Posts Tagged → Mani Pulite

Noi vom plăti anticorupția. Sfîrșitul Mani Pulite de Dîmbovița.

După ce în februarie 2012 declarase:

„În toţi aceşti ani, corupţia din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază.”

Acum revine cu:

„Mărturisesc: am dus o politică bazată pe teroare și am plătit pentru asta. Am pus pe roate consensul asupra politicii terorii, apoi am plecat acasă. Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți «ceilalți» erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți. Azi, când am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate.” – evz.ro

Sînt vorbele lui Antonio Di Pietro, care recunoaște că a condus prost lupta anticorupție din Italia, de unde și eșecul ei. Mai mult, s-a constatat o intensificare a activității infracționale, în toți anii care au urmat.

Sînt vorbele pe care nu le veți auzi la noi niciodată. Nu pentru că nu e posibil să fie adevărate, ci pentru că nu are cine să le rostească. La noi este totul perfect, pentru că așa a zis șeful. Sau șefa. Deși asemănarea, dacă nu chiar modelul după care a fost construită anticorupția românească este cea italiană.

Anticorupția românească este defectă probabil, din naștere, ori s-a defectat pe drum. Acolo unde au intrat serviciile pe firul desfășurării anchetelor și, nepermis, mult după. Că au fost chiar Băsescu, Morar sau Macovei vinovați, ori cei care au urmat, are mai puțină importanță. Important este să recunoaștem eșecul acestei întreprinderi menite să curețe societatea românească, și transformată în vendetta personală, eșec pe care îl vom plăti tot noi. Zecile, dacă nu sutele de dosare care vor ajunge șa CEDO și vor avea cîștig de cauză vor însemna despăgubiri plătite de statul român, adică de noi toți.

Așa că la spectacolul Justiție și Circ, la care am asistat, justiție mai puțină și mult, foarte mult circ plătit de noi.

Această anticorupție românească, așa cum o știm, deși în ultima vreme a renunțat a se mai folosi de justiție televizată și print, mă refer la probe din dosare apărute public ”pe surse”, este un eșec de dinante de ordonanța 13 și protestele publice împotriva ei. Este un eșec intern, nimic din exterior, în ciuda presiunii exercitate de ramura așa zis bună, dar extrem de incoruptibilă a societății. Extrem pînă la a duce lucrurile la extrem.

Atît de incoruptibilă încît fragmentele citate mai sus nici nu au fost publicate de toată presa de la noi. Să nu cumva să stricăm corola de minuni a lumii anticorupției românești. O lume care pică ea singură, nici nu are nevoie de altcineva, din interior.

Am scris încă din februarie-martie despre Mani Pulite și asemănările aproape pînă la identitate, în anumite cazuri, cu anticorupția  românească. Articolele le găsiți aici, aici și aici. Ocazie cu care am fost deconspirată drept ”pesedistă” de către mințile mai subțiri și mai nesimțitoare la vederea chinurilor altora, incapabile să vadă că dacă justiția face plici în perioada în care este la putere ”dușmanul”, nu este neapărat de vină el.

Tudorel Toader poate avea idei bune pentru Justiție (sînt și aspecte care trebuie puse în concordanță cu hotărîrile CCR), la fel cum altele pot fi nocive. Ce este important, în primul rînd, este renunțarea la amestecul Serviciilor în procesul de justiție, dincolo de limitele legale. A pune sau a repune (dacă învățul are și dezvăț) pe picioare un departament care să funcționeze liber, echitabil și egal pentru toți este, poate, provocarea cea mai mare a vremurilor de acum.

Deloc lipsit de importanță ar fi să aflăm și care este cauza corupției românești.

„Există o problemă culturală. Italia a fost mult timp dominată de puteri străine și a păcăli statul înseamnă a păcăli inamicul, invadatorul. Oamenii nu înțeleg că statul suntem noi, că această corupție, la fel ca evaziunea fiscală, face să ne dispară banii din buzunare”.

spune Virginio Carnevali, președintele Transparency Internaţional Italia, care mai crede că problema corupției poate fi eradicată (am dubii aici, corupție este de cînd omul și va fi la fel – n.m.) și ”prin comunicare”.

