Posts Tagged → Teatrul de Artă

Durerile, Fantomele

Am fost ieri seară la Teatrul de Artă să văd „Dureri Fantomă”, de Vasili Sigarev, ultimul spectacol din stagiunea asta, în regia lui Bogdan Budeș.

După primul sfert de ceas, în spațiul acela sufocant de mic, spațiul acela care te obligă să respiri povestea, nu doar s-o vezi, s-o crezi și s-o simți, în spațiul acela, zic, au năvălit fantomele.

Practic, îți răsuflau în ceafă. Ce a izbutit Bogdan Budeș să orchestreze – cu o regie onestă, empatică – este nu atât o poveste zguduitoare despre trei oameni necăjiți (redați desăvârșit de Mihaela Popa, Rareș Andrici și George Constantinescu), ci o poveste despre neputința – mea, a ta, a noastră, a tuturor, nu a rușilor, nu a Olenkăi – de a asuma durerea. În sensul propus de piesa lui Sigarev, orice durere neasumată reprezintă o amputare a sufletului. Orice traumă mobilizează o fantomă. Fantomele cheamă la ele alte fantome, sfârșind într-o cumplită orgie, într-o o obscenă stare de interșanjabilitate.

Sărăcie lucie, o fetiță de trei ani călcată de tramvai, un soț tăiat de freză, o soție și mamă care se smintește de durere, doi “oarecare” (unul cu scrupule, altul fără scrupule) care vor să profite de sminteala femeii, și, în fine, drama celui care ezită să intre în jocul fantasmelor și plătește cu viața încercarea de a asuma o durere care nu este a lui – tragedia este pe cât de complexă, pe atât de frustă, de o tranșanță năucitoare care, într-un fel, frizează ridicolul.

Amputare, sfârtecare, mațe înghețate pe zăpadă, pantofiori de copil, ochelarii strâmbi ai celui drag – urme atroce a tot ceea ce a fost viu, plin, bun și întreg, delimitează, de fapt, acea cumplită rezervație de fantome – un spațiu din care – odată intrat – nu mai poți scăpa cu mintea întreagă.

În drum spre casă mă gândeam că, în general, există ceva iritant și stânjenitor în durerea uriașă, atroce, a celui din fața ta. Nu numai Dima (Rareș Andrici), ci și spectatorii se vor fi simțit, la un moment dat, copleșiți de stânjeneala asta. Când e vorba de suferință, nimeni dintre cei născuți cu păcat n-a onorat de bunăvoie o invitație la asumare.

Într-un fel, s-ar putea spune că e aproape inexplicabil cum o poveste atât de neverosimil de cruntă poate avea, totuși, atâta forță de contaminare. Cred că îi datorăm lucrul ăsta regizorului care a reușit să repartizeze corect, discret, cu maximă pertinență, de-a lungul scenelor, un inerent exces de emoție.

Povestea își duce până la capăt povara fără strop de patetism, iar dacă ai plecat vlăguit de la teatru, înseamnă că și pe tine te-a durut ceva ce a încetat să mai existe.

teatru

(Foto: danandrei.com / Dan St Andrei)

O oaza de civilizatie, de normalitate inteligenta si talentata

Paul Dragoș Aligică scrie:

Dupa toata circoteca de prost gust creata artificial in jurul ceremoniei decernarii premiilor Oscar, se pare ca strategia de PR si marketing (care a mers anul acesta pe manufacturarea unei controverse speculand sensibilitatea publica curenta la chestia corectitudinii politice) n-a prea dat roade. Ratingul a scazut. Evident ca nu stim cum ar fi fost numerele in absenta noii formule de bataie de joc in stare agravata si continuata la adresa maselor de gura casca, luati de sus, prin definitie, ca masa de manevra si sursa de extractie financiara. In fine. Kitsch. Institutionalizarea marketingului, PR-ului si manipularii publicului, sub acoperire „artistica”. Altfel spus: circoteca. Vechea formula, in forme noi, postmoderne, industrializate, digitalizate. Distractie, cum se spune pe romaneste.

E momentul sa ne reamintim ca existe alte forme, net superioare: intelectual, estetic, artistic, uman si social de a ne investi timpul si interesul. Teatrul este una dintre ele. Si ca sa nu para ca discutam in abstract, o sugestie concreta:

ȘI VENI BĂRBATUL LA FEMEIE de Semion Zlotnikov
Cu Mihaela Sarbu și Lucian Pavel; Traducerea și regia: Bogdan Budeș
La Teatrul de Artă București.

