Author Archives → Mihai Mangiulea

Bref, Varsovia, NATO

În privință Marii Negre – unde Iohannis a strălucit deja prin fiasco – :e vorba nu de un angajament NATO – deci de un triumf consacrat al său, așa cum ni-l prezintă – ci de elaborarea unui proiect (“elaborare de opțiuni“, dacă vreți altfel) pentru la toamnă care apoi va fi sau nu admis mai departe. Așa cum arată lucrurile, avantajul Rusiei în Marea Neagră e admis fără emoții. Erdogan e în lună de miere cu Putin (s-a aranjat să nuntească exact săptămîna trecută, înaintea summitului, dîndu-i lui Putin posibilitatea să ironizeze NATO-ul), iar susținerea inițiativei de partea turcă vine dintr-o dorință otomană de prestigiu sau, poate, dintr-o stare paradoxală erdoganiană, poate nu lipsită de umor. Apoi, rien ne va plus între Comunitatea Europeană, respectiv Germania și Turcia, deci vor fi și pe partea atlantistă consecințe, glaciațiuni. Nu există previzibil cu Erdogan.

Nu știm cine e în brigada aliată din România, știm doar de niște bulgari și polonezi – grosul fiind compus din “mai vedem“. Polonezii știu cine participă la a lor, balticii știu. Nici un soldat german sau occidental, de exemplu, pentru noi, nu mai vorbesc de un comandant occidental. E posibil, dacă nu probabil, să nu o facem niciodată o brigadă. Alții au negociat zilele astea asiduu ca să obțină participări categorice. Naiba știe ce am făcut noi.
Șefii de stat estici, miniștrii lor de externe, oficialii, au presat permanent, s-au explicat, conferințe de presă, turul televiziunilor, interviuri, s-au agățăt de jurnaliștii importanți, au făcut continuu lobby pentru interesele lor, au încercat să creeze un curent în opinia publică internațională… La noi calmul plat. Cu chiu cu vai s-a scremut un comunicat de presă.
Iar dacă tace Iohannis nu are voie să se exprime nici un ministru sau alt oficial peste tăcerea sa augustă.

Cît despre “o prezență aliată adaptată terestru, aerian și maritim“ – “spre deosebire de noi partea nordică are doar componenta terestră“ – aștept lămuriri și în ceea ce ne privește (maritimă? aeriană?), și în ce privește partea nordică, defavorizată jalnic, după cum se înțelege. Probabil, obosit, a citit prost sau e fandacsia.
(Poate îmi scapă mie ceva, dar ce?)
În rest ne ucide crunt cu precizia și exigența sa intelectuală, cu raspunsuri lirice gen vor veni un număr important și vor sta o perioadă, așă cum i-a răspuns despre americani dlui Pantazi.

Deci rămîne cum am vorbit. Adică: poate ne dau ceva, noi mergem acolo, s-or simți și ei. Norocul nostru (epocal) e că le pasă oarecum de noi.

Închei pe o imagine: domnul Iohannis, plutind ca o navă prin decorum, trecînd printre ceilalți într-o divină absență, adîncit în sine. Să ni-l imaginăm pe un fundal de amurg.
Un ziarist ultra-acreditat german l-a întrebat ceva după ce vorbise cu Dalia Grybauskaite, care îi răspunsese amplu – iar Iohannis i-a răspuns fără drept de apel, vă mulțumesc, bună ziua.
Gen pardon, scuzați, bonsoir!

iohannis nato varsovia

(Foto: stirileprotv.ro)

Cum se iese din Brexit

Timp de douăzeci de ani Anglia a impus în ceea ce o privește și aproape în privința oricărei decizii a UE, condiții speciale, dereglementări. În schimb, în mod paradoxal, cînd era vorba de aplicarea deciziilor comunitare asupra altora, era rigoristă și știa să zdrăngăne din arme. A fost consecventă astfel poziției cu care a intrat în Eu.

Brexitul nu e o dramă pentru UE, este, poate, una pentru Marea Britanie – better so; dna Merkel care avea duminică ezitări, emoții și umanisme, a (re)devenit categorică – anunțînd o poziția tranșantă fără negocieri (adică cedări) înainte de scrisoarea cerută de articolul 50, și ulterior negocieri fără concesii (acelea s-au făcut timp de douăzeci de ani…), în avantajul Europei. A propos : al nostru încă nu știa că se schimbase poziția, fusese absent la întîlnirea PPE-ului unde se vorbise fix despre asta, și a venit cu mesajul temporizării, răbdări, pas cu pasului, negocierii reciproc avantajoase, calmului, oportunității, hilar cum îl știm, crezînd că e astfel simpatic dnei Merkel. Era pe alături, inadecvat ca de obicei, komisch (adică ciudat), cum l-a definit dînsa pe vremea discuțiilor legate de cotele de refugiați.