Cît despre recuperarea sumelor de bani sau a bunurilor furate, e un vis frumos care nu va deveni niciodată realitate. Tot parcursul de pînă acum al justiției românești dovedește asta.

Se va rămîne strict cu satisfacția de grotă a spectatorilor de circ care asistă la execuția publică a celor pe care, din varii motive, nu îi suportă.

În schimb, vom plăti tot noi, în continuare, sumele decise la CEDO pentru cei asupra cărora s-au comis nedreptăți și abuzuri. Numai viețile unora, bucăți întregi din ele, nu vor putea fi date niciodată înapoi, pentru că un joc nedrept, al puterii absolute, este jucat de oameni care îmbracă haina judecătorului suprem, maimuțărindu-i permanent aura.

 

 

Mani Pulite de Dâmbovița

Dacă justiția este sau tinde să fie ce pare acum, o luptă între găști, este o luptă deja pierdută. Lupta între găști presupune inventarea a noi metode de furt, concomitent cu metode de intimidare a celor care o investighează. Asta în cazul în care aceștia din urmă nu ajung ei să se închipuie dumnezei, și să participe la furt, dintr-o poziție dominantă. 

Așa s-ar explica tăcerea deplină privindu-l pe procurorul Negulescu de la Prahova pe feed-ul meu de Facebook, așa se explică tăcerea marilor platforme de știri în ce îl privește. La fel cum dacă sau abia sînt menționate alte situații în care DNA chiar a pierdut. 

Finalul bătăliei nu poate fi altul decît cel în cazul Mani Pulite, din Italia, asemănarea extraordinară a cazurilor deteminîndu-mă să scriu despre asta.

Pe un fond infracțional preexistent al unei părți din populație, cea care a reușit să acceadă la putere după revoluția din decembrie 1989 (similar Mafiei italiene) făcînd ceea ce vrea și ce știe să facă, nu e de mirare că am ajuns aici. 

Comunismul este mafie, este un sistem perfecționat de jaf și asuprire. Comunismul românesc, cel de pînă în 1989, a dus aceste fapte la apogeu, dacă scoatem din calcul epurarea instituționalizată de tip nazist. Jaful și atitudinea absolut discreționară față de viața și bunul oamenilor era lege, urmașii celor de atunci, cei de astăzi, nu fac decît să perpetueze aceste abominabile obiceiuri. 

Ce este de făcut? De luat aminte din experiența italiană, în primul rînd. Justiția se înfăptuiește cu hotărîre, dar și cu discreție și cu respectarea adversarului. Ceva din înțelepciunea generalului MacArthur ar fi necesar aici, cel care spunea să nu-și umilești niciodată adversarii. Cazurile în care anumiți politicieni sînt prezentați în fața procurorilor și a justiției sînt parcă pe dos făcute, să arate ce mare și atotputernic este procurorul. 

Dacă e război, război să fie, dar dus după regulile războiului. Capitularea necondiționată nu înseamnă în nici un caz umilință, iar ăștia, corupții noștri, au și ei demnitatea lor de mari hoți, oricît am vrea nu putem spune că sînt oricine. Putem foarte bine să începem știrile cu arestarea în cazul marelui șef X, dacă începem știrile la fel și în cazul Y, diferența de statut financiar între cei doi fiind de milioane de euro. 

Mai mult, cînd anticorupția devine sport național obligatoriu, în care nici nu știi ce forțe sînt implicate măcar, șansele de reușită sînt cu atît mai mici. O țară are economie, are industrie, sănătate, învățămînt, are turism, agricultură, apărare, deloc în ultimul rînd. Că sînt proști și le pot face praf e una, că sînt corupți mai trebuie și dovedit, deja altceva. Ori pe noi, ca țară, ne interesează totul, nu numai justiția și soarta ei. 

Justiția ca răzbunare nu este justiție, iar ăsta este primul lucru care trebuie știut de cei care o înfăptuiesc cît și cei care o discută, deopotrivă. 

