Luciana Marsu – Costul impredictibilităţii fiscale

Fie că este vorba despre România sau oricare altă ţară, fiscalitatea atrage, alături de costurile explicite, şi o serie de costuri implicite. Acestea sunt direct proporţionale cu complexitatea structurii taxării şi impozitării şi cu incertitudinea asociată schimbărilor permanente. Numeroasele surprize la capitolul predictibilităţii politicilor fiscale, oferite de stat plătitorilor de taxe şi impozite sunt ilustrative pentru partea nevăzută a poverii fiscale.

Partea vizibilă a poverii fiscale

Dacă avem în vedere partea vizibilă a fiscalităţii, atunci putem contabiliza costul acesteia la aproximativ 31% din PIB, cât au reprezentat încasările la buget în 2009 (conform Bugetului Total Consolidat, publicat de Ministerul Finanţelor), cu menţiunea că acestea includ pe lângă taxe şi impozite şi taxe parafiscale, donaţii şi sume provenite de la UE. Deşi în 2010 (un an cu o contracţie economică de 1,3% conform Institutului Naţional de Statistică) veniturile încasate la buget au fost cu 7,2% mai mari faţă de anul precedent, acestea sunt exprimate la valoarea nominală şi nu la cea reală, ajustată la inflaţie. Creşterea încasărilor s-a înregistrat la taxa pe valoare adăugată (+14,3%), accize (+11,5%) şi venituri nefiscale (+18,5%), în timp ce încasările din impozitul pe venit, impozitul pe profit şi contribuţiile la asigurări sociale au scăzut. Altfel, deficitul bugetar a fost cu dificultate menţinut sub limita de 6,8% stabilită în acordul cu FMI, situându-se la 6,5%. Acest lucru s-a realizat în mare parte cu ajutorul reducerii  salariilor bugetarilor cu 25% sau a cheltuielilor aferente sistemului de pensii, respectiv depensionarea celor care au beneficiat ilegal de pensie de invaliditate şi coborârea gradului de invaliditate pentru alţi aproape 6.000 de pensionari, dar şi prin neindexarea pensiilor cu rata inflaţiei.

Tabelul alăturat prezintă nivelul actual al contribuţiilor în România, partea vizibilă a fiscalităţii. La aceste costuri se adaugă şi cota unică de 16% pentru venitul din salarii, respectiv impozitul pe profit.

Taxele şi impozitele (acele taxe pentru care nu există obligaţia prestării unui serviciu public direct şi imediat) pot fi clasificate ca fiind directe, respectiv plătite direct statului de către contribuabil sau indirecte, daca sunt colectate prin intermediari. În acest sens, contribuţiile sociale, impozitul pe venit şi pe profit, taxele pe proprietate, şi altele, intră în categoria taxelor directe. În ceea ce priveşte taxele indirecte, nu doar TVA a fost majorată în 2010, ci şi taxele vamale pentru importul de maşini şi accizele, acestea continuând trendul crescător din 2009, în conformitate cu normele UE.

Povara nevazută a politicii fiscale o constituie incertitudinea

Conform Institutului Naţional de Statistică (INS), contribuţiile sociale şi impozitele suportate de angajat şi angajator au însumat în 2009 printre cel mai ridicat nivel din UE, respectiv 43% din costul cu forţa de muncă asupra angajaţilor şi angajatorilor. Povara fiscală reală include însă, pe lângă sumele prelevate şi costurile create de mecanismul birocratic greoi, incertitudinea privind îndeplinirea obligaţiilor de către stat (de exemplu rambursările) şi cea privind politicile viitoare.

Incertitudinea politicii fiscale este un cost mai puţin vizibil şi mai greu cuantificabil, însă el face dificilă sarcina antreprenorilor de a dezvolta planuri pe termen mediu şi lung, reducând nu doar randamentul firmelor existente, ci şi interesul potenţialilor investitori români sau străini.

