Cum am trăit. La Revoluţie.

Eu, la Revoluţie… ar fi o aroganţă să spun că am salvat oameni. Am scos gloanţe din oameni. Şi, pe cîţi am putut, i-am scos din spital, pe uşa din spate, să nu-i ia securitatea. Eram medic stagiar la Caransebeş, la secţia de chirurgie. Oameni au salvat colegii noştri mai mari. Excepţionalii medici din spitalul acela. Eu ţin minte că au fost 13 răniţi grav, şi toţi au fost salvaţi. Dar n-am stat să număr cîţi împuşcaţi au venit cu răni pe care le-am rezolvat iute, ca să-i scoatem de acolo, să-i trimitem acasă, să nu fie arestaţi. Credeam că o să fie mai uşor să scriu despre zilele acelea. Dar nu e. Nu pot să cuprind, într-o pagină şi jumătate, cum s-a schimbat lumea. În cîteva vorbe, nu pot să vă explic Teroarea. Oroarea. Nu pot să vă arăt sîngele, suferinţa, moartea. Şi nici miracolul izbăvirii pe care l-am simţit acolo, într-un capăt de ţară, într-un spital civil ajuns spital de front. Pot doar să nu uit.

N-aţi auzit de Revoluţia din Caransebeş. N-aţi văzut, pe 21 Decembrie, oamenii de la o uzină din oraş defilînd în genunchi pe străzi, nu i-aţi auzit scandînd. Că nu mai vor comunism, că nu-l mai vor pe Ceauşescu. N-aţi văzut nici necunoscuţii apăruţi ca din senin pe margine, unii în civil, alţii în uniforme de armată fără grade, fără însemne. Şi la Caransebeş au tras de cum s-a întunericit. Era un nod strategic, cu multe unităţi militare importante. Din cauza reliefului, acolo e singurul aeroport din zonă. Cînd au început să vină împuşcaţii din centrul oraşului, era ca în filmele americane cu catastrofe, cînd se umple de răniţi camera de gardă. Catastrofa era însă reală, era peste noi. Pentru că aveam tupeul să respingeam visul de aur al omenirii, comunismul.

Răniţii erau aduşi cu maşini particulare, cu camioane. Cînd au izbucnit împuşcăturile, au plecat două salvări. Au tras ca nemernicii în prima, în care era doctorul Borcean, un tip înalt, chirurg senzaţional, apropiat ca vîrsta de noi. A scăpat ca prin minune. Ne-am întors. De fapt, nu era o surpriză că trăgeau. Pînă să se întîmple ceva, venise o delegaţie de ştabi din ministerul sănătăţii, trecuseră întîi pe la Reşiţa, apoi băgaseră conducerea spitalului nostru într-o şedinţă. În aceeaşi sală unde, cu vreo lună înainte, făcusem de gardă la televizor. Normal. Era “Al Patrusprezecelea Congres” şi tovarăşul Ceauşescu nu trebuia lăsat să vorbească singur, la pereţi, din televizor. Aşa că i s-a organizat un public de cîte un stagiar, prin rotaţie. Tovarăşul vorbea mult.

Ştabii de la Bucureşti au cerut să fie pregătit stocul de sînge pentru transfuzii şi să fie golite paturile din cîteva saloane, gata să primească răniţii. Asta, cînd încă nu se trăsese un glonţ, nu ieşise nimeni pe străzi. Dar ei ştiau că se va trage. În oameni, nu în aer. Şi cică nu se cunosc vinovaţii pentru morţii din Decembrie? La Caransebeş apare un singur mort în evidenţe. Un băiat din oraş, împuşcat în cap, după ce le-a cerut oamenilor să meargă la unităţile militare, să implore soldaţii să li se alăture. Dar noi ştim că a mai fost un mort. Suficient de important încît tovarăşii să trimită special o maşină să ia cadavrul, în noaptea aia. Unul din ştabii veniţi de la Bucureşti a rămas în minister, hăt, după Revoluţie. De, între timp, o fi uitat cine i-a ordonat să pregătească spitalul nostru pentru răniţi prin împuşcare…