De cate ori vin in tara incerc sa ma opresc pe acolo. Nu e vorba doar de experienta intalnirii in parametrii normalitatii inteligente si talentate cu spectacolele, actorii si regizorii de acolo. Este vorba de a descoperi o comunitate de spectatori cu anumite afinitati elective, intr-un spatiu de nisa. O oaza de civilizatie, un loc unde se poate respira: inainte, in timpul si dupa spectacol.

Sunt sigur ca mai exista in Bucuresti si in tara si alte astfel de locuri.

Daca am dedica acestor locuri si comunitatilor de artisti si spectatori asociate lor macar a zecea parte din atentia noastra pierduta pe circoteci precum cea intretinuta pe sute de milioane de dolari aseara de mogulii kitschului global, in mod cert viata noastra ar fi mai bogata, mai interesanta, mai inteligent folosita si infinit mai putin expusa abuzului si kitschului industrializat si mediatizat la scara planetara.

Eu am scris despre spectacolul acesta, ”Și veni bărbatul la femeie”, acum mai bine de un an, timp în care am fost norocoasă și am mai prins la Teatrul  de Artă București cîteva reprezentații de excepție, în timp ce prin alte părți, de aici, de pe la noi, lucrurile stăteau, în ce privește teatrul, cu totul altfel. Iar despre cum altfel și de ce teatru independent intenționez să mai scriu.

Pînă atunci însă, și pînă cînd va fi anunțată premiera spectacolului în pregătire (și pentru care crowdfundingul continuă), ”Cînd timpul stă pe loc”, pe 3 martie este următoarea reprezentație ”Și veni bărbatul la femeie”, aici, în București, și pe 10 martie la Brașov, la HOF CAFE. Cum spectacolele în afara Bucureștiului sînt, din păcate, foarte rare deocamdată, brașovenii, zic eu, nu au voie să-l rateze pe acesta.

Așa că aștept impresii. Deopotrivă din București, după 3 martie, și din Brașov, după 10 martie.

Iar ca în afară de cele două recomandări de mai sus să vă fac și poftă de teatru, cîteva instantanee și muzica, aici:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/bogdan.budes/videos/1132975666726490/” mbottom=”50″]

(Foto: Bogdan Budeș – Facebook)

‘Cand timpul sta pe loc’. Noi ne putem misca?

Noi cine, noi cîți? Noi toți. Toți cei care putem, toți cei care considerăm că merită să investim în producția unui spectacol de teatru independent.

Ce spectacol? „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies, cu Mihaela Sîrbu, Șerban Pavlu, Claudiu Istodor și Diana Roman, traducerea și regia Bogdan Budeș, la Teatrul de Artă București. 

Încotro să ne mișcăm noi? La bancă. Pentru realizarea spectacolului, putem contribui cu minimum 10, 20, 40, 50 de euro. Detaliile tehnice le găsiți mai jos.

De ce să facem posibil un spectacol de teatru independent? Regizorul și traducătorul Bogdan Budeș spune, într-un argument pe care îl găsiți integral aici, printre altele:

Să fiu sincer, nu știu de ce ați face-o fiecare din voi. Știu ce m-ar face pe mine să dau bani pentru o producție teatrală: SATISFACȚIA că spectacolul a fost făcut posibil și datorită mie combinată cu PLĂCEREA că și alții se BUCURĂ de rezultatul contribuției mele. E puțin lucru? Pentru mine, ca regizor și traducător de teatru, emoțiile – în sensul înalt al cuvîntului – sunt expresia desăvîrșită a ființei umane. De aceea, satisfacția de a face un spectacol de teatru posibil și plăcerea spectatorilor sunt, oricît ar suna de bombastic, bucuria supremă.

De ce cred eu că merită să-l facem posibil? Înainte de orice, pentru că este o inițiativă privată și, ca orice inițiativă privată – respectiv ieșirea de sub tutela statului – merită în primul rînd atenție, apoi încurajare și, dacă se poate, susținere materială, concretă. Pentru că sînt implicați oameni care nu cer finanțare din bugetul de stat sau din cele locale, din banii tuturor, ci ne invită să fim parte a unui proiect cultural. Ne oferă posibilitatea, cu eleganță, să facem ce dorim cu banii noștri.

