fost „curăţat” de tribunal. Un mare război s-a dat însă în jurul lui Walesa (fondatorul mişcării anti-comuniste „Solidaritatea” – n.r.) de ani de zile. Şi aici se vede toată ipocrizia elitelor noastre. Se vede că acela care este aliat al partidului de guvernământ este protejat astfel încât să nu aibă nicio pată pe monument. Sunt unii care ajung să spună că Walesa este un erou fără pată, lucru care e absurd pentru că el însuşi a recunoscut că a colaborat cu fostul regim, iar alţii spun că a fost de la început până la sfârşit un agent, că a fost tot timpul sub acoperire, și asta nu e adevărat. E o realitate foarte complicată, dar aceasta este situaţia şi în ea trăim.

„Michnik nu mai e important”

Cât de importantă este influenţa lui Adam Michnik în Polonia, deoarece în România este foarte mult prezentată opinia acestuia?

Michnik este împotriva lustraţiei deoarece aceasta este strategia lui politică de după 1989. El a pariat pe alianţa cu post-comuniştii împotriva spectrului dreptei care ar putea să renască. Dar e defapt un interes politic, el a investit foarte mult în asta, aici e vorba de interesul lui personal: a investit în morală şi în prestigiu mai ales. În acest moment, rolul lui personal a scăzut foarte mult. Dar putem spune că, ideologic vorbind, el este părintele fondator al celei de-a treia republici poloneze, adică statul polonez actual de după ’89. Mai exact, ţara în care nu a avut loc confruntarea cu trecutul comunist, în care cele mai influente grupuri sunt cele post-comuniste, adică cele care au constituit o opoziţie în timpul regimului trecut, în special cel din jurul lui Michnik. Actualmente, Polonia este o ţară mai mult oligarhică, decât democratică, dacă judecăm după modelele democraţiei.

„Actualul proiect european este utopic”

Cum vedeţi viitorul Uniunii Europene?

Întunecat. Sunt multe de spus. De la tratatul de la Maastricht, integrarea europeană a luat o direcţie foarte proastă. Şi înainte au existat riscuri. Dar la început, aşa cum au pus problema părinţii fondatori ai Uniunii, părea un proiect destul de raţional: ştergerea graniţelor care-i împiedică pe europeni să circule liber, eliminarea barierelor care îngreunau liberul schimb şi aşa mai departe. Dar de la începutul anilor ’80 a avut câştig de cauză un nou tip de integrare, care presupunea realizarea acestui proces de sus în jos, un constructivism social prin metoda construirii unui sistem de drept, ceea ce se numeşte armonizarea legislativă. Dar, de exemplu în Statele Unite, deşi e vorba de o singură ţară, încă mai sunt valabile legi diferite, în state diferite, după cum ştim şi în privinţa pedepsei cu moartea. Putem constata că nu sunt necesare toate aceste uniformizări legale în ţările europene. Un lucru încă şi mai periculos este cel al monedei comune europene. Există această teorie a spaţiului valutar optim, care este acceptată în economie în plan general. Toată lumea este de acord că ţările care au probleme şi au intrat în zona euro nu au îndeplinit acele condiţii. Euro nu face decât să întărească aceste riscuri, este una dintre cauzele crizei din Grecia şi din Italia. Iar cei care au introdus acest proiect, inclusiv Romano Prodi, nu au ascuns ideea că euro este un proiect politic, fiind vorba să fie introdus prin metode economice, adică să se obţină acea Europă unită pe calea monedei comune. Efectul este evident, economia nu s-a dovedit ascultătoare faţă de guvernanţii Europei. Iar ceea ce se propune acum ca remediu, este mai mult din aceeaşi temere: şi mai multă intervenţie din partea guvernării economice europene. Problema este că nu poate exista un guvern doar economic, ori este vorba de un guvern în adevăratul sens al cuvântului, ori nu mai e deloc. În ultimă instanţă, Europa ne propune să renunţăm la propria noastră suveranitate. Dar „Europa” este o formulă convenţională. E de fapt duetul franco-german. Această Europă comună era un proiect utopic, până la urmă cei care conduc sunt cei mai puternici, adică Germania şi Franţa.

