Culianu: prietenii poporului si dusmanii capitalismului

Cînd citeam rîndurile de mai jos, în 1995, Iliescu era preşedinte de cinci ani şi Văcăroiu prim ministru de trei, „dreapta” şi intelectualii erau în opoziţie, salvarea ţării venea de la intelectuali iar intelectualitatea interbelică, cu generaţia ’27 în frunte, era ideal de neatins, la mare modă pe atunci. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, cei ce aţi prins vremurile, dar atunci tot ce puteam opune puterii politice erau intelectualii, şi intelectualii interbelici, cu precădere. Pe Culianu, una dintre cele mai importante pierderi ale culturii române (a fost asasinat în 1991, la 41 de ani), îl citeam atunci în trena lui Eliade (dealtfel şi aceste fragmente sînt dintr-o volum numit chiar „Mircea Eliade” şi apărut la editura Nemira în 1995).

Fragmentele ce urmează vorbesc despre relaţia intelectualului român cu capitalismul, despre Iorga şi fiii săi spirituali, despre a doua, a treia şi a patra Romă, despre mesianisme şi românul ca ţăran idilic plugar anticapitalist şi cu nădragii mustind a spiritualitate, despre realităţile imperiale germane şi visele imperiale ruse, despre cum au inventat intelectualii români, imitînd intelighenţia rusă, esenţa anticapitalistă a românului, fie ea ortodoxă, fie doar ţărănească organică şi edenică.

Poate că în 2011 stăm mai bine la mesianism, adică la lipsa lui, cel puţin  în aparenţă (deşi, din punctul ăsta de vedere, sînt de analizat discursul despre „o nouă clasă politică” şi relaţia elitelor noastre cu UE, locul unde ne vom găsi odihna veşnică şi unde vom ţopăi pe valhale veşnic verzi ţinîndu-ne de mînă cu meritocraţia, legea, necorupţia, dreptatea, binele şi adevărul, acolo unde mitocanii, speculanţii, corupţii, intriganţii şi venalii pierd întotdeauna în faţa idealiştilor din birouri şi simpozioane, la sfîrşitul istoriei Europei, cînd timpul va sta în loc şi vor urma 1000 de ani de armonie şi pace) dar intelectualii sînt la fel de descumpăniţi în faţa capitalismului. Dacă ne calmăm un pic, ne tragem sufletul şi ne uităm în jur, la taberele care joacă pe scena politică şi intelectuală, la idealurile intelectuale, politice şi etice ale momentului descoperim că, pînă la urmă, mare lucru nu s-a schimbat din 1850, 1903, 1927 sau 1995 încoace. Capitalismul, deşi nenumit, a rămas duşmanul de neiertat şi netolerat al majorităţii, tolerat cu greu de o minoritate, acceptat întru-totul doar de capitaliştii înşişi. Sau, cum ar spune elita românească de peste veacuri, de-ar avea un singur glas: „Capitalismul e frumos, păcat că-i locuit de capitalişti.”

Culianu, prin rîndurile de mai jos, este principalul vinovat pentru circumspecţia cu care am privit şi privesc implicarea intelectualilor în politică şi mai ales proiectele lor „reformatoare”, creatoare de Lumi Noi, Oameni Noi, Clase Politice Noi.

Ioan Petru Culianu („Mircea Eliade”  – Mircea Eliade necunoscutul, partea I, „Ciclopul suprauman”)

Prietenii poporului

[…] fostul terorist (narodnik) C. Stere (pseudonimul lui C. Şărcăleanu), basarabean refugiat politic din imperiul ţarist şi stabilit, în 1892, în primitorul oraş Iaşi, unde întemeie mişcarea poporanistă (de la poporanism, traducerea termenului rusesc narodnicevsvo), a trecut în 1907 la partidul liberal şi, învestit cu funcţia de prefect de poliţie, s-a ocupat personal de reprimarea răscoalelor din Moldova. Cu Constantin Stere, extremistul care (precum vînătorul ce prin vînătoare dă expresie iubirii sale inconştiente pentru vînat) s-a însărcinat să tragă în poporul asupra căruia îşi revărsa dragostea, ne aflăm într-un haos politic binecuvîntat în care socialismul, fascismul şi democraţia burgheză încă nu sînt disociate.

Că Lenin, care-i combate pe narodniki într-un manifest din 1894, are dreptate să le nege apartenenţa la socialism, e foarte îndoielnic. Poporaniştii erau copiii legitimi ai socialismului marxist, a căror singură greşeală era aceea de a fi văzut că pe drept cuvînt Rusia nu era defel în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea statul capitalist unde, după Marx, putea avea loc revoluţia proletară. Stere a exportat ideile narodniciste în România, unde au fost întîmpinate foarte favorabil de către cercul socialist de la Iaşi, al cărui organ de presă – Contemporanul  – dispăruse în 1891. Evenimentul literar, întemeiat de Stere în 1893 şi condus de socialista Sofia Nădejde, este continuatorul Contemporanului. El are ca scop luminarea maselor şi promovarea artei cu tendinţă, a artei morale, într-un cuvînt, a realismului socialist. Dar, spre deosebire de marxism, poporanismul nu e o doctrină politică şi economică. Stere îl defineşte mai curînd ca o stare sufletească ce constă în „a iubi poporul fără margine”, căci poporul e acela care „singur are dreptate” în orice împrejurare istorică.

[…]

Poporaniştii lui Stere şi Viaţa Românească nu erau singurii care îndrăgeau poporul. Poporul era îndrăgit de toţi, fără excepţie, inclusiv de L.A.N.C. (Liga de Apărare Naţional-Creştină) care, din dragoste de popor, îi detesta pe evrei. Concurentul cel mai serios al Vieţii Româneşti a fost grupul din jurul revistei Sămănătorul, întemeiată în 1901 şi condusă, între 1903 şi 1906, de savantul Nicolae Iorga, militant antisocialist, antidecadentist şi anticosmopolit, al cărui scop nu era cu nimic mai prejos, dar nici mai presus, decît acela al poporanismului: realizarea unei culturi „ce să afirme sufletul unui popor prin forme adecvate culturii unei epoci” (editorial din 18 mai 1903), prin care trebuie înţeles: o cultură naţională sincronă cu aceea occidentală.

