Da. Am multe poveşti de la mineriade. Trăite de mine. Acolo. Cu minerii, cu “golanii”, cu minciunile scîrboase, abjecte, revoltătoare, înghiţite cu voluptate, pe nemestecate, de “oamenii de bine”. Cu sălbăticia. Cu teroarea. Ce bine că voi, cei mai tineri, habar n-aveţi ce e teroarea. Şi nici cum arată sălbaticii: fix ca oricine, doar că vin să te omoare pe stradă, fiindcă nu eşti de acord cu ei. Ce bine că nu ştiţi. Şi că nici nu vreţi să ştiţi. Deşi e atît de simplu…

M-am uitat să văd cîte vizionări are pe YouTube “Piaţa Universităţii, România” de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu, producător Lucian Pintilie. Un film care m-a răscolit. Am fost acolo, iar filmul este exact “de acolo”. Într-un an de la postare, a reuşit să atingă uluitoarul prag de aproape 6900 de vizionări. Uau! Încă s-au mai găsit aproape 6900 de români, din milioanele care umblă zilnic pe internet, care să scrie la căutare “Piaţa Universităţii”, nu Salam, Guţă sau Inna, şi să se uite la aşa ceva, măcar cinci secunde! Aleluia!!!

Neştiind ce e teroarea, pentru că n-aţi trăit-o, sigur că nu va pasă de cei care ştiu, pentru că au trăit-o. Ba mai mult, unii găsesc de cuviinţă să facă şi glumiţe. Ca şi cînd ar şti-o şi pe asta, din moment ce le ştiu pe toate. Facem aşa: uitaţi-vă la film. După ce-l vedeţi, vă povestesc şi eu.

În rezumat (pentru că, aparent, n-aveţi răbdare să citiţi texte lungi) vine aşa: în decembrie 1989 s-a murit, sub comunism, pentru libertate. Pentru aceeaşi libertate s-a murit din nou în iunie 1990, sub libertatea lui Ion Iliescu. În  Piaţa Universităţii din Bucuresti, România. În ianuarie 2012, cercul s-a închis. Piaţa Universităţii a fost confiscată de produsele epocii Iliescu Ion, care, gratie mineriadei in 13-15 iunie 1990, n-a încetat niciodată. Sigur că trebuiau s-o facă. Pentru mentorul lor. Ca să rescrie istoria. Şi au făcut-o. Perfect.

E un rezumat pe care nu-l credeţi. Normal: lucrurile acestea nu pot fi rezumate. Nu încap într-o pagină, sau într-un insert video de trei minute. În plus, sînt lucruri despre care nu se poate glumi. Şi care nu pot fi făcute “sexy”. Dar voi n-aveţi chef de genul ăsta. Altfel, v-aţi fi uitat deja la film. Era destul să daţi “Piaţa Universităţii” la căutare şi îl găseaţi. Uitaţi-vă la film.

Dar n-o să vă uitaţi. Ce bine. Ce bine că nu vreţi să ştiţi, aşa cum n-au vrut să ştie nici cei de dinaintea voastră. Unii dintre ei s-au deplasat, în masă, ca să-i omoare pe “golanii” din Piaţa Universităţii, alţii i-au ovaţionat. Ce bine că aţi învăţat să nu vă pese de speranţele noastre de atunci. De protestele noastre de atunci. De bestialitatea de atunci. De morţii de atunci.

Ce bine că unii găsesc chiar resurse să rîdă, ca şi atunci, de Marian Munteanu, de Cristian Paţurcă, de Liga Studenţilor. De proştii care au ieşit în stradă în decembrie ’89. De proştii (sute de mii) care veneau în Piaţa Universităţii. Să povestesc eu? Am mai făcut-o. De pildă aici, are doar trei minute şi un pic, îi zice “Iliescu reloaded”, dar titlul iniţial era “În rectul istoriei”:

Prin bunăvoinţa domnului Stere Gulea, s-au folosit imagini din filmul pe care vă invit, încă odată, să îl vedeţi. Eu n-aş şti, oricum, să vă povestesc la fel de bine. Dacă “Piaţa Universităţii, România” adună măcar 67.614 vizionări, cîţi prieteni are pe Facebook revista Kamikaze, aş avea încredere să vă spun şi eu cîteva lucruri, odată ce aţi înţeles contextul. Încredere că vă pasă. Uitaţi-vă la film. Dar n-o s-o faceţi. Sînteţi liberi să mă contraziceţi.

KAMIKAZE