Boicotul din vara lui 2012. Dacă nu boicotam atunci, aveam acum președinte de dreapta pînă în 2018. Domnul Crin Antonescu, candidatul Dreptei Unite la prezidențiale, era deja președinte. Nu mai trebuia să trecem prin emoțiile unor alegeri prezidențiale în care oricum șansele candidatului nostru, domnul Crin Antonescu, sînt minime. Am ratat la cîteva procente șansa de a avea un președinte de dreapta. Și de ce? Din prostia noastră, că am stat acasă și am susținut tot felul de tîmpenii. În loc să recunoaștem oportunitatea care ni se oferă nudă pe tavă, ne-am pierdut în discuții, comentarii și editoriale sterile despre boicot, naziști, Hitler, lovitură de stat, plebiscite și dictatura majorității.

Din păcate ne-am trezit prea tîrziu. Am mai avut cîteva puseuri de luciditate, dar și alea tardive, în noiembrie 2013, la un an și cîteva luni de cînd ne-am bătut joc de noroc.

Dacă Crin Antonescu e frecventabil și votabil ca ”prezidențiabil al dreptei”, de ce n-ar fi frecventabil și votabil ca prezidențiabil al USL?  La urma urmei, în cazul președintelui contează persoana, nu din partea cui candidează. Crin Antonescu e același, indiferent din partea cui candidează, persoana e aceeași, fie din partea USL, fie din partea ”dreptei unite”.

Dacă Ponta e răul mai mare și Antonescu e răul mai mic, atunci toți cei care luptă pentru răul mai mic ar trebui să militeze pentru unitatea USL și candidatura lui Antonescu la prezidențiale.

Blogary, 21 noiembrie 2013