Durerile, Fantomele

Am fost ieri seară la Teatrul de Artă să văd „Dureri Fantomă”, de Vasili Sigarev, ultimul spectacol din stagiunea asta, în regia lui Bogdan Budeș.

După primul sfert de ceas, în spațiul acela sufocant de mic, spațiul acela care te obligă să respiri povestea, nu doar s-o vezi, s-o crezi și s-o simți, în spațiul acela, zic, au năvălit fantomele.

Practic, îți răsuflau în ceafă. Ce a izbutit Bogdan Budeș să orchestreze – cu o regie onestă, empatică – este nu atât o poveste zguduitoare despre trei oameni necăjiți (redați desăvârșit de Mihaela Popa, Rareș Andrici și George Constantinescu), ci o poveste despre neputința – mea, a ta, a noastră, a tuturor, nu a rușilor, nu a Olenkăi – de a asuma durerea. În sensul propus de piesa lui Sigarev, orice durere neasumată reprezintă o amputare a sufletului. Orice traumă mobilizează o fantomă. Fantomele cheamă la ele alte fantome, sfârșind într-o cumplită orgie, într-o o obscenă stare de interșanjabilitate.

Sărăcie lucie, o fetiță de trei ani călcată de tramvai, un soț tăiat de freză, o soție și mamă care se smintește de durere, doi “oarecare” (unul cu scrupule, altul fără scrupule) care vor să profite de sminteala femeii, și, în fine, drama celui care ezită să intre în jocul fantasmelor și plătește cu viața încercarea de a asuma o durere care nu este a lui – tragedia este pe cât de complexă, pe atât de frustă, de o tranșanță năucitoare care, într-un fel, frizează ridicolul.

Amputare, sfârtecare, mațe înghețate pe zăpadă, pantofiori de copil, ochelarii strâmbi ai celui drag – urme atroce a tot ceea ce a fost viu, plin, bun și întreg, delimitează, de fapt, acea cumplită rezervație de fantome – un spațiu din care – odată intrat – nu mai poți scăpa cu mintea întreagă.

În drum spre casă mă gândeam că, în general, există ceva iritant și stânjenitor în durerea uriașă, atroce, a celui din fața ta. Nu numai Dima (Rareș Andrici), ci și spectatorii se vor fi simțit, la un moment dat, copleșiți de stânjeneala asta. Când e vorba de suferință, nimeni dintre cei născuți cu păcat n-a onorat de bunăvoie o invitație la asumare.

Într-un fel, s-ar putea spune că e aproape inexplicabil cum o poveste atât de neverosimil de cruntă poate avea, totuși, atâta forță de contaminare. Cred că îi datorăm lucrul ăsta regizorului care a reușit să repartizeze corect, discret, cu maximă pertinență, de-a lungul scenelor, un inerent exces de emoție.

Povestea își duce până la capăt povara fără strop de patetism, iar dacă ai plecat vlăguit de la teatru, înseamnă că și pe tine te-a durut ceva ce a încetat să mai existe.

teatru

(Foto: danandrei.com / Dan St Andrei)