O (altă) criză: neîncrederea

În mod normal, într-o democraţie funcţională temeiul raporturilor dintre stat şi cetăţenii săi în ceea ce priveşte bunul public (prin care înţeleg asigurări sociale, servicii medicale oferite prin sistemul public de asigurări de sănătate, spaţii publice ş.a.m.d.) pe care statul îl produce pentru aceştia este încrederea.

Pentru că resursele necesare asigurării acestui bun public sunt limitate, accesul la el este condiţionat. Încrederea de care vorbeam înseamnă că statul consideră că acest bun public nu va fi deturnat şi valorificat în alte condiţii decât cele în care se realizează funcţia lui de beneficiu public. De exemplu, dacă este vorba de asigurări sociale cetăţeanul trebuie să se afle într-o stare de nevoie (reală, bineînţeles) pe care statul, constatând că există, o ameliorează (temporar, în principiu) oferind acest tip de serviciu.

Soluţia cetăţeanului român – situat, nu de puţine ori, de ambele părţi ale baricadei (adică şi cel care cere accesul la bunul public şi cel care verifică îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate) – este, însă, de foarte multe ori, fenta – fentează statul. Ia asigurări sociale, deşi nu îndeplineşte condiţiile pentru a le accesa, îşi exprimă trăirile mai mult sau mai puţin violente, mai mult sau mai puţin colorate care-l traversează momentan şi „înnobilează” practic tot ceea ce stă deasupra pământului – ziduri, monumente, imagini –  cu varii însemne sau pur şi simplu distruge.

În aceste condiţii statul tinde să abandoneze politica încrederii.

Ministerul Sănătăţii intenţionează să verifice câţi dintre membrii comunităţii „pensionaţilor pe caz de boală” îndeplineau/îndeplinesc condiţiile pentru a intra în această categorie ori dacă angajatul chiar este bolnav atunci când primeşte concediu medical (este interesat de urmărit dacă vreuna dintre aceste intenţii va fi  pusă în practică, având în vedere că beneficiarii acestor servicii au două calităţi redutabile: sunt foarte mulţi şi au drept de vot).

Ministerul Educaţiei a ajuns la concluzia că încrederea acordată cadrelor didactice în organizarea şi conducerea doar de către ele a învăţământului la toate nivelurile a fost înşelată şi schimbă această regulă, asigurând prin noua lege a învăţământului o participare extradidactică la nivelul conducerii instituţiilor de învăţământ.

La data de 08.10.2010 a fost inaugurat în Bucureşti Monumentul Holocaustului. Eu l-am văzut prima dată la un moment în care lucrările nu erau finalizate în totalitate. L-am revăzut cu ceva timp în urmă. Faţă de ceea ce văzusem eu iniţial a apărut ceva nou. Pe platforma pe care sunt dispuse piesele componente ale Monumentului (un Memorial, Steaua lui David, Via Dolorosa, Roata Tiganilor si Coloana), alături de acestea, afectând esenţial ansamblul la nivel vizual şi al semnificaţiilor urmărite, a fost aşezată şi o cabină de plastic, albă, pentru un paznic. Preventiv, autoritatea publică (Ministerul Culturii) nu are încredere că o asemenea lucrare ar putea rămâne neatinsă de trăirile de care scriam ceva mai înainte.

Această neîncredere, din perspectiva statului, nu se poate manifesta decât prin legiferare – statul va reglementa situaţii noi, situaţii în care înainte oamenii aveau libertate de mişcare. Adică statul va legifera suplimentar. Va crea noi proceduri de verificare şi instituţii care să le aplice. Adică exces de legiferare. Din perspectiva dreptei această situaţie este contradictorie, în condiţiile în care unul dintre principiile ei de bază se situează exact la polul opus, respectiv garantarea unor spaţii cât mai largi de libertate particularilor, prin nenormarea lor de către stat.

