Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)