[…]

Poporaniştii şi sămănătoriştii cunosc statisticile, pe care le interpretează la fel, în termeni de orientare culturală: de vreme ce ţăranii alcătuiesc marea majoritate a populaţiei, sufletul poporului e ţărănesc, iar cultura ce-l exprimă va trebui să se îndrepte către sat. „Satul e aşezat  în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic…”, va scrie în 1937 filozoful Lucian Blaga, bun prieten cu Eliade. De unde repulsia pe care capitalismul urban le-o inspiră şi unora şi altora, ca expresie a unei etici materialiste străine de poporul român. Spiritul anticapitalist fiind, alături de naţionalismul poporanist, trăsătura fundamentală a culturii române dintre cele două războaie, este enapărat necesar să consacrăm un capitol independent formării şi progreselor sale.

Duşmanii capitalismului

În fond, în România n-a existat decît o singură mare şcoală istorică, aceea a lui Nicolae Iorga (1871-1940), care profesa ideea unei tradiţii socio-culturale primordiale şi a unei devoluţii istorice: la început, românii cinstiţi şi întreprinzători trăiau într-o armonie care a fost subminată, infectată şi în cele din urmă desfiinţată de intervenţia străină (ungurească, turcească, rusească, evreiască etc.)

Acesta devine un principiu incontestat ce prezidează Zeitgeist-ul românesc pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Cu toate interpretările felurite la care a fost supus, el continuă să domine subconştientul unei întregi epoci, prezentîndu-se ca o evidenţă internă, indiscutabilă şi de nedezrădăcinat din viaţa politică, socială şi culturală a românilor.

[…]

Iorga a fost doar unul dintre profeţii acestui postulat metafizic fatal, care a luat cel puţin patru forme distincte şi interdependente: la stînga, poporanismul, progenitură a socialismului, identificînd entitatea naţională cu entitatea culturală; la centru, ideologia Sămănătorului lui N. Iorga; la dreapta, ortodoxismul lui Nichifor Crainic, care descoperea în fiinţa ortodoxă a românilor esenţa culturală a naţiunii; la extrema dreaptă, Garda de Fier care, combinînd poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxismul şi antisemitismul (redus, e drept, la o dimensiune economică şi culturală, nu rasială) voia să înfăptuiască „revoluţia socială a iubirii”, al cărei scop era să creeze Omul Nou, restitutio ad integrum a românului de la începuturile istoriei sale, atunci cînd „străinii” nu-l corupseseră încă…

Aversiunea faţă de capitalism, care este una dintre ideile dominante ale grupării din jurul Sămănătorului, avea rădăcini sociale puternice şi fatale în România, unde îşi găsise expresia încă de pe la 1850, deci chiar de la apariţia culturii române moderne.

Încă de la apariţia, extrem de tardivă, a capitalismului în România, intelighenţia românească a fost complet descumpănită. Cel dintîi roman modern românesc demn de acest nume, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) (unde ciocoii, termen foarte depreciativ, ar fi echivalentul burgheziei), este o critică feroce a arivismului, însoţită de o exaltare fără limite a valorilor sociale tradiţionale, adică a „armoniei”, a înţelegerii cordiale dintre feudali şi ţărani. Figura cea nouă care vină să tulbure această armonie este arivistul – în fond, reprezentantul eticii capitaliste a liberei iniţiative. Puţin contează că „libera iniţiativă” este denaturată şi transformată, în acest roman, în hoţie şi şarlatanie meschină. Ideea însăşi a capitalismului e ceea ce nu-i convine lui Filimon, cum nu-i convine niciunuia dintre marii scriitori de la sfîrşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului XX. Aproape că nu există vreo creaţie majoră a literaturii române, chiar dincolo de aceste limite cronologice, care să nu conţină, implicit sau explicit, o „critică” a capitalismului ce nu-i, în sine, decît simptomul unei stări de confuzie, de descumpănire dinaintea invaziei noilor structuri economice şi sociale pe care românii, nefiind pregătiţi ideologic şi etic să le accepte, le abhoră.

După Filimon, e rîndul lui Duiliu Zamfirescu (1858-1922) să prezinte în culorile cele mai negre figura reprezentantului liberei iniţiative agricole, acela care rupe armonia prestabilită dintre latifundiari şi ţărani (în romanele Viaţa la ţară, 1894-95 şi Tănase Scatiu, 1895-96), ştafeta fiind apoi preluată de marele romancier Mihail Sadoveanu (1880-1961), membru al cercului Sămănătorul, care se slujeşte de aceleaşi culori, fără a se fixa totuşi exclusiv asupra capitalismului rural: capitalismul urban, deplasarea forţei de muncă de la sat la oraş şi alienarea totală care rezultă de aici formează subiectul mai multor romane şi nuvele publicate de Sadoveanu începînd din 1904.

Scriitorii şi ideologii români reacţionează violent împotriva noilor structuri economice şi sociale, calificîndu-le de „străine”.

 […]

Există un singur contra-exemplu la această regulă, un exemplu ce nu serveşte, de altfel, decît la a o întări: acela al scriitorului transilvănean Ioan Slavici (1848-1925).

 […]

În scrierile lui Slavici nu e nici umbră din acea rezistenţă dramatică la spiritul capitalismului pe care o manifestau confraţii săi de peste Carpaţi. Pentru Slavici, capitalismul era o realitate, un mod de a trăi, un punct de vedere asupra lumii ce se confunda, într-o anumită măsură, cu propria-i fiinţă, cu propriile-i opţiuni şi idealuri. Aşa cum foarte bine a observat criticul literar N. Manolescu, unul dintre personajele cele mai populare ale lui Slavici, Mara, este o business-woman care acţionează după principiile clasice ale capitalismului primitiv.

 […]

Să rezumăm acum situaţiunea: în România, la începutul secolului XX, nu existau prieteni ai capitalismului, în afara capitaliştilor înşişi. Între războaie, opinia publică, exprimîndu-se prin cele mai influente instrumente ale presei, de la extrema stîngă pînă la extrema dreaptă, rămînea de aceeaşi părere, în pofida intrării în viaţa culturală a transilvănenilor, a căror etică religioasă nu era defel intrasingentă faţă de exercitarea comerţului şi a obţinerii de profituri. Curentul dominant, cel al „ortodoxiştilor” avîndu-l ca purtător de cuvînt pe Nichifor Crainic, stabilea o identitate esenţială între poporul român şi creştinismul răsăritean şi prin aceasta împărtăşea cu socialiştii şi poporaniştii repulsia faţă de sistemul de producţie capitalist.