(Foto: nationallawjournal.com)

Eșecul Mani Pulite. De ce?

Este inutil să blamăm o parte a societății pentru nereușitele noastre, ca societate, în justiție. 

Din articolul precedent sper că ați reținut:

(Moroni, n.m.) își recunoaște vina, dar acuză procesul mediatic la care sînt supuși politicienii. Poate și mai important, Moroni declară că sumele de bani primite nu erau destinate lor, în final, ci partidelor pe care le reprezentau.

Două cauze sînt prezente în scrisoarea trimisă de Sergio Moroni președintelui Camerei Deputaților, înainte de a se sinucide. 

1. Procesul mediatic. 

Ce se întîmplă în justiție rămîne în justiție ar trebui să sune o regulă nescrisă a meseriei. Dar nu, și la ei, și la noi, de niște ani buni, presa se deschide aproape zilnic cu știri de la DNA. Echipe de filmare sînt instalate de cu zori la intrarea în instituție și  de acolo transmit în aproape toate buletinele de știri, plus breaking news-uri. Pe rețelele de socializare circulă cu nesaț fragmente din stenograme. 

Este minunat să ne uităm în intimitatea celuilalt. Este minunat cînd cineva ne dă ocazia asta. Ce ne mai putem dori?!? 

Procesul este, așadar, unul public, cu și pentru public. Nu știm, am uitat sau nu am știut niciodată ce înseamnă ”penal”, dar oricine pășește prin fața DNA este catalogat imediat drept ”penal”. Dacă mai este vorba și de o reținere și de cătușe, ori despre cineva cunoscut, cu atît mai bine. 

Reținuții de DNA, cei celebri, satisfac nevoia de spectacol a populației, înainte sau în locul celei de informare. Pentru oameni, a vedea pe cineva pe care îl știau avînd funcție mare într-o ipostază privind DNA înseamnă a se face dreptate. 

Departe de adevăr.

Dacă omul va fi găsit nevinovat sau vinovat pentru mai puțin de justiție, ce facem? A fost expus public, i-a fost expusă public familia, rudele, toți au etichete de penali, mai mult sau mai puțin, în funcție de gradul de înrudire. Cine îi redă acelui om (și familiei, unde este cazul) demnitatea inițială? 

Dar cui îi pasă?! Are populația ce își dorește, mai scapă de ceva tensiune socială? Perfect, așa mergem mai departe. 

Presa, cu dezvăluirile ei, a făcut mult mai mult rău luptei anticorupție decît va admite vreodată. Nu a educat un public și așa needucat, i-a dat să mestece cum știe carne brută.

2. Finanțarea partidelor, tot invocată de Moroni. 

Este adevărat, și spun asta de peste zece ani, dacă nu vom avea o lege a lobby-ului, corect scrisă și corect interpretată, cu prevederi clare privind atît pe cel care dă, cît și pe cel care primește, corupția va continua. Surprinzător poate, decizia se află la politicieni, care pot vota oricînd o asemenea lege. Se pare că nu vor și că mai ofertantă este starea actuală, în care te prinde după cum îți e norocul, decît ca tot procesul finanțării partidelor să fie la lumină, legiferat, pentru toată lumea. 

3. Vorbim despre două puteri aflate într-un conflict permanent, cea politică și cea judecătorească. Două pietre tari care vor încerca tot timpul să se anihileze ori, în cel mai bun caz, să-și diminueze din atribuțiuni. 

În contextul de la punctele precedente, nu văd cum puterea politică ar renunța de bunăvoie la încercările de reducere a atribuțiunilor procurorilor, așa cum nu văd cum aceștia, oamenii fiind, nu pot greși, după cum cred unii. 

Procurorii sînt ființe bipede, nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte, sînt dotați cu inteligența de a trece printr-o facultate și mai multe stagii de studiu și pregătire ulterioare, deci sînt oameni. Omul e supus greșelii, omul procuror nu? 