Pe de altă parte statul nu are încredere nici în el însuşi, dacă e să te iei după ceea ce scrie pe cearceaful cu care a acoperit pe bulevadrul Ştirbei Vodă unul dintre cele 2 corpuri a ceea ce trebuia să fie Casa radio şi apoi un mall. Prin cearceaful cu pricina statul anunţă că evaziunea fiscală cauzată de vânzarea de ţigări netimbrate va fi şi anul acesta de 1 miliard de euro. Adică statul ştie de pe acum că nu va putea face mare lucru în domeniu şi ne anunţă asta printr-o pânză cât toate zilele. Pe cuvertura cu pricina nu se indică instituţia publică care comunică mesajul şi nici instituţia prin intermediul căreia se face comunicarea. Adică nu se poate verifica nimic în legătură cu acest mesaj. Ceea ce face ca treaba să aibă un iz de sifonare de mulţi bani publici, confirmând oamenilor lipsa de încredere generală pe care o au faţă de statul din care fac parte. Neîncredere pe care o manifestă nu doar indivizii, ci şi companiile private, aşa cum observa cineva într-un articol recent din „22”.

Ce avem aşadar?

Statul nu (mai) are încredere în cetăţeni.

Statul nu are încrede în el.

Cetăţenii şi companiile private nu au încredere în stat.

Cum de mai funcţionăm, în aceste condiţii? Habar nu am. Nu sunt sigur că funcţionăm. În condiţii de neîncredere generalizată ne tribalizăm – trăim în grupuri restrânse, alcătuite din cei câţiva în care am reuşit să căpătăm, în timp, încredere. Nu participăm la proiecte comunitare, care să ne aducă împreună. Nu reuşim nici măcar să semnăm petiţii on line, pentru că neîncrederea e mai puternică decât speranţa – neîncrederea însăşi ori consecinţele ei: nepăsarea, indiferenţa, apatia, lehamitea, lenea.

Vom ieşi, cu siguranţă, din criza economică. Aşa cum caracterul ei global ne-a antrenat în cădere, tot la fel, depăşirea la nivel global ne va trage în sus şi pe noi, în cele din urmă. Însă criza noastră e, cred, mult mai profundă şi tot ce e, e deasupra ei şi e ca şi cum ai construi pe nisip în loc de piatră: fragil.

PS. Despre neîncredere în America, un articol în „Dilema veche” aici.

Facebook Comments

15 Comments O (altă) criză: neîncrederea

  1. para

    casandra:

    "Sunt in toate partidele famiglii din acestea. Si, ca sa fim corecti, sunt cei mai influenti in partide. Sunt cei cu “malaiul”, necesar functionarii partidelor si cand sunt la guvernare, si cand sunt in opozitie. ei sunt cei care apara si aplica strict porunca “politica se face cu bani”. N-ai bani, n-ai talent politic!

    Ei sunt cei care au eliminat orice criteriu de competenta in structurile administrative ale statului. Ba chiar si in parte din organizatiile societatii civile. “Sponsori si parteneri”, deh!

    Acum, la vreme de criza, sunt principalii oratori si promotori ai “investitiilor publice”. V-ati uitat sa vedeti cam care este structura investitiilor si achizitiilor publice din ultimii doi ani? Mai nimic util si trebuincios pe termen lung. Scump si trecator totul. Dar, pentru a alimenta “vana” banului public la care sunt abonati cu randul, baietzii acestia sunt in stare de orice: sa nu mai finanteze sanatatea, sa nu mai plateasca pensiile, sa taie posturile in structurile guvernamentale care se ocupa cu fondurile structurale europene…"

    Reply
  2. para

    Monumentul Holocaustului este o lucrare de dimensiuni relativ mici, cu mesaje subtile. Echilibrul şi înţelegerea monumentului au fost serios alterate prin cabina-tip a paznicului.

    Reply
  3. para

    Uitat la soare, pe fereastră, creierul s-a alterat şi „a trebuit să fie aruncat în lada cu rămăşiţe, frunze şi ingrediente…”

    Reply
  4. MicutzaCeKurai

    70 de ani de "cine limba lunga are, 5 ani va sapa la sare" nu cred ca au educat pe nimeni in avea incredere. oricum, sperantza moare ultima.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.