Credeţi că rolul tot mai important pe care Germania şi-l asumă în plan economic dăunează viitorului UE?

Cred că este evident. Acest proiect impus de sus este foarte dăunător pentru integrarea europeană reală. Pe de o parte, sunt impuse anumite condiţii ideologice, un anumit sistem de legi, iar pe de alta nu există o piaţă comună a forţei de muncă sau a serviciilor. Iar aceste decizii venite de sus, nu fac decât să întărească tensiunile şi conflictele. De exemplu, nu cred că grecii mai sunt atât de entuziaşti faţă de proiectul european, dar erau înainte. Dacă ne uităm la atitudinea europenilor, dar sigur că nimeni nu cercetează asta, am vedea că absolut peste tot creşte euroscepticismul. Iar prin aceste decizii venite de sus, se va distruge tot ce se reuşise să se obţină înainte.

Va face Germania un pas înapoi, sau se va ajunge până când toţi vor fi împotriva ei?

Nu sunt profet să spun asta, dar cred că pentru moment vor încerca să meargă mai departe. Guvernarea aceasta franco-germană asupra Europei s-ar putea însă să nu dureze mult. Dar chiar şi în acest caz, oricum ea va duce la mărirea conflictelor şi a tensiunii. O soluţie ar fi retragerea din proiectul european a celor care nu fac faţă. Reducerea lui la acele state care pot să facă faţă proiectului: Germania, Franţa, Benelux, Austria…Aşa, s-ar putea să funcţioneze. Întrebarea este dacă şi Franţa mai poate să facă faţă. Nu ştiu, poate că da. Cu siguranţă însă, nu Spania şi nici Portugalia. Problema este că cei care conduc europa nu sunt oameni de stat, care nu au curajul să se confrunte cu realitatea. Adică să recunoască faptul că proiectul euro nu a avut succes şi că trebuie schimbat. Pentru cineva care se pricepe cât de cât la economie şi gândeşte sănătos, era destul de clar deja de mai mult de un an că Grecia este pe cale să dea faliment. Ar fi fost mai bine şi pentru Grecia şi pentru Europa ca grecii să treacă la drahmă şi să o devalorizeze. Chiar şi aşa ar fi existat probleme pentru ei şi pentru băncile care i-au împrumutat, pentru că până la urmă sub sloganele cu privire la interesele comune, au existat foarte concrete interese ale băncilor franceze şi germane. Însă în privinţa retragerii din proiectul euro, conducătorii Germaniei şi Franţei nu au curajul să o facă. De asemenea, există şi un puternic grup al eurocraţilor, care luptă pentru poziţia lor, precum şi nenumărate lobby-uri angajate ideologic în acest proiect care vor pur şi simplu să schimbe caracterul Europei.

Cum vedeţi România?

Ar trebui să ştiu multe despre posibilităţile interne ale României ca ţară, pentru a răspunde cât mai bine. Eu am fost pentru intrarea în UE a Poloniei, am considerat că este o soluţie bună, pentru că dacă ar fi fost în afara Uniunii, Polonia ar fi fost şi aşa supusă unor dictate ale UE, dar nu ar fi avut nicio posibilitate să influenţeze deciziile, pe când dinăuntru poate încerca să o facă. Cred că ţările post-comuniste care sunt în UE ar trebui să acţioneze împreună, pentru că au un interes comun: să blocheze influenţele ruseşti în Europa, să se exprime în favoarea unor soluţii economice mai raţionale, dar până la urmă asta este doar teorie. Nici măcar nu putem spune că se face asta în cazul guvernului polonez actual, care preferă să aibă poze frumoase cu conducătorii Europei occidentale şi să arate opiniei publice cât de bine sunt ei priviţi, decât să ducă o politică reală.

