Referendumul pentru ieșirea sau rămînerea Marii Britanii din sau în UE a fost despre noi și despre nimic altceva.
Sigur că nimeni nu va recunoaște asta. Sigur că toată lumea e îngrijorată profund de piețe, de bursă, de cursul de schimb, de ce vor face englezii de acum încolo, de cum se vor descurca, dacă se vor descurca. Sigur că în mărinimia noastră sîntem în stare să adoptăm și un englez, campanie a unui ziar central, citată de însuși gurul corectitudinii jurnalistice, CNN.
Sigur că ne preocupă subiectul, autenticitatea și imparțialitatea știrilor, atîta timp cît este ca noi, cît se potrivește narativului nostru. Iar noi sîntem cei mai europeni, cei mai învățați, cei mai drepți și mai viteji dintre ei.
Noi știm tot, nimeni să nu aibă vreun dubiu. Și despre noi e tot ce se întîmplă. Aici, în Europa, în lume.
Noi știm cum au căzut bursele, cum s-a depreciat lira britanică, ce nemernici de politicieni au sugerat și planificat acest referendum, cum au manipulat opinia publică, cum poate fi invalidat referendumul și, mai ales, refăcut, 2 in 3, 3 din 5, nu contează, să dea așa cum știm noi că trebuie să dea.
Boris Johnson, acel politician care acum e ”nenorocitu’” ăla care a scos Marea Britanie din minunata noastră UE, era pînă acum puțină vreme cel fotografiat pe bicicletă și așteptînd liniștit la metrou, dat exemplu de politician așa cum am dori și noi. Este același, da. Pentru cine are vreun dubiu. Și mărturia clară a consecvenței ideilor și părerilor noastre.
Noi, aici, nu vrem să cîștige alegerile PSD-ul – de fapt vreți să cîștige, în absența lui sînt unii, majoritatea, ”morți”, cei care nu mai au ce să toace zilnic – dar nu realizați simplul fapt că Anglia, chiar după Brexit, va exista așa cum a existat bine mersi și înainte, în timp ce monumentul de birocrație și imbecilitate numit UE, nu se știe. Dar pentru că, repet, nu vrem să cîștige aici PSD-ul, nu vrem nici la ei. Asta cu riscul demolării întregii fundații a sistemului democratic, dar ce contează, dacă e pentru un scop nobil?
Aici sînt fricile, angoasele, problemele voastre, nimic altceva. Nemulțumirea vieții voastre nu vă lasă să vedeți, pe cei care au dotarea de a o face, realitatea.
Astăzi găsesc un interviu din care unul din protagoniști iese urît de tot. Și acela nu este Farage, oricît nu mi-ar plăcea mie. Dar nu asta contează. Ci faptul că e absolut incredibil cît de tîmpiți credem că sînt alții și cît de deștepți noi. Asta ne-a și adus unde sîntem, impresia – repet: IMPRESIA – că sîntem mai buni decît alții, mai buni decît majoritatea dintre noi.
Unde la noi e fiere, la ei e calcul rece. Iar politica nu se face cu fiere. Ei știu asta, și o știu de secole.
Iar dacă Brexitul a adus ceva bun, atunci acel ceva este scoaterea la suprafață a totalitarismului care există, consensual – bucură-te, Ilici – la nivel european.
”Nu contează cine votează, contează cine numără voturile.”, spunea Stalin. La asta am ajuns, mai mascat, mai fățiș. Așa că, probabil, în marea lor mărinimie, oamenii frumoși ne vor mai lăsa să votăm și noi. Degeaba. Democratic e cum vor ei. Exclusiv.
Petre M. Iancu notează, selectez:
Ce să deducem? Simplu, că ne-ar fi mai bine să le confiscam dreptul de vot. Să evităm „exerciţiile” electorale „riscante”. Nu doar referendumurile, ci chiar şi alegerile se pot încheia, din cauza lipsei de orizont a pesedistului englez, cu un rezultat „catastrofal”. Soluţia? La fel de simplă, aparent. Nu ne rămâne, în această logică şi vână, dacă nu propunem, să zicem, votul cenzitar (rezervat membrilor de partid-stat, sau proprietarilor de case şi firme) decât să ne întoarcem la alegerea „celui mai bun fiu al poporului”. Cu 99,99 la sută, cum se cuvine. Sau, poate, să ne alegem alt popor? Unul cu „orizont” mai larg, de vreme ce democraţia, vădit, a devenit une exerciţiu excesiv de riscant. QED. Back to Ceauşescu, nu-i aşa? Sau îl preferăm pe Stalin? Pe Hitler? Nu ne-au scăpat ei oare, eficient, de populism? Si de alegeri riscante, cu rezultat incert? N-a apărut pesedismul pe ruinele comunismului?
Înţeleg că, de la înălţimea orizontului nostru „mai larg”, ne enervează blestemăţia zisă Brexit, care-i bucură inima lui Putin. Dar, frate, chiar aşa „superiori” să fim? Să resimţim nevoia să scuipăm în cap, (ca pesederizată) majoritatea poporului britanic? Nu ne-ar şedea bine un pic de modestie?
Rămîn în final cu două nedumeriri. De ce e lumea așa supărată că oamenii aceia de peste Canal s-au gîndit mai mult la ei decît la noi. Și dacă toți extremiștii lor zic că-i bine că au ieșit, bine că am scăpat de ei, nu?!
PS: Eu sînt sătulă de impuneri privind limba. În clasa I, am făcut germană intensiv – nu știam să scriem și să citim, vorbeam șși desenam – la trecerea în clasa a V-a au întrebat părinții ce doresc, franceza sau engleza.
Și pentru că se formau 3 clase de engleză și numai una de franceză, iar ‘doamna’ își pierdea postul, am fost obligați toți să învățăm franceza. Suplimentar, acasă, evident, engleza.
Am crescut, acum să nu îndrăznească să-mi spună în ce limbă să vorbesc. Să învețe Schulz franceza, poate își dă și bac-ul cu ocazia asta.