Spre trei noaptea, cînd se terminase şi ultima operaţie, ne-am strîns, stagiarii, la ultimul etaj. Spitalul e mare, frumos, aşezat pe o culme, lîngă platoul pe care e construit aeroportul. Jos, oraşul ardea. Oamenii dăduseră foc la sediile stăpînirii şi la casele nesimţiţilor locali. Spărseseră depozitele de alimente, de ulei, zahăr. Şi, da, de băutură. Alături, aeroportul era luminat ca ziua. Aterizau şi decolau avioane, în continuu. Un amic trecuse să ne spună că a văzut debarcînd trupe speciale. Ştiam în detaliu despre măcelul de la Timişoara, erau mulţi timişoreni care făceau naveta la Caransebeş. Spitalul judeţean din Timişoara ne ceruse sînge încă din 17 decembrie, eu răspunsesem la telefon cînd au sunat. Cu Timişoara puteam vorbi, cu Bucureştiul, unde erau familiile noastre, nu. Ne gîndeam că, după ce s-a întrerupt discursul lui Ceaşcă de la Comitetul Central, au ras Bucureştiul cu tunurile, cu aviaţia. M-am retras şi am plîns cu sughiţuri.

S-au întîmplat atît de multe lucruri, halucinant de multe, în spital şi în oraş… Pe unele, nici nu ştiu dacă o să le povestesc vreodată. Sînt prea personale. Dimineaţă, ne-am strîns mai mulţi doctori, şi din aia marii şi din ăia micii, în camera unde stăteam eu cînd aveam gardă. Eram între noi, fără căcănari. Unii dispăruseră dinainte să se împută treaba, restul, pe parcurs. Noi rămăseserăm să ne facem datoria. Între timp, pe culoare apăruseră indivizi înarmaţi. Unii intrau prin saloane şi ziceau că sînt vînători de securişti. Aveau banderole cu FTP – Frontul Patriotic Timişoara. Mişto. Alţii, nu ziceau nimic. Deschideau uşa, ne numărau din priviri, plecau. Şi mai mişto.

Unul dintre chirurgi spărsese dulapul unui trepăduş şi luase o sticlă cu palincă. Bună. Găsisem şi nişte cafea. Am început sa discutăm ce facem: ne ducem să luptăm, stăm la spital? Sau încercăm să trecem graniţa, pe fîşie, pînă nu ne omoară? Brusc, au năvălit pe uşă alţi colegi de-ai noştri. Strigau că e Dinescu la televizor. Am dat şi noi drumul. Atunci, a plîns soţia mea. De fericire. Dumnezeu ne izbăvise. Bestiile se opriseră. Era o zi cu un soare atît de bun, cu o lumină cum nu mai văzusem niciodată. Şi nici n-am mai văzut. Cîteva ore, lumea a fost aşa cum trebuia să fie. Apoi, ne-au furat-o. Soţia mea e primul om care mi-a spus că n-are încredere în Ion Iliescu. În timp ce ne strecuram pe lîngă ziduri, în noaptea de 22 decembrie, cu rafale de AKM pretutindeni, cerul plin de trasoare şi anti-aeriana din Caransebeş bubuind, salvă după salvă, în luptă cu teroriştii invizibili de care ne salva nea Ion. Ca să ne dea democraţia originală.

Facebook Comments

12 Comments Cum am trăit. La Revoluţie.

  1. Alex cel vechi

    Cei mai multi acum au uitat cum traiau atunci. Si nu traiau bine. Oare chiar au murit degeaba oamenii aia? Oare tot degeaba au plans, au murit si-au inviat ceilalti? Uita raul trait, dorind sa se intoarca acolo?

    Reply
  2. mariusmioc

    @Victor Lungu, tot ce scria "România Mare" sau "Europa" în 1990 e considerat acum adevăr incontestabil despre revoluţie în presa "quality" din Bucureşti. Mentorul campaniei de rescriere a istoriei e Alex Mihai Stoenescu (întîi prin "Jurnalul Naţional", apoi prin "Adevărul" şi B1TV iar mai nou şi prin "Evenimentul Zilei"). S-a descoperit că individul e turnător la securitate, dar credibilitatea sa nu e afectată de asta, nici măcar în medii declarat "anticomuniste". La ora actuală a fi revoluţionar din 1989 e mai compromiţător decît a fi fost securist. Revoluţionarii sînt tagma pe care numai cei cărora le e lene nu o înjură.