„Polonia cu Rusia imperială trebuie să se afle în conflict”

În ce stadiu se mai află relaţiile polonezo-ruse după tragedia dispariţiei preşedintelui Kaczynsky?

Eu cred că de fapt, paradoxal, nu s-a schimbat mare lucru. Autorităţile noastre vorbesc mereu despre încălzirea acestor relaţii, dar nu există nicio dovadă în acest sens. Una dintre dovezile contrare o constituie gazoductul care merge pe fundul Mării Baltice şi care ocoleşte Polonia (Northstream – n.r.) şi care blochează accesul vaselor care transportă gaze către porturi. Dar guvernul nostru se fereşte ca de foc de orice conflict, mă refer la politica externă. Ei şi-au construit poziţia pe atacarea adversarilor interni, din opoziţie, spunând despre aceştia că sunt scandalagii care s-au pus rău cu toată lumea şi că, dimpotrivă, se poate guverna fără să ai conflicte cu nimeni şi să te poţi înţelege cu toată lumea. Ei duc o politică de PR, o politică de aparenţe şi nu una reală.

Se simte că Rusia are influenţă la vârful instituţiilor?

E greu de spus, desigur că nu se poate spune că toţi agenţii ruşi care activau pe vremea comunismului au dispărut deodată. Poate că pe unii i-au angajat americanii, însă uneori nici ei nu ştiu pentru cine lucrează. Dar dacă totuşi te uiţi cu atenţie la modul de acţiune al anumitor grupuri, îţi poţi da seama de partea cui sunt. De exemplu, sunt anumite grupuri media care imediat după atacul Rusiei asupra Georgiei au încercat să prezinte ca şi cum ar fi vina georgienilor pentru că ar fi provocat conflictul. Cu multă îngrijorare, văd astfel de oameni şi în anturajul preşedintelui. Este evident că există agenţi şi grupurile pe care aceştia se sprijină, problema o constituie teama şi lipsa de voinţă a guvernului actual de a prezenta lucrurile în mod clar. În privinţa relaţiilor oficiale cu Rusia, acestea sunt bune, însă asta nu înseamnă nimic. Guvernul actual s-a retras din iniţiativa de a construi o aşa-zisă alianţă a statelor care sunt ameninţate de influenţa rusească în aşa fel încât să adune suficientă putere şi să acţioneze atât în interiorul UE, cât şi în exteriorul ei şi să se poată apăra într-un fel. Asta putea s-o facă Lech Kaczynsky.

Se simte influenţa Rusiei şi în mass-media?

Este greu de văzut direct această influenţă. Nimeni nu se recunoaşte rusofil în Polonia. Dacă te poziţionezi astfel, nu mai ai nicio şansă. Există însă unii cărora li se lipeşte eticheta de rusofob, inclusiv eu m-am recunoscut astfel, după ce am scris un material în acest sens. Cel mai periculos este că li se spune oamenilor că trebuie să se simtă în siguranţă, că sunt apăraţi de Uniunea Europeană şi de NATO. Iar aici este o îngrozitoare neînţelegere. Din păcate, NATO de astăzi, faţă de cel din timpul Războiului Rece, este o cu totul altă organizaţie. Eu mă tem că fiind o organizaţie care se măreşte atât de mult, până la urmă ajunge să devină atât de puţin semnificativă, încât putem să uităm de ea. Dar consider că în privinţa României e un lucru foarte important că preşedintele Băsescu a reuşit să se înţeleagă cu americanii în privinţa scutului. Iar autorităţile noastre, dimpotrivă, după ce porniseră de pe o poziţie foarte bună, până la urmă lucrurile s-au terminat prost.

Aceasta pentru că Băsescu este un rusofob cunoscut, el a fost şi cel care a afirmat că Marea Neagră riscă să devină un lac rusesc, iar intervenţia Rusiei în Georgia avea să-i susţină părerea…

Ei încearcă desigur să facă asta, este totuşi acolo Turcia, care arată că poţi să fii un stat suveran, chiar dacă nu eşti atât de puternic.

Ce argumente aţi avut când aţi susţinut că sunteţi rusofob?