 […]

Membrii Gărzii de Fier, care pozau şi ei în cavaleri ai ortodoxiei, împărtăşeau cu aceasta paradoxul ce-i scăpase unuia din părinţii lor spirituali, savantul Nicolae Iorga, ale cărui idei „reacţionare” au putut fi astăzi uitate din pricină că el a căzut victimă, în 1940, terorii legionare: voinţa de a accentua cu orice preţ apartenenţa României la Orientul bizantino-slav, ceea ce însemna acceptarea, pînă la urmă, a tutelei culturale şi a pretenţiilor imperiale ale ruşilor.

Prietenii ortodoxiei

Tradiţiile imperiale ale Răsăritului şi „cea de-a treia Romă”

În vreme  ce Imperiul Roman de Răsărit rezistă pînă în 1453, Imperiul de Apus, căzut în 476 în mîinile barbarilor, se reconstitui urmînd un contur sinuos, în funcţie de echilibrul puterilor europene. Prima sa reîncarnare este imperiul franc al lui Carol cel Mare, încoronat de papa Leon la Vatican, cu prilejul liturghiei de Crăciun a anului 800. La început, imperiul franc pretinde a înlocui total fosta autoritate romană, ceea ce anulează explicit raţiunea de-a fi a puterii imperiale răsăritene. Învins de răsăriteni, Carol cel Mare fu silit să le recunoască din nou legitimitatea.

Imperiul franc se fărîmiţă. Cînd a fost să fie reconstituit, în 962, în fruntea lui s-a încoronat un german. Coroana avea să le rămînă dinaştilor germani pînă la sfîrşitul primului război mondial. La început, împăraţii germani doreau din răsputeri să se reîntoarcă la Roma. cetatea sfîntă a lui Constantin şi a papei Silvestru. Această idilă romană a fost întreruptă de Frederic Barbarossa. Prin teoria numită translatio imperii, papa era complet desprins de mecanismul imperial: Imperium Teutonum, imperiul teuton, devenea moştenitorul legitim al celor patru mari imperii precedente (asirian, macedonian, roman şi bizantin). În consecinţă, el era de-acum o proprietate naţională a nemţilor, ce ştiuseră s-o cucerească prin dreptul lor de succesiune şi s-o menţină cu armele.

[…]

Cît priveşte acea translatio imperii la Răsărit după cucerirea Bizanţului de către turci, nu numai Iorga dovedeşte o ignorare voită a ideologiei imperiale şi ortodoxe ruse, ci şi unii autori contemporani precum Lionel Kochan şi Reihard Wittram, care nu-i dau nicio importanţă. Dimpotrivă, după 1453 este aproape de la sine înţeles că imperiul rus e cel ce-şi arogă drepturile şi datoriile decurgînd dintr-o indiscutabilă translatio a puterii de la Constantinopole la Moscova, în timp ce biserica ortodoxă rusă pretinde automat şi fără a economisi legendele justificatoare că este moştenitoarea de drept şi de fapt a supremaţiei ecleziastice în Răsărit.

Prin ton, calitate a povestirii şi succes la mase, legenda emanînd de la centrala ecleziastică de inteligenţă din Novgorod precumpăneşte asupra celei de la Moscova.  Ea dă o versiune uluitoare despre translatio imperii, bazată pe un pseudoepigraf roman născut ad hoc, privitor la tichia (klobuk) albă pe care Constantin a aşezat-o pe creştetul papei Silvestru atunci cînd acesta l-ar fi vindecat de lepră. Tichia albă, simbol al puterii imperiale, intră în posesia împăratului Carol (Carol cel Mare?), care nu se prea pricepe ce să facă cu ea. O trimise la Constantinopole patriarhului Filotei. Acesta avu o viziune divină, în care i se porunci să trimită tichia la Novgorod episcopului Vasile, păstrător al adevăratei credinţe ortodoxe. Între timp, Papa de la Roma voi să-şi ia tichia înapoi, ceea ce Filotei avu grijă să nu se întîmple. El îl blestemă pe papă care, sub puterea blestemului, deveni coprofag şi putrezi de viu, răspîndind în jur o duhoare pestilenţială. Avînd ştire de vechea prorocire după care Constantinopole avea să cadă în mîinile necredincioşilor, patriarhul trimise în cele din urmă tichia la Novgorod, ce deveni „a treia Romă”. În 1666-1667, legenda a fost declarată mincinoasă de către conclavul de la Moscova. Şi pe bună dreptate, căci „cea de-a treia Romă” era Moscova însăşi, nu Novgorodul!

Neîndoios, Moscova a premers  – cronologic şi politic – apariţia ideii de „a treia Romă”, fiindcă deja în 1510 Marele Cneaz de la Moscova, Vasile al III lea, primeşte vizita stareţului Filotei, care-i împărtăşeşte viziunea sa privind „Noua Romă”. Era era întemeiată pe o altă legendă, plăsmuită imediat după ocuparea Constantinopolului: Legenda lui Nestor-Iskander (Alexandru). Nestor-Iskander se pretindea martor ocular al cuceririi turceşti. El ar fi văzut puterea imperială bizantină concentrîndu-se într-o flacără ce se ridică deasupra oraşului şi dispăru în cer. Încotro se îndrepta ea oare? Către Moscova, vezi bine. Şi călugărul Filotei se puse să viseze că Moscovei îi incumba sarcina unei a treia şi ultime Rome, după cea dintîi care fusese Roma însăşi şi cea de-a doua care fusese Bizanţul. „O a patra Romă nu va mai exista”, spune viziunea lui.

[…]

La începutul secolului al XIX lea, ideea misiunii mondiale a ruşilor se preciză şi mai mult. Nu lipseau nici vocile discordante, precum aceea a lui Piotr Ceaadaev care, într-o Scrisoare filozofică publicată în 1836, avu geniala intuiţie că ortodoxia rusă era principalul factor de stagnare economică, socială şi politică a ţării. Singurul remediu, după el, era apropierea de catolicism, soluţie care ar fi permis occidentalizarea organică a Rusiei. Tactica puterii imperiale era deja aceea pe care Uniunea Sovietică avea să o facă celebră, aplicînd-o disidenţilor: Ceaadaev fu declarat nebun şi avu de suportat arestul la domiciliu.

