După ce în februarie 2012 declarase:

„În toţi aceşti ani, corupţia din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază.”

Acum revine cu:

„Mărturisesc: am dus o politică bazată pe teroare și am plătit pentru asta. Am pus pe roate consensul asupra politicii terorii, apoi am plecat acasă. Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți «ceilalți» erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți. Azi, când am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate.” – evz.ro

Sînt vorbele lui Antonio Di Pietro, care recunoaște că a condus prost lupta anticorupție din Italia, de unde și eșecul ei. Mai mult, s-a constatat o intensificare a activității infracționale, în toți anii care au urmat.

Sînt vorbele pe care nu le veți auzi la noi niciodată. Nu pentru că nu e posibil să fie adevărate, ci pentru că nu are cine să le rostească. La noi este totul perfect, pentru că așa a zis șeful. Sau șefa. Deși asemănarea, dacă nu chiar modelul după care a fost construită anticorupția românească este cea italiană.

Anticorupția românească este defectă probabil, din naștere, ori s-a defectat pe drum. Acolo unde au intrat serviciile pe firul desfășurării anchetelor și, nepermis, mult după. Că au fost chiar Băsescu, Morar sau Macovei vinovați, ori cei care au urmat, are mai puțină importanță. Important este să recunoaștem eșecul acestei întreprinderi menite să curețe societatea românească, și transformată în vendetta personală, eșec pe care îl vom plăti tot noi. Zecile, dacă nu sutele de dosare care vor ajunge șa CEDO și vor avea cîștig de cauză vor însemna despăgubiri plătite de statul român, adică de noi toți.

Așa că la spectacolul Justiție și Circ, la care am asistat, justiție mai puțină și mult, foarte mult circ plătit de noi.

Această anticorupție românească, așa cum o știm, deși în ultima vreme a renunțat a se mai folosi de justiție televizată și print, mă refer la probe din dosare apărute public ”pe surse”, este un eșec de dinante de ordonanța 13 și protestele publice împotriva ei. Este un eșec intern, nimic din exterior, în ciuda presiunii exercitate de ramura așa zis bună, dar extrem de incoruptibilă a societății. Extrem pînă la a duce lucrurile la extrem.

Atît de incoruptibilă încît fragmentele citate mai sus nici nu au fost publicate de toată presa de la noi. Să nu cumva să stricăm corola de minuni a lumii anticorupției românești. O lume care pică ea singură, nici nu are nevoie de altcineva, din interior.

Am scris încă din februarie-martie despre Mani Pulite și asemănările aproape pînă la identitate, în anumite cazuri, cu anticorupția  românească. Articolele le găsiți aici, aici și aici. Ocazie cu care am fost deconspirată drept ”pesedistă” de către mințile mai subțiri și mai nesimțitoare la vederea chinurilor altora, incapabile să vadă că dacă justiția face plici în perioada în care este la putere ”dușmanul”, nu este neapărat de vină el.

Tudorel Toader poate avea idei bune pentru Justiție (sînt și aspecte care trebuie puse în concordanță cu hotărîrile CCR), la fel cum altele pot fi nocive. Ce este important, în primul rînd, este renunțarea la amestecul Serviciilor în procesul de justiție, dincolo de limitele legale. A pune sau a repune (dacă învățul are și dezvăț) pe picioare un departament care să funcționeze liber, echitabil și egal pentru toți este, poate, provocarea cea mai mare a vremurilor de acum.

Deloc lipsit de importanță ar fi să aflăm și care este cauza corupției românești.

„Există o problemă culturală. Italia a fost mult timp dominată de puteri străine și a păcăli statul înseamnă a păcăli inamicul, invadatorul. Oamenii nu înțeleg că statul suntem noi, că această corupție, la fel ca evaziunea fiscală, face să ne dispară banii din buzunare”.

spune Virginio Carnevali, președintele Transparency Internaţional Italia, care mai crede că problema corupției poate fi eradicată (am dubii aici, corupție este de cînd omul și va fi la fel – n.m.) și ”prin comunicare”.

Cît despre recuperarea sumelor de bani sau a bunurilor furate, e un vis frumos care nu va deveni niciodată realitate. Tot parcursul de pînă acum al justiției românești dovedește asta.

Se va rămîne strict cu satisfacția de grotă a spectatorilor de circ care asistă la execuția publică a celor pe care, din varii motive, nu îi suportă.

În schimb, vom plăti tot noi, în continuare, sumele decise la CEDO pentru cei asupra cărora s-au comis nedreptăți și abuzuri. Numai viețile unora, bucăți întregi din ele, nu vor putea fi date niciodată înapoi, pentru că un joc nedrept, al puterii absolute, este jucat de oameni care îmbracă haina judecătorului suprem, maimuțărindu-i permanent aura.