Piețele financiare vor emigra probabil spre Paris, idem marile firme (gen Virgin, chiar clasicul britanic Lloyd’s, compania de reasigurare, se interesează care ar fi noua patrie optimă, și e un gigantic plătitor de impozite etc.) Țările central europene se grupează împotriva hegemoniei Germaniei (manifestă, pentru ele, în momentul critic al crizei refugiaților), pentru ele ieșirea Angliei din club este semnificată ca un dezechilibru de forțe în avantajul Germaniei. Polonia nu poate, desigur, uita ce îi datorează Marii Britanii în momentul aderării sale pline de caracter și éclat – cînd aliatul ei esențial (împotriva Germaniei) a fost nonconvenționalul Albion, interesat perfid, like usual, să creeze falii și precedente pentru negocierea propriilor excepții. Deci constată sonor un dezechilibru de forțe; Polonia are o excelentă memorie a istoriei – însă e greu de spus care e partea imaginară, fantasma, și care cea reală a acestui dezechilibru.
Brexitul e, eventual, o înfrîngere dar nu e o probă; și nu e neapărat o înfrîngere a europenilor. Criza finală, mult anunțată, nu a venit, not yet.

În ceea ce ne privește, nu avem a priori nimic de pierdut, dar, ca de obicei, vom găsi ceva esențial de pierdut, din vina noastră. Vă amintesc negocierea anti-brexit de la Bruxelles pe care Cameron, amenințător, le-a impus pentru a obține încă un pachet de excepții de la legea comunitară (în privința dreptului de circulație și statutelor sociale), unde Polonia – avînd în Albion numărul cel mai mare de Gastarbeiter (chit că Franța are acolo mult mai mulți rezidenți, peste un milion jumătate) – a negociat cu aplomb și fără modestie (în pofida atitudinii temperate a altor țări, respectiv Germaniei și Franței, circulez y’a rien à voir!) contra-părți reale, și le-a primit. O prezență militară britanică operațională în Polonia, condiții pentru studenții polonezi și altele.

Noi nu am cerut nimic, deci nu am primit nimic.
Chestia cu negocieri secrete e praf în ochi, nu există așa ceva. Shengen-ul nu a fost subiect de negociere (cine să ni-l acorde? Marea Britanie care nu îl vrea în general?) – iar cei care au lansat zvonul acesta au dezinformat cu intenție. Apoi, dacă cumva subiectul Shengen ar fost ridicat prostește de noi – ar fi un gest inacceptabil : nu negociezi un drept justificat ca pe o compensație.

Președintele României a fost rizibil și inadecvat la întîlnirea șefilor de state, nu a știut să răspundă pe detalii, iar cînd nu tăcea aiurea, imobil, se uita pe portabil căutînd asiduu ceva, probabil era în dialog cu un consilier, poate cerea opinia consoartei ; părea uimit de el însuși, căci fără să știe de ce, absent fiind, era totuși acolo. Fotografiile cu cei din jur amuzîndu-se pe seama sa, cu Cameron privindu-l ironic-interlocat cum stă statuar pe scaun și fie dormea, fie era într-o formă de catalepsie, spun totul.

“Poiectul nou de țară“ cu care ne-a venit acum e “une foutaise“, un tembelism pur, un a se afla în treabă și a arunca cu praf în ochi. Ce-i ăla – proiect de tară? O listă de gînduri pioase? “Nou“, în plus; îl cunoașteți pe cel vechi?
Pe vremea cînd era inspector, dl Iohannis era proverbial pentru mania de a cere de planuri de acțiune defalcate, cu obiective, responsabilități, termene, metodă, și mai ales frumos legate în coperți. Restul era morgă și absență. Ăsta-i omul.

Este exclus ca în negocierile în care e vorba de conaționalii noștri din Anglia, să ajungem rezultate onorabile cu un om de o incapacitate intelectuală patentă, leneș, iresponsabil și, în consecință, disprețuit și evitat manifest de ceilalți șefi de stat.
Cu atît mai mult cu cît, fiind o țară mică, lipsită de interes, e greu să impunem marilor puteri europene un punct de vedere nouă favorabil, acolo unde ele nu vor să facă concesii Angliei.

P.S. Bursa engleză a recuperat și depășit nivelul dinaintea crizei brexitului.

brexit(Foto: toptabu.ro)

Am cunoscut comunisti deprimati

Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

ciuperci

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)

Lumea simpla versus lumea lor

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.

Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.

Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.

Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.

Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.

Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.

Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.

putin obama

(Foto: tempi.it)