Am înțepenit cînd am constatat că pe feed-ul meu de Facebook nu aveam absolut nici o notificare privind faptele și consecințele lor ale procurorului DNA Mircea Negulescu, de la DNA Prahova. Pentru prietenii mei, pur și simplu povestea nu exista. 

Oamenii nu citesc și nu ascultă numai știri adevărate, sînt avizi de știrile care se potrivesc convingerilor lor, false sau adevărate. O uriașă prăpastie creată în societate, o prăpastie voită, chiar dacă nu declarativ, și creată de chiar beneficiarii actului jurnalistic. 
Dar cine mai poți fi astăzi pe internet (și rețele sociale) dacă nu ții cu bunul, frumosul și cinstitul?!

Vorbim despre două puteri, cea judecătorească și cea politică, în care războiul este manifestarea ultimă a lui care pe care, în care nu mai poți minți.

Dar nici măcar în logica războiului nu poți răspunde unei minciuni cu altă minciună. De asta a fost îndepărtat electoratul, printre altele, de strigă ”aceeași mizerie”. Refuzînd să vezi, să te informezi și din cealaltă parte, cum ai putea fi drept?!
(Răspunzi permanent cu adevăr, așa a cîștigat Trump, apropo.)

4. Probleme de moralitate. 

În plus față de cele menționate deja la punctul 3, se poate observa conflictul de natură instituțională DNA-SRI, conflict în sensul colaborării mai mult decît se știa, colaborare consfințită în documente pînă acum secrete, conflict în măsura în care una din părți sau ambele este posibil să-și fi excedat atribuțiunile. Un subiect care rămîne de lămurit pe agenda publică. În măsura în care se va dori lămurit. 

Este incredibil cum cu un număr cel puțin dublu de agenți SRI față de Securitatea comunistă, societatea românească se poate simți bine. Bine și liniștită. 

Și nu numai, se simte și dornică să îi apere, chiar dacă nu știe mai deloc ce fac. Asta este spaima cea mai mare, pentru că în naivitatea lor, ei pot da puteri sporite unei instituții care habar nu au ce face. Și este incredibil că așa un popor lovit, în anii comunismului, de forța atroce a Securității statului, dă atît de ușor, acum, puteri despre care nu știe nimic concret altor servicii.

A miza pe bunele intenții și bunele practici ale cuiva, serviciile, în cazul ăsta, fără control civil din partea statului este cea mai mare naivitate pe care am putut să o văd la oamenii așa ziși de dreapta. 

Mani Pulite a eșuat, așadar, din cauze care nu sînt deloc străine anticorupției românești. Ce ne face să credem că la noi va fi un succes? Dosarele, mii, în lucru? Numele sonore ajunse la pușcărie? Recuperările financiare? Oh wait! Care recuperări financiare? Cît s-a recuperat pînă acum? Și dacă da, cît e bine o ducem? 

Este greu de închipuit că anticorupția românească, mîncată din interior de toate tarele care au dus la sfîrșitul Mani Pulite, nu va sfîrși la fel ca aceasta. Ceea ce nu înseamnă decît o mai și încrîncenată bătaie între găști, nicidecum anticorupție precum în țările cu democrații consolidate. Pentru că există absolut peste tot corupție, acolo unde există oameni. 

Ridicarea de statui diferitelor persoane temporar ivite în funcții publice va continua însă. Așa sîntem educați de mici, așa am transmis mai departe. Viteza cu care construim statui unuia sau altuia poate fi comparată numai cu viteza loviturii finale pe care ne grăbim să i-o dăm primii atunci cînd nu mai convine. 

Șefa DNA va sfîrși,  probabil, tot în politică, dacă nu în nepăsare. În politica europeană, europarlamentară, mai precis, dacă trendul o va mai ține pînă la următoarele alegeri astfel încît să fie votată suficient. 

Cît despre noi, rămînem să ne războim între noi,  pentru că în lipsă de altceva și în prezența unui ego hiperumflat, ce putem face?!? Să ascultăm cumva ce spune celălalt?

PS: De citit. 