De ce această inițiativă privată? Am văzut ambele spectacole montate pînă acum de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă. „Și veni bărbatul la femeie” și „Dureri fantomă”. Sînt bijuterii artistice, artă chinezească pe bob de orez, atît de meticulos lucrate, și nu cred că veți regreta dacă mergeți să le vedeți. Teatrul de Artă, la rîndul lui, este rezultatul curajului și pasiunii unui om, George Constantinescu, pe care îl puteți descoperi în afara scenei, printre altele, și în acest fragment de interviu, „De aici înainte, avem ce face în viața asta”.

Scriam cu aproape un an în urmă, după încîntarea numită „Și veni bărbatul  la femeie”, într-o cronică politico-teatrală:

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Recomandări mai sînt, una de la Paul Dragoș Aligică, aici, iar altele pe revistacultura.ro, webcultura.ro, muzesiarme.ro, port.ro, iar un interesant interviu cu regizorul și traducătorul Bogdan Budeș puteți citi aici.

Și acum, detaliile tehnice.

Sîmbătă, 16 ianuarie, la ora 15.30, va avea loc un spectacol-lectură, destinat ÎN SPECIAL potențialilor prieteni-producători, adică acelor spectatori dispuși să contribuie financiar la producerea spectacolului. Contribuțiile financiare însemnînd:

Modalități de sprijinire financiară a producției spectacolului „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies

Minimum 10 € (prieten producător)
• 1 loc la premiera oficială
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 20 € (prieten-bun producător)
• 2 locuri la premiera oficială
• meționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 40 € (prieten-drag producător)
• 4 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 2 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unui prieten sau prietene cu o ocazie la alegere (zi de naștere, onomastică etc.)

Minimum 50 € (prieten-de-nădejde producător)
• 6 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 4 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unor prieteni sau prietene cu o ocazie la alegere zi de naștere, onomastică etc.

Contribuțiile vor fi virate într-unul din următoarele conturi, la alegere, cu mențiunea „PRODUCȚIE SPECTACOL TEATRU”:

CONT LEI (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO40 RZBR 0000 0600 0662 0214
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ
sau
CONT EURO (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO56 RZBR 0000 0600 1492 7976
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ

COD SWIFT: RZBR ROBU

Iar în final, sinopsisul.

„Când timpul stă pe loc” (Time Stands Still) este o piesă de teatru a cărei acțiune se petrece în Williamsburg (Brooklyn), New York. Acțiunea este centrată pe două cupluri: Sarah Goodwin (Mihaela Sirbu) și James Dodd (Serban Pavlu), pe de o parte, și Richard Ehrlich (Claudiu Istodor) și Mandy Bloom (Diana Roman), pe de altă parte. Sarah, fotoreporter de război, și James, scriitor și jurnalist, întorși din Irak, încearcă să se readapteze vieții civile. Sarah a fost de curînd externată din spital după ce a supraviețuit exploziei unei mine pe un drum din Irak. Pentru Sarah este greu nu numai să se (re)obișnuiască cu noua sa viață schimbată de rănile provocate în explozie, dar și să reia viața domestică pe care o lăsase în urmă când plecase în Orientul Mijlociu. În vreme ce James este mulțumit să scrie acasă și să se uite la filme, sufletul Sarei a rămas în Irak. Richard este un prieten apropiat al lui James și Sarah fiind, totodată, editorul lor la revistă. De curînd, a început să aibă o relație cu o femeie mult mai tînără decît el, Mandy. Ea lucrează ca organizator de evenimente, o profesie aparent lipsită de importanță după ce ai trecut prin ororile războiului; tinerețea și lipsa ei de experiență par insuportabile pentru Sarah și James. Pe parcursul piesei, relațiile în interiorul celor două cupluri evoluează și asistăm la răsturnări neașteptate de situație: în cuplul aparent solid (sunt împreună de nouă ani) format de Sarah și James intervine o fisură datorată unei întîmplări petrecute pe front, și care duce în cele din urmă la separare, în vreme ce în cuplul aparent fragil dintre Richard și Mandy (sunt împreună de nici patru luni), apariția unui copil îi apropie și mai mult. “Când timpul stă pe loc” este, mai presus de orice, o poveste de dragoste pe fundalul vremurilor pe care le trăim.

Să fie într-un ceas bun și să ne vedem la premieră! Dacă și noi ne mișcăm cu talent, se poate. 🙂 

 

Cronica politico-teatrala

Sau invers, nu contează. Cum nu contează nici că eu nu am mai scris niciodată o cronică de teatru, deci nici cronică nu ştiu dacă este. Şi nu, nici nu s-a schimbat profilul blogului. Dar să vă povestesc.