[…]

Cel care a luat asupra lui să-l combată pe Ceaadaev şi Custine a fost Alexei Stepanovici Khomiatov, părintele slavofiliei, şi anume făcînd uz din belşug de vechile idei despre „a treia Romă”. Sistemul teologico-politic al lui Khomiatov, întocmit după 1845, seamănă într-atîta cu ortodoxismul românesc propovăduit de Dragnea şi Crainic, încît aproape nici n-ar mai fi nevoie să-i expunem conţinutul. Pentru Khomiatov, lumea occidentală dominată de spiritul protestant şi de socialism era condamnată la prăbuşire. Nu exista decît o singură şansă de mîntuire: cucernicia ortodoxă a ţăranului rus şi unitatea statelor slave balcanice sub egida Rusiei. N-a durat mult şi slavofilia, ce se erijase aproape în doctrină de stat, s-a transformat în panslavism. Accentele mesianice nu lipseau: ortodoxia rusă era menită să depăşească Occidentul şi să devină civilizaţia universală a viitorului. Adversarii slavofiliei, Herzen şi Bakunin, nu erau mai puţin influenţaţi de ea: şi ei puneau „mîntuirea” pe seama „ţăranului rus”, şi ei erau încredinţaţi de hegemonia rusească asupra Occidentului pe care avea s-o înfăptuiască viitorul.

[…]

Slavofilia, apologia „sufletului ţărănesc” şi a spiritului antioccidental şi-au continuat imperturbabil drumul, propagate de narodniki, de Tolstoi, de spiritualiştii ruşi şi de acea parte a intelighenţiei care a salutat din toată inima evenimentele de la 1917, fiindcă ele aveau să realizeze o „revoluţie creştină”. Toate acestea, cum foarte bine vede Lionel Kochan, sub influenţa ideii de „a treia Romă”, reluată chiar şi de socialiştii utopici ai lui Petraşevski. Ea a supravieţuit instaurării puterii bolşevice prin scitomania lui Ivanov-Razumnik. „«Sciţii» vedeau în Revoluţie ecloziunea unui nou spirit maximalist neţărmurit, care avea să măture corupţia vechii lumi, la fel precum făcuse odinioară creştinismul în decadenţa Imperiului Roman”. Ivanov-Razumnik auzea în intonarea Internaţionalei cuvintele „Pace lumii şi oamenilor de bine!”. Iar poetul Aleksandr Blok, în poemul Cei Doisprezece din 1918, avea viziunea lui Christ însuşi ducînd steagul roşu în fruntea unei liote de soldăţoi beţi care hălăduiau pe străzile din Sankt Petersburg proferînd blasfemii. Grandios fu spectacolul acelei revoluţii ortodoxe din 1917!

A patra Romă: profetul ei

Ironia soartei a făcut ca acei „ortodoxişti” români care au ajuns să proclame „Sfînta Cruciadă” împotriva bolşevismului, duşman al bisericii, să se nutrească din aceleaşi idei slavofile şi panslaviste ce încurajaseră în chip fatal revoluţia sovietică. Într-adevăr, nu exista alt leac pentru a frîna occidentalizarea Rusiei – ce avea să antreneze moartea acelui sublim „suflet ortodox” al ţăranului – decît revoluţia.

Nu trebuie deci să-l condamnăm pe Nicolae Iorga, profetul celei de „a patra Rome”, că n-a calculat consecinţele patriotismului său. Slavofilii şi scitomanii făcuseră la fel, iar reprezentanţii spiritualismului rus sînt coresponsabili morali ai revoluţiei din octombrie. Aceleaşi surprize aveau să-l întîmpine şi pe Iorga: în 1940 avea să fie asasinat de aceiaşi legionari ai celei de „a patra Rome”, cărora, într-un anume sens, el însuşi le pregătise avîntul şi doctrina!

[…]

Iorga respingea ideea că imperiul rus, ca „a treia Romă”, ar fi primit misiunea de a proteja interesele ortodoxiei în Europa de Est. Dimpotrivă, moştenitoarele legitime ale acestei misiuni au fost, după cucerirea Bizanţului de către turci, principatele române, Moldova şi Valahia. Iorga nici măcar nu-şi închipuia că acest „Bizanţ după Bizanţ” era mai viu ca niciodată în ideologia slavofililor, a panslaviştilor, a socialist-poporaniştilor, a spiritualiştilor ruşi, precum şi în politica imperialistă a Rusiei. Şi poate că el nici nu realiza că opera-i ştiinţifică, prost înţeleasă, avea să reprezinte una din cele mai marcante justificări ale idei de cruciadă otrodoxă împotriva acelor bolşevici perverşi care transformaseră bisericile ruseşti în closete.

Nici Iorga, nici ortodoxiştii români nu-şi dădeau seama că singurul care avea dreptate era genialul poet Aleksandr Blok, care-l vedea pe Iisus purtînd steagul roşu al revoluţiei în fruntea tîlharilor beţi meniţi s-o înfăptuiască. Dar nu era vorba de oricare Iisus: era Iisus cel ortodox şi slavofil

A patra Romă: ideologii ei

Chiar în 1938, Nichifor Crainic esre explicit asupra acestui punct: misiunea imperială a românilor e de a purta drapelul cruciadei contra lui Satan, încarnat în statul sovietic. Dar acest vulgar debuşeu politic nu explică ce anume a fost ideologia ortodoxă, o ideologie derivată direct din spiritualismul rusesc, ce a înflăcărat cele mai nobile spirite ale României în folosul unei cauze nu doar pierdute, nu doar zadarnice sau primejdioase, dar în primul şi în ultimul rînd contrare intereselor cele mai intime ale ţării.

Postulatul ideologic al lui Crainic şi al partizanilor săi este că entitatea naţională reprezintă o entitate culturală (postulatul poporanist). Or, cultura creată de „sufletul poporului” român este în primul rînd ortodoxă. Entitatea naţională se defineşte ca ortodoxă. Adversarii lui degeaba i-au atras atenţia că românii nu erau singurul popor ortodox de pe pămînt. Crainic le-a replicat, conform reţetelor profetice ale lui Nicolae Iorga, că poporul ortodox român era ales, că el avea o misiune istorică de dus la îndeplinire. Nu era un popor ortodox oarecare, ci poporul ortodox prin excelenţă, după defecţiunea rusească.

Corolariile ortodoxismului lui Crainic aparţin arsenalului slavofiliei: spiritul anticapitalist, antioccidental în general, antiraţionalist, antiiluminist, anticatolic, antiprotestant, antifreudian, uşor colorat cu antisemitism religios şi economic.

A patra Romă: puritanii

Profeţii celei de-a patra Rome predicau o revoluţie puritană, al cărei scop era asanarea moravurilor politice ale societăţii burgheze. Ea trebuia să ajungă la crearea Omului Nou, un individ integru care avea să se pună cu totul la dispoziţia noii ordini sociale. Trebuia plămădită o ţară „curată ca sfîntul soare de pe ceruri”.