Amorţită de o lungă periodă de recesiune şi aflată sub presiunea FMI, România a trebuit să facă faţă unor modificări de politică fiscală survenite brusc, precum OUG 58/2010, prin care s-a urmărit extinderea bazei de impozitare pentru a creşte veniturile bugetare pe anul precedent. Mai întai au fost ameninţaţi pensionarii cu reducerea pensiilor, apoi s-a anunţat majorarea cotei TVA, de la 19% la 24%.

Discuţia despre efectul mai puţin transparent al taxelor asupra asupra economiei ne trimite în mai 2009, la impozitul minim, programat să dispară cel târziu în iulie 2010. Acesta a făcut ravagii pe piaţa deja sensibilă în faţa crizei financiare (175.000 firme şi-au suspendat activitatea în 2009 şi în prima jumate din 2010, conform datelor înregistrate la Registrul Comerţului), fiind desfiinţat abia la 1 octombrie.

Creat cu scopul declarat de a reduce evaziunea fiscală, este posibil ca impozitul minim să fi condus chiar la creşterea sa. Astfel, dacă înainte nu erau declarate veniturile reale înregistrate de anumite firme, acum parte dintre aceste firme, dar şi altele, au intrat în întregime în zona economiei subterane. Ceea ce se vede sunt încasările de 780 milioane lei din 2009 şi obligaţiile firmelor de aproape 1 miliard lei pentru primul semestru din 2010. Costurile nevăzute sunt însă reprezentate de suma care ar fi fost colectată oricum din impozitul pe profit, numărul firmelor care ar fi rămas pe piaţă şi al angajaţilor care nu ar fi intrat în şomaj ca urmare a suspendării activităţii a mii de firme şi a dizolvării altora. Persoanele intrate  în şomaj nu numai că nu mai contribuie la veniturile de stat, dar pun şi presiune pe bugetul asigurărilor sociale. Desigur, nici modificarea de la începutul anului trecut privind sistemul de impozitare a microîntreprinderilor, de la un impozit pe venit de 3%, la un impozit pe profit de 16%, nu a avut un impact pozitiv asupra activităţii economice. În prezent, printr-o nouă „modificare a schimbării” s-a decis revenirea la vechea cotă de 3%.

Tonul schimbării a continuat să ameninţe şi cota unică, deşi aceasta a adus per total încasări mai mari la buget, comparativ cu cele anterioare introducerii sale în 2005, din impozitul pe salarii şi venit; chiar şi în 2009, un an marcat de criza economică, încasările au înregistrat o creştere faţă de anii precedenţi, situandu-se la 3,7% din PIB.  Deşi Senatul a aprobat, pe 5 octombrie 2010, proiectul de lege privind modificarea cotei unice de la 16%, la 10%, Guvernul nu a susţinut iniţiativa, acesta elaborând strategia fiscal-bugetară şi bugetul pentru 2011, pe baza cotei de 16%.

O alta dovadă de incoerenţă şi impredictibilitate o constituie evoluţia contribuţiilor sociale. Se ştie că nivelul contribuţiei datorate de angajat destinate pilonului II de pensii (pensiile private obligatorii)  era programat să ajungă din 2010 la 3%, dar abia de la 1 ianuarie 2011 cota a ajuns la acest nivel.  Nu numai că nu s-a respectat schema anterior stabilită, dar întreaga contribuţie la pilonul II a fost ameninţată în primăvara lui 2010 cu renaţionalizarea. Situaţia a fost cauzată de condiţia precară a fondului de pensii de stat, fapt deloc surprinzător dat fiind raportul salariat-pensionar, creşterea şomajului şi descurajarea muncii prin nivelul ridicat al fiscalităţii. Situaţia alarmantă din  sistemul de sănătate este şi ea rezultatul aceloraşi factori, contribuabilii CASS trebuind să acopere costurile aferente tuturor beneficiarilor de servicii medicale publice (conform INS, între populaţia inactivă şi cea ocupată fiind un raport de dependenţă de  1402‰).