A fost foarte simplu: ruşii duc acum o politică imperială şi că în mod evident încearcă să reconstruiască sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Încearcă să-şi supună controlului direct în ţările pe care le consideră vecinătatea apropiată. Interesul nostru este ca toate aceste state să fie independente cu adevărat. Sigur că aici se lovesc interesele Poloniei şi Rusiei. Iar în privinţa Rusiei, vorbim de o politică pe care o întâlnim de la Petru cel Mare. Dacă această politică s-ar schimba, atunci poate nu ar fi acest motiv de conflict. Dar Polonia, cu Rusia imperială, trebuie să fie în conflict, pentru că apărarea suveranităţii noastre se bazează pe opoziţia faţă de această politică. Presupun că este ceva asemănător şi în cazul României.

S-a tratat în mass-media din Polonia problema amplasării scutului anti-rachetă din România?

Nu prea mult, deoarece marea majoritate a mass-media sprijină guvernul actual. Iar a vorbi despre asta, ar însemna să arate un eşec al guvernului polonez în comparaţie cu cel român, care consider că a obţinut un succes. Aş vrea să clarific că mass-media nu sprijină guvernul neapărat, pentru că depinde de acesta, ei constituie împreună o coaliţie a intereselor. Grupurile mass-media sunt adesea la fel de puternice ca şi guvernul, iar uneori pot fi chiar mai puternice decât acesta, fiind vital interesate în păstrarea statu-quolului.

PUTEREA.RO (via În Linie Dreaptă)

Facebook Comments

4 Comments Bronislaw Wildstein

  1. @@@

    Ce e la altii, inclusiv Polonia, n-are nicio legatura cu "ritualurile" cripto-mafiot-tembeloide din Romania.

    P-aici, pe meleagurile bastinoase, daca i-ajuta "sansa", satanail sau alta "zeitate", pe cite unii sa puna laba pe vreun dosar, ei bine, in niciun caz nu s-ar arunca sa-l puna la dispozitia mediei. Cel mai probabil, l-ar pune pe "piata", dupa exemplul dandanachian.

    Ceea ce, ne face sa fim undeva in precambrianul democratiei europene, intr-o "era" post-socialista-original-incuscrit-coada`nodata, ce pare interminabila si care se numeste, indeobste, tranzitie.

    De undeva, nicaieri, spre niciunde, din cite se vede.

    PS Ziua de 1 dec a.c. mi-a adincit lehamitea. Rau. Voua?

    Reply
  2. Sare'n Ochi

    Prin anul 2000, statul Lituanian s-a gândit că nu i-ar strica să-şi cunoască „iudele” care au lucrat, pe „arginţi”, pentru poliţia politică KGB şi a anunţat că, în schimbul pocăinţei, le va asigura spionilor dispariţia dosarelor. Prin pocăinţă, statul Lituanian înţelegea mărturisirea colaborării cu KGB-ul. Publică sau şoptită la ureche, în parc, în cimitir, preotului în confesional, trimisă prin poștă șamd. Mărturisirea aducea după sine şi încetarea legii lustraţiei pentru mărturisitor. Dar pe ce se baza statul Lituanian când venea cu oferta? Pe cele peste 10.000 de dosare recuperate în 1991 de către lituanieni din sediul KGB de la Vilnus, cu ocazia revoltei lor anticomuniste. „Oi fi printre ăia, n-oi fi printre ei?” – se întreba orice turnător de bine lituanian. A mărturisi sau, a nu mărturisi? – aceasta-i Întrebarea. Căci, a nu mărturisi, înseamnă: demascarea (cine, ce, cum, unde, când, cu cine, de ce, pentru ce – mai ceva ca la ziar); iar a mărturisi, înseamnă că numai se vor schimba şantajiştii. Aşa s-au și folosit arhivele fostei Securităţi la noi în România: strict pentru șantaj, nu pentru cinstită și onestă lustrație.
    http://sareinochi.com/2010/12/05/demascare-in-sti

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.