Cavalerii acestei revoluţii puritane au fost legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu.

[…]

Codreanu le spunea fidelilor săi că, întrînd în Legiunea Arhanghelului Mihail (întemeiată în 1927 şi integrată, în 1930, într-o altă organizaţie antisemită de masă, Garda de Fier), nu vor primi nimic în schimb: dimpotrivă, avea să fie spoliaţi de tot, inclusiv de viaţă. Disciplina rigidă şi ascetismul trebuiau să-i fie sortite legionarului, care se străduia în fel şi chip să devină un Om Nou, printr-o „transmutaţie lăuntrică”. Scopul social al Gărzii de Fier era „socialismul arhanghelesc”: o societate fără clase, înzestrată cu o dublă ierarhie („spirituală” şi „temporală”), în care distribuirea avuţiei naţionale avea să fie absolut echitabilă şi fără privilegii, de vreme ce cadrele de conducere ale Legiunii n-aveau niciun interes pentru proprietatea personală (realitatea era în aşa fel făcută, încît dezminţea optimismul lui Codreanu). În sfîrşit, noua societate nu era rodul unei revoluţii, ci al unei evoluţii: s-ar fi putut cel mult vorbi de o „revoluţie a iubirii”, în contrast cu conceptul marxist de revoluţie bazată pe ură dintre clasele şi păturile sociale. Codreanu, care era un antisemit feroce, dădea asigurări că nu voia să distrugă pe nimeni, ci doar să convertească tot poporul, inclusiv minorităţile.

[…]

Scopul revoluţiei legionare era „mîntuirea” naţiunii. […] Între timp, înainte ca societatea capitalistă coruptă să fie abolită de Oamenii Noi, legionarul încă mai adăpostea în sine păcatul originar al capitalismului (doctrină de pură extracţie marxistă, care se ştie cum a fost aplicată de Lenin şi Stalin).

[…]

În fond, Codreanu este mai curînd un socialist creştin radical dublat de un poporanist fanatic.

[…]

După asasinarea lui Codreanu, regele însuşi luă asupra lui întreţinerea focului sacru al reformei puritane. Sub dictatura regală, ideile de Om Nou şi de „revoluţie a iubirii” deveniră frazeologie de Stat, propagată de un organism ridicol numit „Frontul Renaşterii Naţionale” – uşoară schimbare faţă de misticismul extremist al lui Codreanu, care nu ţintea „renaşterea”, cu „învierea”.

Dar Bucureştiul n-a devenit a patra Romă. După spusele vechii profeţii, Roma a rămas la Moscova.

Facebook Comments

39 Comments Culianu: prietenii poporului si dusmanii capitalismului

  1. Pingback: Linkuri și offtopice - 27 septembrie 2013 | Blogary

  2. ElCucui

    Președintele are mare dreptate și mai mult… Mai mult nu pot să vă spun până miercuri că tre să mănânc și io o pâine din print. Încep să mă și mir de cât de bun am început să redevin!

    Reply
  3. Victor Lungu

    "Partidele politice se-ntrec în corupţie, justiţia e pe dric, preşedintele Băsescu tocmai ar fi semnat foaia de deces a anticorupţiei. Fiecare din aserţiunile astea poate fi tălmăcită în limba apocalipsei mayaşe- fie în stil politicianist, fie talibanic. Două atitudini despre care ai crede că-s paralele dacă nu s-ar fi regăsit, ca nişte prietene din perioada preşcolară, sărind aceeaşi coardă, după ce s-au urât fioros mai toată adolescenţa şi tinereţea lor."

    Sunt de acord cu Nora Damian – unora va place prea mult sa ziceti "hop!"
    http://noradamian.wordpress.com/2011/12/23/unora-

    Reply
  4. Titus L

    @Bleen, la celalalt comment:

    Nu confund nimic. Statul este depozitarul si garantul dreptului, adica morala publica normata si formalizata. Daca tu spui ca relatiile dintre noi ca membri ai societatii nu implica statul, inseamna ca intre noi nu exista o garantie a dreptului si nici niste norme fixe dupa care sa ne ghidam in relatiile dintre noi. Statul este responsabil pentru fiecare cetatean tocmai in virtutea sa de garant al dreptului (obiectiv) pentru cetatenii sai, ceea ce inseamna ca garanteaza toate drepturile subiective ale oricarui cetatean.

    Ca garant al dreptului meu, de exemplu, statul este obligat sa aiba grija ca eu sa nu dau bani pentru lenesi si escroci. Ei nu statul inseala, ci pe mine, cel care platesc impozitele din care ei isi iau alocatiile sociale. neputinta statului in a-si duce la indeplinire obligatiile nu justifica insa renuntarea la principiul solidaritatii sociale, ci impune aplicarea dreptului chiar asupra statului care prin reprezentatntii sai trebuie sa dea socoteala justitiei. Adica, mai pe inteles, sa mearga toti la puscarie, pentru ca au dat banii mei unor lenesi si escroci sau si i-au insusit in mod nemeritat.

    Profetic daca vrei, voi ordoliberalii nu veti ajunge niciodata la putere. Dar ideologia voastra va fi folosita (deja este!) de cei care au astazi privilegii tocmai in scopul de a si le pastra. Si asta pentru ca este foarte convenabila lor, pentru ca ii absolva de responsabilitate. Cum zicea insusi Basescu, statul nu mai este responsabil pentru toti cetatenii sai. Dar pentru care dintre ei?

    Responsabilitate nu inseamna doar mangaiere pe crestet, ci si bataie la fund. Inseamna aplicarea dreptului, ceea ce statul roman nu face astazi (nici nu stiu cand a facut). Dar daca nu esti responsabil, nici nu garantezi si in ceea ce priveste statul ca garant al dreptului asta inseamna disparitia sa. Daca asta e ideologia ordoliberala, in cheia paradigmei lui Neagu Djuvara este ideologia sfarsitului civilizatiei europene. Scape cine poate!, ca la Waterloo.

    Reply
  5. Titus L

    @Bleen:

    Faptul că sîntem legaţi între noi nu implică statul.

    Oh, boy… Daca era dupa tine, posibil ca Statele Unite sa nu fi existat. Ba nici macar Connecticut. Asta daca you or anybody here know what I mean… (Am vazut ca pentru ordoliberalul Mihail Neamtu clasicii sunt inca in viata.)