    Mai nou Alex Mihai Stoenescu publică minciuni la "Evenimentul Zilei"
    http://mariusmioc.wordpress.com/2011/12/21/ordinu

    Reply
  3. Victor Lungu

    salut Marius. le-ar fi convenit de minune celor care au executat represiunea sa si-o justifice prin "invazia" agenturilor. de altfel, si in Cluj au declarat ca erau peste 200 de masini "Lada" in piata Mihai Viteazul, o piata care n-a vazut atatea masini decat la 15 de ani de la Revolutie. se pune botul "quality" la tot felul de diversiuni.

    Reply
  4. carmen

    …escu, escu, escu. trei de escu, toti cu scoala kgb si pcr. numai natia asta e de vina pentru ca i-a lasat pa amaratii aia sa moara degeaba. si sa nu ma intrebati de ce atata timp cat v-ati lasat amagiti de promisiuni desarte, de facturi mici si altele si altele, fara importanta. da, iliescu e un criminal prin definitie (si stiu bine de ce zic asta), nu i s-a intamplat si nu i se va intampla nimic niciodata. pentru ca i-a tinut pe toti strans de mana si i-a incurajat la hotie, incultura si limabj de lemn modern. uitat-va ce gasca de tovarasi ne conduce azi: au schimbat volga si renault pe mercedes si maseratti, dar ca substanta sunt la fel. ba nu sunt la fel: sunt cu 22 de ani mai tineri. si noi? noi ce facem? facem bine: asteptam. ca doar asa suntem obisnuiti. sa asteptam sa ni se dea. si sa ne plangem. pai, de aceea cred eu ca au murit oameni degeaba. personal, eram o pustoaica de 16 ani care s-a salvat de la TVR in ultimul moment: inainte sa inceapa sa traga. nu m-am gandit atunci decat ca trebuia sa-mi caut fratele: un bezmetic de 14 ani care balabanea prin oras (ca era Revolutie!); si ca nu trebuie ca mama sa ramana fara noi.iar despre Nea'Ion, stiam de la tata, regalist convins, ca vine unu' si mai nashpa decat Ceasca. Atat. Restul…vorbe-n vant.DUmnezeu sa-i odihneasca pe cei care nu mai sunt!

    Reply
  5. Nemo

    ah, am scris aia de mai sus inainte sa citesc link-ul de la Florina. q.e.d. in ce-l priveste pe Ilici, toata lumea gandeste la fel, deci.

    Reply
  6. Nemo

    @Hancu: O amintire intensa…

    …………………

    Oricum, am cam inceput sa ma dumiresc ce si cum:

    -n-au existat nici un fel de teroristi

    -armata, secu' et melitzia au tras in populatie pana pe 22.

    -pt ca trasesera pana atunci, trebuiau sa traga in continuare, ca altfel "iesea nashpa", ii belea poporu'[plus ca nu e exclus s-o fi facut unii din zel: securistii aia care stiau ca pierd locuinta noua, masina, etc, daca pica nea Nicu].

    -show-ul "uite tero/nu e tero" a continuat, drept urmare.

    -dupa ce s-a consumat o cantitate apreciabila de munitie si-a devenit clar pt toata lumea ca treaba e incheiata, "carpa kaghebista" bine inmuiata in sange a decis…

    -…si l-or executat cu sanje rece pe nea Nicu, sa incheie definitiv socotelile.

    Iliescu e marele criminal la propriu [cat si moral pe urma, dar asta este "firesc" considerand punctul de plecare; a fost o reglare bolsevica, mod care se mentine de altfel in PSD, desi mai "soft". poporul nu avea nici un cuvant de spus, pt ca era indobitocit, spalat pe creier in maniera nord coreeana]..

    ps. am deschis azi stirile romanesti, ca sa vad pe hotnews deversarea toxica si imunda numita "ponta". m-am ferit de declaratii "pompoase", dar de azi inainte …chiar nu mai deschid stiri romanesti!

    Reply
  7. Never G

    Sa-ti amintesti este sfasietor! Suntem prea tacuti fiindca amintirile dor! Nu ne dam seama ca astfel le facem jocul celor care au tras in noi inainte si dupa "22". Daca s-ar uni vocile noastre, s-ar ajunge sa se faca dreptate. E adevarat, n-am uitat multi dintre noi. Ce folos ca aceste amintiri vor muri odata cu noi? Urmasii nostri au toate sansele sa retraiasca acele evenimente.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.