Toate aceste modificări şi schimbări ale modificărilor nu au făcut decât să crească incertitudinea din piaţă şi să împovăreze investitorii. Conform BNR, în primele 10 luni ale anului 2010, investiţiile străine directe (ISD) scăzuseră cu 26% faţă de aceeaşi perioadă din 2009.

O atenţie deosebită o merita ideea, reluată de nenumărate ori, privind prezentarea taxării progresive ca fiind benefică economiei. Este o idee cel puţin îndoielnică. Chiar dacă aceasta ar fi însoţită şi de o reducere a presiunii fiscale medii, faptul că antreprenorii vor căuta să se încadreze într-o categorie de impozitare mai avantajoasă va afecta negativ dimensiunea firmelor, investiţiile şi pe cei ale căror locuri de muncă ar depinde tocmai de acele investiţii. În orice caz, preocuparea socială faţă de persoanele cu venituri reduse nu poate fi folosită drept argument. Autorităţile au demonstrat cât de mult îi preocupă persoanele cu venituri reduse atunci când au stabilit noua cotă TVA – cea mai mare din EU-27 dupa Suedia şi Danemarca sau impozitarea tichetelor de masă, de creşă şi de vacanţă.

Aşadar, alături de nu mai puţin importanta problemă a presiunii fiscale ridicate, o problemă gravă a fiscalitaţii din România o constituie, după cum am observat, complexitatea şi impredictibilitatea politicilor fiscale. Dacă dorim rezultate pe termen lung, va fi nevoie atât de o reducere a fiscalităţii, adică redarea responsabilităţii indivizilor asupra modului în care sunt cheltuiţi şi investiţi banii lor, cât şi de simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal.

Articolul face parte din seria de publicaţii “Costul statului”, un proiect al Centrului de Analiza si Dezvoltare Instituţională (CADI) în parteneriat cu Societatea pentru Libertate Individuală (SoLib), coordonat de Ionuţ Sterpan şi Andrada Busuioc. Seria cuprinde 12 analize dedicate câte unui tip de cost impus de maşinăria statului.

CADI

Facebook Comments

5 Comments Luciana Marsu – Costul impredictibilităţii fiscale

  1. ion adrian

    @Luciana,

    Util articol dar citeste si blogul Andreei Vass daca ai timp.

    Este evident ca cresterea TVA cu 5%, anul trecut in iulie, solutie extrema la care s-a ajuns neavand incotro, odata ce CCR a respins scaderea temporara pensiilor cu 15% a dat o lovitura grea echilibrului inflatiei fiind o masura inflationista reducerea pensiilor fiind probabil deflationista prin reducerea temporara a consumului.

    Jalnic este ca pe judecatorii de la CCR nu grija de tara sau de pensionari i-a manat ci acoperirea cu o astfel de decizie populista, pe aceea scarboasa referitoare la propriile privilegii.

    Reply
  2. judex

    Dezvoltarea economica a Ro patriliciene s-a bazat pe o formula simpla: crearea conditiilor trecerii line de la internationalismul proletar la internationalismul mogular.

    Din acest motiv, costul impredictibilitatii fiscale a fost impus doar intrusilor, si platit direct celor care vindeau bilete pentru accesul pe scaune in interioruil spectacolului economiei de cumetrie, cunoscuta mai bine sub numele ei lista pe bursa de la Bucuresti de alba-neagra. Da' l-au trezit romanii intr-o dimineata (cei care erau deja destepti) pe matroz, taman cand se intona imnul national, si i-au bagat in cap sa se puna de-a curmezisul…Na beleaua, davai ceas inapoi !

    Reply
  3. Ivan Zubeldian

    mare… Madame ar trebui să servească dulceață de cireșe amare cu apă rece din puț, nu fiscalitățuri.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.