    …si pentru ca adusei vorba:

    @Selvyn Agiacai: nu cred ca esti pe calea cea buna. Ordoliberalii admiratori de Culianu scriu in cotidianul patriarhal.

    Reply
  6. Selvyn Agiacai

    Sincer, eram foarte curios, vazand atatea comentarii, ca voi citi o gramada de lucruri destepte… Dezamagire crunta! unul anunta ca voteaza cu USL-ul… si nu poate fi ban-at ca este membru fondator, iar insusi Mirel, cel care ne-a facut un bine la educatie/neuroni, postand scrierile profesorului Culianu, isi (pardon de expresie) directia cu Mme Udrea si PPP-urile ei…

    On Topic : s-a banuit, la vremea asasinatului, ca Securitatea, prin urmasi cu misiune inca neindeplinita, l-a ucis pe Culianu…. Citind atent, am senzatia ca institutia cea mai afectata de aceasta scriere a lui este BOR…dar nu vreau sa vorbesc cu pacat… Astept pareri, comentarii, huiduieli, etc dar nu moderare sau ban-are…

    Reply
  7. nedormitul

    bună asta cu ciocanele cu coadă. da' zic – noi vrem să construim dreapta însă o problemă e că ăla care face ciocane cu coadă n-a învățat de la ta-su să le facă. și-a deschis el business. puține meserii au tradiții în românia și afectează o foarte mică cotă de populație. și nu mă refer neapărat la tata prof univ, mama prof univ, copilul conf univ și nepotul asistent univ, cu toate că și aici putem vorbi de o tradiție ruptă.

    mă refer la meserii-meserii. dacă ar fi existat tradiția asta, putea să bage madam andronescu și în constituție desființarea școlilor profesionale, că tot nu ar fi smucit omul de pe făgașul lui.

    deocamdată, tradiția începe să funcționeze așa: tata firmă de real estate, nevasta contabilă la el la firmă, copiii angajați și el acolo. nu ajunge.

    și există chiar în europa afaceri sau meserii de familie de zeci sau sute de ani continuate din tată în fiu.

    Reply
  8. Bleen

    Chestia asta-i scoasă mai nou de stîngişti: statul există ca să ia de la unii cu forţa şi să dea la alţii, nu ca să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor.

    Reply
  9. Bleen

    @Titus L

    Tu confunzi morala cu statul. Statul nu e Dumnezeu. Cît despre insinuările pe care le fac stîngiştii: dacă nu le daţi să pape şi nu le faceţi case, nici ei nu vă vor mai apăra sau vă vor face şi drege, e o eroare aici.

    Cel care face coada la ciocan munceşte. Şi primeşte bani pentru munca sa, atît cît merită. Dacă face cozi de ciocan bune şi lumea vrea ciocane şi, mai ales, vrea ciocane cu coadă, atunci va fi plătit bine. Dacă lumea nu vrea ciocane cu coadă eroul nostru va trebui să facă altceva. Dacă însă nu face ciocane cu coadă deşi acestea se cer fiindcă n-are el chef sau că-i prea lene sau că nu-l duce capul sau că în loc să înveţe să facă ciocane cu coadă în tinereţe trăgea pe nas, atunci nu-i obligaţia nimănui să muncească în locul lui.

    E un fel de presupus şantaj: dacă vrei să nu-ţi violăm femeia, să nu-ţi ucidem copiii şi să nu te jupuim de viu în piaţa publică, dă-ne bani, nenicule. Dacă nu vrei să ne dai drepturi pozitive (casă cu living room, baie, bucătărie, încălzire centrală, apă curentă caldă şi rece, curent electric, cablu tv şi ajutor social ca să stăm acasă) nici noi nu-ţi respectăm drepturile negative, începînd cu cel mai important, dreptul la viaţă. Se porneşte de la premisa, falsă, că cei săraci au muşchi şi ştiu a da cu bîta iar bogaţii poartă egări şi se epilează. Se porneşte de la premisa că asistaţii sociali ar fi justiţie, poliţie, jandarmerie şi armată. Wrong! Dacă statul n-ar exista, săracii ar pierde primii. Viaţa, în primul rînd. Deşi nu-i obligatoriu, că n-ar folosi nimănui. Căci bogaţii şi-ar angaja bătăuşi cu arme. Am trăi ca în feudalism. Armata mea o bate pe armata ta. E adevărat că din cînd în cînd s-ar răscula. Ar ieşi cu păruială, cîţiva bogaţi şi-ar pierde mingurile din sec XIII şi virginitatee anală, o grămadă de săraci şi-ar pierde viaţa şi societatea ar merge înainte. Pînă la urmă tot burghezia a salvat treaba, fie vorba între noi.

    Reply
  10. Titus L

    Bleen, daca tu crestin fiind ai datoria sa-ti ajuti aproapele, iar statul al carui cetatean esti nu are aceasi datorie, de a ajuta pe cei in nevoie, inseamna ca nu te reprezinta. Ceea ce spun si eu, ca nu ma reprezinta. Si nu ma va reprezenta nici statul pe care il vrei tu. Drept pentru care lasa-mi libertatea sa nu am nici eu nici o obligatie fata de stat. Si cu asta am terminat definitiv, nu mai este nici stat, nici obligatii, nici morala, nimic.

    Doar fericire maxima ca nu trebuie sa muncim pentru altii. Dar nici altii pentru tine nu vor mai face nimic. Stiu, nu crezi ca ai avea nevoie. Mai citeste-l odata pe Adam Smith, ca sa vezi cat de legati suntem. Asa ca ai grija de cel care face coada de la ciocan, sa fie ingrijit cand va fi bolbav, ca s-ar putea ca din prea multa lipsa de responsabilitate sa ramanem cu totii fara scule.

    Reply
  11. Titus L

    Hai sa-ti povestesc ceva.

    Aveam frecvent drum printr-o zona cu caini de pripas. Era un parc in care trona o cosmelie in care statea un body-guard STASO angajat de primarie sa-l pazeasca. Satul pana la trefuz sa mai fac "echilibristica" margand usor sa nu deranjez cainii care oricum ma alergau, am decis sa iau cu mine intr-o seara o umbrela mai vanoasa. Evident, am fost inconjurat de caini cand am trecut prin acel parc, sarisera la mine ca la un vechi dusman. I-am alergat pe cati am putut prinde, eram gata sa ii intorc pe dos daca as fi reusit sa bag mana pe gatul lor.