Vineri, 13 februarie, am fost la teatru. La Teatrul de Artă, la spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie”, de Semion Zlotnikov, în traducerea şi regia lui Bogdan Budeş, cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în rolurile principale. Singurele roluri, de fapt, pentru că este e o piesă în doi. Şi mărturisesc că nu la ei m-am gîndit cînd am văzut durata spectacolului, o oră şi trei sferturi, ci la mine. Îmi părea un spectacol lung. Mai sînt şi fumătoare, dar am zis că vor fi pauze, deci mi-am reprimat reţinerea şi am ajuns.

N-au fost pauze. Dar nici nu le-am simţit lipsa. Am stat lipită de scaun, avînd senzaţia că dincolo de sala aceea intimă, de 75 de locuri, nu mai există lume. Deşi despre lume este spectacolul. Despre oameni. Obişnuiţi, ca mine, ca cei mai mulţi dintre noi. Care caută alţi oameni şi se caută pe ei înşişi, în acelaşi timp.  Cu dureri, cu spaime, cu bucurii, cu speranţe, cu tot ce-i omenesc. E greu de crezut că măcar într-o frîntură din cele două personaje nu se recunoaşte nimeni, la un moment dat, indiferent de vîrstă. De la cei mai tineri, la cei trecuţi deja de maturitate, aşa cum erau cei din sală – un public eterogen structurat ca vîrstă.  Sau că nu ar da cuiva de gîndit mai profund la viaţă, la ce facem cu ea şi cum ne-o facem.

Şi toate acestea într-o comedie. Spectacolul este o comedie, uneori cu momente amare, dar comedie. Cu un umor sănătos, care curge firesc, fără ostentaţie, fără artificii, necăutat, ci găsit în viaţă. Aşa-i şi decorul, nimic în plus, atît cît trebuie ca să sugereze cadrul în care se desfăşoară povestea a doi oameni.

Cei doi oameni, actorii, au reuşit să mă prindă atît de tare în jocul lor, încît au fost momente cînd mi-a părut rău că drăcoasa muiere e prea blîndă cu aparent resemnatul el. El, care se chinuia singur, parcă mai trebuia chinuit puţin. Dar asta-i despre mine, spectator, acolo, pe scenă, au fost ei, într-o poveste care surprinde, încîntă şi dansează, la propriu şi la figurat, pe text,  într-o poveste pe care v-o recomand. Şi pentru inimă, şi pentru minte.

Următorul spectacol va fi pe 27 februarie.

teatru 1

Politic, în tot ce am povestit mai sus, este faptul că şi Teatrul de Artă – despre care puteţi afla mai multe aici – şi spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie” sînt întreprinderi private. Breşe, tentative – reuşite! – de a scoate statul din viaţa teatrală, de a scăpa de dependenţa de politic, de a mai solicita fonduri autorităţilor. Producţia spectacolului despre care v-am vorbit a fost realizată prin crowdfunding, iar actorii sînt plătiţi din încasările de pe bilete. Mihaela Sîrbu face teatru independent de mai bine de zece ani, şi a pus bazele, încă din 1996, Companiei Teatrul fără Frontiere, despre care puteţi afla mai multe aici.

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Nu apucasem încă să ies din starea de bine de după spectacol, că văd din nou cum statul încearcă să controleze cultura, prin timbrul cultural, mai nou. Pe scurt, vrea să adauge o taxă fiecărei producţii culturale, ca să dea, chipurile, tot culturii, prin diversele uniuni (de scriitori, de artişti plastici, de oameni de teatru şi altele).  Adică să împartă tot el, statul, cui crede de cuviinţă. Numai începutul expunerii de motive a Proiectului de lege, adoptat tacit de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor este revoltător şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa oamenilor despre care tocmai am scris mai sus.

Ba se descurcă, aşa cum poate, dar în nici un caz nu se va descurca mai bine în condiţiile în care fiecare potenţial beneficiar al unui produs cultural va trebui să plătească mai mult pentru produsul respectiv. Mai rău, da! Din cauză că beneficiarii vor putea achiziţiona mai puţin din ce înseamnă cultură, şi din cauză că intervenţia şi mai mare a statului în actul de cultură, în general, prin subvenţionarea, adeseori pusă sub semnul întrebării, a anumitor producţii, va şubrezi şi mai tare competiţia, atît de necesară pentru scoaterea la  suprafaţă şi supravieţuirea adevăratelor valori.