“Sunt plezirist și epicurean”, declara enigmatic Sebastian Vlădescu, în primul său mandat de ministru al Finanțelor. Pe vremea aceea, îți permiteai să fii absolut orice, că era de unde, și mă mir că Vlădescu s-a mulțumit să fie doar atâta toată. Plezirist ești atunci când în calitate de naș te bucuri nițeluș de roadele finei tale de cununie, șușotindu-i tainic: Hai să fugim în lume, finuțo! Hai să-i dăm țeapă lu’ finu’, să fim pleziriști. Hai să-ți fac un compliment ce n-au auzit urechile tale, neam de neamul tău, finișoaro: Cât de ghizdavă ești tu, fina mea, cât de vederoasă ești! Ca finicul ești de zveltă și sânii tăi par struguri atârnați în vie! În finic eu m-aș sui, iiii-hi-hii – ziceam eu – și de-ale lui crengi m-aș apuca, aaaa-ha-haa, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Tabloul în care nașul o taie cu fina în lume, pare rupt din imaginarul lui Chagall, seamănă leit cu atmosfera din “Der Spaziergang”, în care el o joacă pe ea, ai zice că se țin de mână la o plimbare, dar ea zboară de jur împrejurul lui ca o flăcăruie mov, la o plimbărică lângă un oraș de verde și roz, care nu e chiar plimbărică-plimbărea, ci fugă de la nuntă în toată regula, unde nașul și-a răpit fina. Epicurean ajungi atunci când îi dai întotdeauna dreptate pleziristului.

Plezirist și epicurean a rămas Vlădescu și în cel de al doilea mandat de ministru, pe o arșiță bugetară și pe o recesiune de crapă pietrele. Dar, aici se vede diferența dintre cinicul Vosganian, stoicul Pogea și epicureanul Vlădescu: “Mie imi place să fiu ministru. Mi-aș dori să fiu măcar șase luni ministru”, a zis cinicul și și-a văzut visul  opt luni ; “Pot să vă spun că Gheorghe Pogea nu mai intenționează să opteze pentru un nou mandat la Ministerul Finanțelor”, a transmis Boc în locul stoicului. “Vreau feedback de la populație. Bittman fiind o persoană populară și care nu este legată de minister, vom putea avea o opinie obiectivă privind imaginea ministerului”, a zis epicureanul. Odată cu venirea lui Bittman, la minister e o atmosferă ca la nuntă. Finanțele zboară pe sus, în sacul unui popă de negru, pe acorduri de vioară, ca în pânzele lui Chagall, ca în tabloul “Deasupra Vitebskului” sau în “Carul zburător”. Bittman aleargă în stânga și-n dreapta, umblă pe jos, merge pe bicicletă pe acoperișurile albe ale orașului, călătorește cu tramvaiul și întreabă lumea cine-a cunoscut, cine mi-a văzut, tăinuit feedback, ca de om sărac. Perechea făcută de epicureanul Vlădescu și de cantautorul Bittman, e ca o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure șchiop. Dacă n-o să mă întrebați cine e jumătatea de om, o să vă las să ghiciți cine e iepurele.