    Am ajuns in timpul "bataliei" in dreptul borcanului in care pazitorul STASO statea linistit si privea spectacolul. Eram deja incins, asa ca nu m-am abtinut sa nu strig la el sa iasa. Ba i-am si batut in usa cu deja mult folosita umbrela. Evident ca omul a iesit sa sara la cearta cu mine, nu cu cainii. Ca de ce ii cer eu lui sa iasa afara?? Din solidaritate de specie, i-am raspuns, d-aia. Cum nu a vrut sa iasa, presupun ca era din alta specie, nedefinita, cainii intre ei se ajutau, te rog sa ma crezi.

    A doua zi, pe lumina, am vazut si ce scria pe borcanul STASO: "STASO si primaria sectorului 6 pentru siguranta cetateanului". Chiar asa, in numele carei morale, despre ce datorie vorbim aici?

    Reply
  12. Bleen

    Solidaritatea impusă cu forţa nu e solidaritate, e sclavagism. Societatea nu are datorii morale, că nu-i individ. Caritatea nu-i apanajul statului. Am, ca creştin, datoria să-mi ajut aproapele? Da. Ce treabă are însă statul cu asta? Am datoria morală de a da celui ce-mi cere cu forţa? Nu. Am datoria morală, de la Dumnezeu, de a-mi respecta persoana şi viaţa pe care mi le-a dat Dumnezeu şi de a-l băga în pizda măsii pe ăla care vrea să-mi ia cu forţa. Ca Gigel să aibă casă fără să facă vreun efort, Vasilică trebuie să i-o facă. Asta înseamnă că trebuie să-şi folosească timpul şi persoana şi mintea şi mîinile pentru a i-o face. Iar astea-s proprietatea lui Vasilică, dată de Dumnezeu.

    Reply
  13. nedormitul

    singura obligaţie a societăţii este să se asigure, în schimbul unui tarif modic, că ce-i al tău rămîne al tău, iar dacă cineva a atentat la ce-i al tău, să plătească cu vîrf și îndesat. cam asta e, pe scurt.

    iar omul are două lucruri: viața și proprietatea.

    Reply
  14. Bleen

    Vorbim aşa, ca să ne aflăm în treabă, "societatea e datoare moral", "oamenii merită", "cetăţenii trebuie să aibă" …. În numele a ce? De unde vine datoria asta? Pe ce se bazează? Care e morala din spatele ei? Ca un om să aibă casă fără niciun efort din partea sa un altul trebuie să i-o facă. Cu alte cuvinte, sclavagismul e cel ce stă în spatele datoriei morale de a asigura case tuturor.

    Reply
  15. Bleen

    Societatea e datoare moral să aibă grijă de membrii săi în numele a ce? În numele a cărei morale? Pe ce se bazează această datorie?

    Reply
  16. Bleen

    Ca să citez un prieten: ‎"Locuinţe sociale" sunt adăposturile: masă şi pat în camere de 8-12, pe sexe. Aia e locuinţă socială. Nu apartament pentru care ăla care plăteşte rată la casă sau chirie la privat mai trebuie să plătească şi impozit pentru altul.

    Pentru a obţine o locuinţă socială (apropo, Mitrea avea vilă socială pe numele mamei, Năstase a dat un întreg cartier ANL jurnaliştilor, eu cunosc şi bloggeri USL cu apartament ANL) trebuie să dovedeşti că ai un venit lunar din care îţi poţi plăti chiria, întreţinerea, curentul şi poţi şi trăi. Deci nici vorbă de locuinţe sociale.

    Reply
  17. Titus L

    @Bleen

    Sigur ca este moral sa construiesti locuinte sociale, pentru ca o societate este datoare moral sa aibe grija de membrii sai. Se numeste solidaritate chestia asta si este exact ceea ce tine impreuna pe membrii unei societati. Din acest punct de vedere, statul este mandatarul societatii pentru administrarea formala a acestei solidaritati organice (ma rog, se presupune ca ar trebui sa fie). Imi pare rau, dar ideologia asta ordoliberala a noii republici este antisociala pentru ca exclude solidaritatea ca factor coeziv al unei societati, cu tot ce deriva din aceasta dar mai ales exclude responsabilitatea statului fata de fiecare cetatean, pana la ultimul si cel mai amarat sau opozant inversunat.

    Ca nu votezi tu si noii republicani cu PDL, nu e o mare chestie, nu da pe nimeni pe spate, normal ca veti vota cu voi insiva. Ca PDL-ul udresei este un partid care nu are nici ideologie ci doar intentii de pastrare a privilegiilor iar este adevarat. As numi o mojicie sociala tot ce face individa asta nestingherita, sa conditionezi orice interventie a statului in baza principiului solidaritatii pe criterii arbitrare, cum ar fi varsta, este in orice tara civilizata o discriminare si sanctionata ca atare, chiar si cu puscarie, ceea ce, personal, ii si doresc ministresei.

    Daca vrei, legat si de spusele lui Culianu, nu poporul ortodox este dusmanul capitalismului, ci capitalismul asta care ne este servit este dusmanul poporului. Urmareste, te rog, istoria capitalismului si ai sa observi ca nu capitalul a creat capitalistii ci capitalistii au creat capitalul, prin munca. De ce se insista astazi ca la noi sa se petreaca invers si se pun bariere crearii capitalului prin munca, in schimb se fac temenele capitalului care vine de-a gata? Capitalul creat prin munca ramane, numai Nokia pleaca si bancile mama isi repatriaza banii. A, am uitat, spaga si prostia celor naivi raman si ele, nu se se "repatriaza".

    Reply
  18. Florin

    @Bleen: uite că aici suntem de acord. Mă irită atât de tare prostia PDL-ului și aiurelile lui Băsescu încât anunț public că voi vota USL. Nu stau acasă, mă duc să-l votez pe Crin și pe Ponta. Și am să fac și campanie pentru asta.

    Reply
  19. Bleen

    Etatismul, păpatul bugetului pe model pesedisto-keynesian şi promovarea minciunii sistemului de vot sînt motive suficiente pentru mine să nu votez PDL. Cred în instrumentele democratice şi alternanţa la putere e unul dintre cele mai importante. Consider că avem nevoie de alternanţă la guvernare, un excelent antidot împotriva aroganţei, autismului şi iluziei puterii absolute.