(Foto: romanialibera.ro)

 

 

 

 

 

 

 

 

Eșecul Mani Pulite

De ce i s-a spus mișcării anti-corupție din România Mani pulite nu am să știu niciodată. Pot bănui numai pentru că e vorba, ca și la italieni, despre nume mari din politică și cîțiva procurori.

Dosarul Mani Pulite a început în Italia, în ziua de 17 februarie 1992, la Milano. Un politician obscur, inginer de profesie, director al unui sanatoriu pentru bătrîni, Mario Chiesa, este arestat. Dacă mai este necesar,  omul era un membru marcant pe plan local al Partidului Socialist Italian. 

Cu aceeași ocazie, își face intrarea triumfală în lumea anticorupției Antonio di Pietro, care devine, în nici un an, erou național. 

Ce făcea Chiesa? Banal, acum, aș zice, pentru noi. Pentru fiecare contract pe care îl încheia în numele sanatoriului, cerea o taxă de 10%. În apărarea partidului sare președintele acestuia, Betino Craxi. Care subliniază, bineînțeles, că este un caz izolat și care nu are de-a face cu majoritatea socialiștilor italieni, oameni cinstiți. Mai tîrziu, avea să fie el însuși anchetat pentru 40 (patruzeci) de capete de acuzare. La exact un an de la arestarea lui Chiesa, Craxi demisionează din funcția de secretar general al partidului. 

Dar sistemul, alimentat de taxe ilegale, ajunge să se arate cuprinzînd tot spectrul politic, adică și democrația creștină. 

La numai patru luni de la arestarea lui Chiesa se înregistrează și primul deces ca urmare a luptei anti-corupție, un consilier local se sinucide, după ce tocmai fusese interogat de Antonio di Pietro. Îi vor urma, dintre numele mai cunoscute, parlamentarul socialist Sergio Moroni și președintele companiei energetice publice Eni, Gabriele Cagliari. Ultimul se sinucide în închisoare fiind. Președintele Montedison, Raul Gardini, își trage un glonte în cap trei zile după moartea lui Cagliari. 

Înainte să moară, Moroni îi trimite o scrisoare președintelui Camerei Deputaților, în care își recunoaște vina, dar acuză procesul mediatic la care sînt supuși politicienii. Poate și mai important, Moroni declară că sumele de bani primite nu erau destinate lor, în final, ci partidelor pe care le reprezentau. 

În doi ani, clasa politică italiană este total răvășită de procurorii anti-corupție. Alegerile aduc înjumătățirea procentelor partidelor, mulți oameni de afaceri, judecători și lucrători ai fiscului italian intră în malaxorul justiției. Este sfîrșitul Primei Republici italiene, care dura de la sfîrșitul celui de al Doilea Război Mondial. 

1994 este anul în care Betino Craxi fuge în Tunisia pentru a scăpa de închisoare, iar Silvio Berlusconi intră în politică. 

Și tot atunci, operațiunea Tangentopoli ia sfîrșit. Procurorul Antonio di Pietro este forțat să se retragă din magistratură, în urma unei acuzații de șantaj făcute de către un om de afaceri. Ulterior, dosarul va fi închis cu concluzia că nu a existat nici o faptă. 

În ciuda încrederii uriașe căpătate în rîndul populației, 80%, și a ravagiilor făcute pe scena politică, Mani Pulite nu este considerată o operațiune de succes. Cauzele? Termenele prea lungi din justiție și faptul că politicienii pot influența legislativ procesul, adoptînd legi care să diminueze consecințele. 

La împlinirea a douăzeci de ani de la debut, Antonio di Pietro declara:

În toti acești ani, corupția din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază.

De unde făcea această declarație? Ați ghicit, din politică, unde intrase între timp, fiind președintele partidului Italia dei Valori. 

Care ar putea fi cauzele eșecului? S-au scris tone de materiale pe această temă, și mai există încă material și pentru ceva lucrări de doctorat serioase. 

Dacă nu scriam nume proprii și nume de partide, cu excepția sinuciderilor, asemănarea cu anticorupția românească este înspăimîntătoare. Avînd în vedere că Mani Pulite nu este considerată un succes. 

Discutăm în episodul următor.