    Reply
  20. Bleen

    Uite încă una bună de la PDL. Dacă voiam ca statul să facă locuinţe pe banii contribuabililor votam cu Iliescu, Ponta sau Vadim sau, şi mai bine, îl lăsam pe Ceauşescu viu şi în funcţie. Nu e treaba statului să facă aşa-zise locuinţe sociale pe banii contribuabililor. De ce ăla care plăteşte 350 de euro chirie pe un apartament comunist de 70mp e obligat să finanţeze din banii săi apartamente noi la chirii de 50 de euro pentru vecinul lui sau colegul de serviciu (chiar dacă locuinţele sociale s-ar da pe bune tot ar fi imoral – nu mai vorbesc de situaţia reală din teren: locuinţele se dau clientelei politice). Apropo, dacă nu mă înşel, acum cîţiva ani de zile se făceau şi vile sociale iar Elena Udrea era proprietarul uneia.

    Elena Udrea:

    "Sfârșitul de an aduce cu sine mai multe vești bune pentru tineri. Ieri, în şedinţa de Guvern, am aprobat în sfârșit, după mai bine de un an de negocieri cu Ministerul Finanțelor și alte instituții financiare interne și internaționale, ca ANL-ul să poată construi locuinţe pe care să le închirieze, prin atragerea capitalului privat. Practic, vorbim de parteneriate public-privat (PPP-uri) pentru construcţia de locuinţe pentru tineri, care urmează apoi să fie închiriate celor care corespund criteriilor de acordare.

    Avantajul major al acestui sistem vine din faptul că statul pune la dispoziţie terenul, iar privatul va veni cu banii pentru construirea locuinţelor, urmând ca investiţia lor să se amortizeze din chirii. Poate să se meargă şi pe varianta concesionării terenului pe o perioadă determinată sau pe finalizarea unor proiecte deja începute.

    E un sistem avantajos pentru toate cele trei părţi. Tinerii vor putea obţine locuinţe cu chirii scăzute, privaţii fac o investiţie sigură, iar statul îşi îndeplineşte rolul social, dar stimulează şi economia. Să nu uităm că domeniul construcţiilor este cel care a oferit plusul din trimestrul trei, pentru cea mai mare creştere economică din 2008 şi până acum.

    Mă aştept la o creştere exponenţială a numărului de locuinţe construite spre închiriere în urma deciziei luate astăzi de către Executiv. Mulţi dezvoltatori imobiliari doresc să investească într-un asemenea program şi eu cred că el poate să aibă efecte cuantificabile (blocuri finalizate) încă din 2012.

    În locuinţele nou construite vor locui exclusiv tinerii care au nevoie. Repartiţia locuinţelor se va face la nivel local, contractele de închiriere urmând a fi încheiate de către ANL. În felul acesta, realizăm o apropiere a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de administraţia locală. În repetate rânduri mi-am exprimat dezideratul ca o bună parte din atribuţiile ANL-ului să fie descentralizate şi lăsate în zona administraţiilor locale. Or, decizia de astăzi este un prim pas în acest sens.

    Ca şi concluzie: din 2012, numărul locuinţelor pentru tineri construite în asociere între stat şi privat va începe să acopere cererea mare existentă acum. PPP-urile reprezintă un mare pas înainte."

    Reply
  21. Victor Lungu

    @Florine, in continuare cred despre Tapalaga ca nu se respecta in totalitatea celor ce le afirma si ca-si face jocurile. ceea ce mi se pare acceptabil – si eu mi le fac, si altii si le fac. in nici un caz procurorii din Romania nu sunt Albe ca Zapada – si nici nu au sa fie pana in momentul in care nu au sa aiba un mecanism de control si de responsabilizare bine pus la punct (Quis custodiet ipsos custodes?). mai ales ca inca nu au iesit din logica procurorilor sovietici – te legam si-apoi aflam ce probe gasim. chestie de educatie – ori profesorii lor au fost exact cei care stiau foarte bine sa popreasca un gestionar, un ospatar si un frizer – in nici un caz un potentat. nu-mi doresc nici un fel de dictatura, cu ata mai putin o dictatura a procurorilor. iar aia cu "platitul" se refera strict la perioada lucrata in Minister, nu are nici o legatura cu declaratiile lui Basescu. Doamne ajuta! Craciun fericit!

    Reply
  22. Florin

    @v: ar fi cazul să ieșim din logica "decât Ponta președinte, mai bine acceptăm orice prostie a puterii". Pentru că nu e deloc clar până unde închidem ochii. Iar problema nu e că le-a dat peste fălci unor procurori aroganți ci că i-a băgat pe toți în aceeași oală și a mințit cu bună știință. Nu doar Tăpălagă crede că asta nu e ok, apropos. Și nu toți cei care consideră ieșirea lui Băsescu o prostie au fost plătiți de cineva să creadă asta. În rest, Crăciun Fericit!

    Reply
  23. Alex

    Exceptional, Bleen. Bravo, bravo, bravo, de o mie de ori bravo pentru publicarea devastatoarei analize a lui Culianu.

    Reply
  24. valentin

    Nu vreau sa intru in polemici istorice,vreau sa zic doar atat: "Noi suntem stramosii Romei!". Deci nu putem fi a 4-a sau a 5-a Roma.Iar celor care mai cred in ipoteza politica a Scolii Ardelene, cea mai mare mistificare culturala din Europa, le recomand studiul limbii sanscrite.

    Reply
  25. nedormitul

    lasă, bine că i-a mai scuturat nițel. cel puțin după achitarea lui năstase, discuții au tot fost: că rechizitoriul a fost făcut cu picioarele, că au cerut pedeapsă cu suspendare, că mai știu eu ce.

    ce tîmpenie e aia să ceri pedeapsă cu suspendarea cînd știi cînd a furat?

    adevărul e că avem o justiție de tot căcatul, iar faptul că procurorii se fac că lucrează (pe banii noștri, ani de zile, că anchetele ălea costă niște bani) iar rezultatul este zero. mai rău, bombo președinte.

    Reply
  26. adrian

    Incet-incet, incepem sa ne dam seama ca "Base" doar s-a folosit de noi. Nu invatam niciodata nimic, pt. ne place sa ne lasam prostiti.

    Reply
  27. Nea

    Dacă aş şti destulă istorie m-aş hazarda să zic că mare lucru nu s-a schimbat nici măcar din 105 e.n. încoace. Un imperiu care ne bagă pe gât moneda, limba şi armată unică, mai investeşte ici-colo în infrastructură şi căruia îi cam sticlesc ochii spre aurul de sub Roşia, privit pe sub căciuli de masele de eurosceptici. Preoţii şi armata în topul încrederii populare, asistaţii sociali numiţi pe atunci sclavi.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *