Intre saracie si dezastru

Scăderea consumului.

Cei care acuză autorităţile că prin scăderea veniturilor bugetarilor şi pensionarilor provoacă o scădere a consumului care va lovi întreaga economie şi implicit sistemul privat, uită cîteva lucruri:

  • prin creşterea fiscalităţii li se cere companiilor să finanţeze nu numai propriile vînzări (adică finanţarea consumului bugetarilor şi pensionarilor) ci şi deficitul bugetar şi importurile. Căci trebuie să spunem că o bună parte din veniturile bugetarilor şi pensionarilor se duce către consumul din import (de la pepeni din Turcia şi medicamente pentru pensionari pînă la gipane nemţeşti pentru unii dintre bugetarii din administraţie). Cît despre deficitul bugetar, e de reamintit că o mare parte din împrumuturile angajate în perioada 2007-2009 au fost folosite pentru finanţarea creşterii salariilor, pensiilor şi ajutoarelor sociale, pentru finanţarea sporurilor şi primelor care s-au dat într-o veselie în acea perioadă, mai ales în toamna lui 2008 şi, nu în ultimul rînd, pentru finanţarea creşterii personalului bugetar.
  • multe dintre companiile private nu-şi pot permite finanţarea cerută de sindicate, de PSD şi de PNL. Aceste companii, aflate deja pe marginea prăpastiei, vor falimenta. Asta va duce la creşterea şomajului în sistemul privat, ducînd implicit nu numai la scăderea consumului ci şi la scăderea producţiei. În consecinţă, scad veniturile la buget (vor fi mai puţini contribuabili companii şi salariaţi) şi creşte deficitul comercial (fiindcă şi aici se uită un lucru: marea problemă a României nu e lipsa unei pieţe interne ci lipsa unei producţii interne care să concureze importurile din punct de vedere calitativ, ca nivel de preţ şi diversitate de servicii şi produse).
  • creşterea TVA-ului de la 19% la 25% (cu 31%) va duce la creşterea preţurilor, a inflaţiei şi, implicit, a scăderii puterii de cumpărare nu numai a bugetarilor şi pensionarilor ci a tuturor românilor. Asta se traduce printr-o scădere drastică a consumului, cu precizarea că pentru acest consum, aşa scăzut cum e, se vor bate produsele şi serviciile din import cu produse şi servicii româneşti, însă mai puţine şi mai scumpe. Şi aşa, din cauza productivităţii slabe şi fiscalităţii ridicate, produsele româneşti sînt dezavantajate faţă de cele de import. Asta în condiţiile în care industria, agricultura şi serviciile de la noi sînt incapabile să acopere, ca diversitate, cererea de pe piaţa internă, mai ales la capitolul produse finite. Economia românească e ca un luptător olog, şchiop şi chior căruia, chiar în focul bătăliei, prin creşterea fiscalităţii, îi mai scoatem un ochi şi îi mai tăiem un picior. Şi după aia ne mirăm că o ducem prost şi sîntem printre cei mai săraci europeni.
  • creşterea cotei unice de la 16% la 20%  se traduce printr-o creştere cu 25% a obligaţiilor de plată la buget, a tuturor românilor, fie că vorbim de salariaţi la stat sau la privat, fie că vorbim de companii private sau de stat. Aici companiile private, de exemplu, fie vor menţine salariile la acelaşi nivel crescînd astfel costurile de personal (creştere care va duce şi la o creştere a preţurilor), fie vor opta pentru scăderea salariilor. Creşterea preţurilor rezultată din creşterea TVA-ului, a costurilor de personal şi a obligaţiilor datorate statului, va duce oricum la o scădere a consumului, la care, de această dată, se adaugă şi o scădere a producţiei (repet, o bună parte din companiile private româneşti stau cu falimentul la uşă). Şi astfel, toată lumea va fi mai săracă, nu numai bugetarii, pensionarii şi asistaţii social. Iar lumea din sistemul privat va fi nu numai săracă, dar şi şomeră (şi nu mă refer doar la salariaţi).

Bugetarii, asistaţii şi pensionarii vor fi mai săraci

  • prin creşterea TVA-ului şi a cotei unice, oricum vor fi mai săraci, numai că la sărăcia lor se va adăuga şi prăbuşirea sistemului privat, cu efecte pe termen lung. Scăderea salariilor, subvenţiilor şi pensiilor înseamnă sărăcie, creşterea fiscalităţii înseamnă sărăcie ireversibilă. Prăbuşirea sistemului privat coroborată cu creşterea deficitului comercial şi falimentul României, ca stat, va avea efecte irecuperabile într-un orizont de timp predictibil. O companie privată, o afacere, nu creşte peste noapte. Prin faliment se aruncă ani sau zeci de ani de muncă. E ca şi în cazul defrişărilor: ca să avem lemne de foc, tăiem pădurea dar uităm că, pentru a creşte la loc, copacii au nevoie de zeci de ani. Aruncînd în prăpastie sistemul privat, aruncăm ani de muncă şi de investiţii.

Să fim solidari cu bugetarii, asistaţii social şi pensionarii

  • am fost pînă acum mai mult decît solidari. Dintr-atîta solidaritate cîteva sute de mii dintre noi au intrat în şomaj. Altor cîteva sute de mii dintre noi le-au scăzut veniturile. Cîteva mii şi-au văzut afacerile falimentînd şi munca de ani sau zeci de ani ducîndu-se pe apa sîmbetei. Am fost solidari cu ei cînd li s-au mărit salariile şi pensiile, am fost solidari cu ei cînd salariile la stat erau (şi sînt în continuare) mai mari decît cele de la privat. Aşa cum noi am fost solidari cu ei cînd am intrat în şomaj şi faliment în timp ce lor li se măreau pensiile, salariile şi primeau spor de zîmbet, de antenă şi de odihnă între concedii, a venit timpul să fie şi ei solidari cu noi. Am plătit preţul. Acum e rîndul lor. Căci un preţ trebuie să existe. Economia României (ca întreaga economie mondială) trece printr-o criză fără precedent. Fiecare dintre noi va trebui să sufere, vrem nu vrem. Însă avem de ales între solidaritate şi inconştienţă. Între inteligenţă şi nesimţire. Între responsabilitate şi iresponsabilitate. Am mai spus-o: între sărăcie şi sărăcie ireversibilă. Solidaritatea presupune responsabilitate şi inteligenţă, nu inconştienţă. La ce ne ajută o aşa zisă solidaritate care ne aruncă pe toţi în prăpastie?

Duios economia duduia

  • duduia bugetul, nu economia.
  • duduia datorită exportului de forţă de muncă (căpşunarii de prin Europa  trimiteau miliarde de euro acasă)
  • duduia datorită boom-ului imobiliar şi construcţiilor. Boom imobiliar care, nu de multe ori, ascundea spălarea de bani (vezi mătuşa Tamara). E totuşi bine că au ieşit la suprafaţă banii negri, e bine că o parte a economiei negre sau gri s-a albit. E bine dar nu e suficient.
  • duduia datorită împrumuturilor externe pe care trebuie să le plătim acum
  • duduia prin creşterea deficitului bugetar
  • în timpul celui mai iresponsabil ministru de finanţe post-decembrist, Varujan Vosganian, la o creştere a PIB-ului de 8% ajunsesem la un deficit bugetar de peste 5%. Şi asta din cauza creşterii iresponsabile a cheltuielilor bugetare, pentru finanţarea prin mită a campaniei PNL din 2008. S-au mărit pensiile, salariile bugetarilor, s-au dat prime şi sporuri, a fost finanţat consumul, pe spinarea căpşunarilor şi a sistemului privat.
  • nu în ultimul rînd, Mugur Isărescu ar trebui să-şi dea un cap în gură pentru că i-a lipsit coiul de aur şi a permis finanţarea consumului din credite dincolo de orice limită decentă, pentru că a închis ochii în faţa  îndatorării nepermis de mari. Toată lumea a dus-o bine în 2007-2008, făcînd credite pe care nu le putea duce, ajungîndu-se la grad de îndatorare de peste 70%. Era o inflaţie de nevoi personale satisfăcute de importuri şi plătite din bani pe care românii nu-i aveau. S-au cumpărat milioane de metri pătraţi de apartamente vechi, la preţuri aberante, s-au construit mii de case cu materiale de construcţii din import, s-au cumpărat sute de mii de tone de maşini, electronice şi electrocasnice (aproape de toate din import), am devenit campioni mondiali la mall-uri şi hypermarketuri, am băgat în crăpelniţă mii de tone de ementaller de import (sau cum dracu-i zice la săpunul ăla pe post caşcaval). Am consumat ca şi cum a doua zi ar fi venit sfîrşitul lumii şi ne-ar fi scutit de plata creditelor. Sfîrşitul lumii nu a venit şi creditele trebuie plătite. Mugur Isărescu vorbeşte acum de minciună (apropo, aşa cum bine a remarcat Doc, Isărescu s-a referit la ministrul de finanţe Varujan Vosganian, nu la Vlădescu sau Boc, cînd a vorbit de minciună) dar a tăcut atunci cînd trebuia, ca un finanţist competent şi responsabil ce se află, să-i tragă de mînecă pe guvernanţi şi pe români şi să le mai taie din elanul cheltuielilor pe fond psihic (creşterea consumului din anii 2007-2008 este, ne place sau nu, o formă de tratare a complexelor şi frustrărilor).
  • guvernul Tăriceanu nu a lăsat în urmă decît datorii şi un aparat de stat supradimensionat, salarii, pensii şi ajutoare sociale mult mai mari decît poate duce economia României. Nu a lăsat infrastructură, nu a investit în proiecte sănătoase pe termen lung. De acelaşi lucru se fac vinovate şi guvernul PDL-PSD condus de Boc, şi guvernul PDL de acum. Aceeaşi lipsă de inteligenţă şi de curaj. Asta dacă nu punem la socoteală, în cazul tuturor celor trei guverne, hoţia.

Economia României

  • şi chiar dacă a duduit vreodată, economia României a duduit degeaba. Nu a lăsat nicio dîră, vorba unui dictator. Marea duduială (ca să parafrazez nişte copywriteri la fel de inteligenţi ca Vosganian) nu a lăsat nimic în urmă. Ba nu, greşesc. A lăsat datoriile pe care trebuie să le plătim astăzi şi în anii ce vin. Nici statul şi nici privaţii nu au investit. Au consumat şi unii şi alţii. Au hrănit companiile internaţionale, fie că vorbim de BMW sau VW, fie că vorbim de Sony sau Siemens. Au hrănit turismul bulgar, elen sau turc. Au hrănit agricultura Franţei, Olandei, Greciei sau Turciei. I-au hrănit pe ăia care, spre deosebire de noi, au idei. Şi fac ceva din ele. Ceva pe care-l vînd unor săraci frustraţi şi lacomi ca noi. Şi, ca şi grecii, ungurii şi alte naţii de lălăiţi fără substanţă, a venit vremea să plătim.
  • românii produc puţin şi prost. Rudimentar. Muncesc mult, la limita workaholismului sau dincolo de ea. Dar o fac prost. Avem energie, fiţe şi voinţă, nu ne lipsesc decît inteligenţa, imaginaţia şi ideile. Iar anii 2007-2008 au adus o isterie a consumismului neacoperit, o isterie născută din frustrările anilor cu cheia de gît, a cozilor la tacîmuri, a TEC-ului din anii 90 şi, nu de puţine ori, moştenită din familia cu peşte pe televizor.
  • nu trebuie să idealizăm mediul privat căci, la rîndul lui, poartă o bună parte din vină pentru situaţia de acum. Dar, spre deosebire de sectorul public, mediul privat şi-a plătit şi îşi va plăti în continuare prostia. Asta e regula capitalismului.

Soluţia fără FMI

„Să nu ne spună FMI ce să facem, să mergem în continuare pe un deficit bugetar ridicat, prin care să finanţăm creşterea economică. FMI a distrus pînă acuma o grămadă de economii, forţînd statele respective să limiteze deficitul bugetar şi, implicit, consumule etc” Şi PSD, şi PNL, şi sindicatele au vorbit de asta. E mult spus strategie, că atît peneliştii cît şi pesediştii sînt total incoerenţi şi se contrazic de la o oră la alta. Dar uită cîteva lucruri:

  • la FMI apelează cei în care nu mai are încredere nimeni, cei care au ajuns în această situaţie din hoţie, îngălare şi prostie. Ceea ce vor pesediştii şi peneliştii de la FMI e să fie imbecilul planetei, care se lasă prostit de şmecheraşii planetei. La FMI apelează statele care şi-au dus economia la ruină prin finanţarea corupţiei şi a tăcerii populaţiei. Cei care, pe bani grei, şi-au îmbătat supuşii şi le-au umflat burta ca să-i facă să tacă şi să închidă ochii în faţa hoţiei. De ce ar avea încredere FMI că aceştia vor face ceva cu banii împrumutaţi şi că-şi vor folosi deficitele şi datoriile pentru investiţii, pentru creşterea sănătoasă a economiei şi nu pentru investiţii în corupţie şi pentru finanţarea huzurului gloatei? De ce FMI ar fi mai prost decît celelalte instituţii financiare?
  • de ce ar avea încredere FMI în ţara care în 2007-2008 şi-a folosit deficitele nu pentru dezvoltare pe termen lung, nu pentru investiţii în infrastructură, nu pentru creştere economică ci pentru consum din import, pentru mituirea pensionarilor şi administraţiei? Ca să ai garanţia că-ţi vei primi banii de la un datornic trebuie să ai garanţia că acel datornic va produce bani la un moment dat. Ori banii nu se produc stînd degeaba, finanţînd mafiile şi importurile. Banii nu se produc cumpărînd maşini luxoase din import şi golind hypermarketurile de plasme şi DVD-playere. BMW-urile şi plasmele Sony nu produc nimic (doar bogăţie pentru nemţi şi japonezi).
  • problema statelor care apelează la FMI nu e lipsa de bani ci lipsa încrederii. Sînt hoţi şi incomptenţi dovediţi.
  • la un moment dat şi harnicul cartierului, şi alcoolicul cartierului rămîn fără bani. Pe primul îl împrumuţi ştiind că va munci şi îţi va returna banii, celui de-al doilea îi ceri în primul rînd să se lase de băut şi abia apoi să se apuce de muncă. Pentru primul există pieţele internaţionale, pentru al doilea există FMI. Iar PNL şi PSD cer FMI-ului să ne lase să bem în continuare şi să aibă încredere că a doua zi nu ne vom duce beţi la muncă, dacă ne vom duce.

Avem de ales între a plăti prostia de care ne facem toţi vinovaţi şi a ucide sistemul privat, care, zevzec şi tembel cum e, reprezintă singura noastră şansă de a nu falimenta ca naţiune.

Scăderea cheltuielilor de personal (nu scad investiţiile – ori statul consumă nu numai prin salariaţi, ci şi prin investiţii, şi măcar din investiţii rămâne ceva) este absolut necesară, indiferent cine a decis-o, indiferent cine o anunţă, indiferent cine se face vinovat pentru situaţia în care ne aflăm, indiferent ce spun analizele de tip Luţu* din presa românească.

*Luţu – fotbalist care a jucat la Univ. Craiova, Steaua, Rapid (nu sînt sigur) şi prin Coreea. Primul „următorul Hagi” dintr-o serie întreagă de rataţi. Unul dintre cei mai surprinzători şi irelevanţi fotbalişti, un maestru al driblingului de-a latul terenului. Ca mai toţi analiştii noştri, ţinea cu tot dinadinsul să fie cît mai surprinzător şi diferit şi sfîrşea, invariabil, prin a fi irelevant. Oricît de previzibil şi neinteresant ar fi, tot la poartă trebuie să ajungi, aşa că floricelele şi gîfîitul de-a latul terenului sînt absolut irelevante, chiar dacă prin ele îţi cîştigi titlul de cel mai suprinzător dribleur.

PS. Începînd de azi, Madame Blogary va avea trei ediţii:

Ediţia de la ora 06.00 – maximum două articole, artileria grea, articolele de substanţă, de citit la cafea

Ediţia de la ora 15.00 – maximum două articole, ceva mai soft, pentru siestă – mai scurte şi eventual, axate mai mult pe umor, să trezim angajatul român din somnul de după amiază

Ediţia de la ora 20.00 – maximum două articole, axate mai mult pe actualitate (în relaţie cu ştirile de la 18-19 –  de obicei orele la care politicienii scot chestii pe gură, special ptr ştiri), destinate celor exasperaţi de ştirile şi tocşourile de la TV şi care vor analize la cald, altele decît cele ale lui Răzvan Dumitrescu

Ce ar trebui să urmeze

Măsurile anunţate ieri de Traian Băsescu sînt măsuri de criză, absolut necesare dar care nu rezolvă mai nimic pe termen lung. Deşi, într-adevăr, dincolo de anunţul concret, de conţinutul acestor măsuri, e importantă atitudinea Preşedintelui şi filozofia care stă la baza lor (scăderea cheltuielilor statului preferată creşterii fiscalităţii). E un semnal politic care nu trebuie minimalizat. Însă, repet, aceste măsuri, evaluate prin prisma conţinutului lor, concret, nu rezolvă mare lucru, cu excepţia evitării incapacităţii de plată. Ele trebuie urmate de:

  • reforma sistemului de sănătate – să se urmeze principiul „banii urmează asiguratul” (indiferent că acesta apelează la servicii private sau publice) iar sistemul public de sănătate să fie redus la strictul necesar iar prioritatea să fie încurajarea dezvoltării sistemului privat de sănătate. Asiguratul să aibă posibilitatea să urmărească traseul banilor pe care îi plăteşte, să se pună accent pe finanţarea targetată, directă a sistemului de sănătate de către sistemul privat (sponsorizări), să fie sprijinit sistemul privat de sănătate prin introducerea sa în sistemul de asigurări, asigurarea diferenţiată, în funcţie de riscurile pe care le prezintă fiecare asigurat (am mai dat exemplu ăsta: nu e normal ca mie, fumător de două pachete de ţigări pe zi, să-mi plătească ceilalţi asiguraţi serviciile medicale la care apelez în caz că mă îmbolnăvesc de cancer la plămîni. Pe de altă parte, să se găsească o formă de directă proporţionalitate între cuantumul asigurării fiecăruia şi serviciile de care acesta are dreptul să beneficieze gratuit (păstrîndu-se totuşi, un minim necesar pentru cei cu venituri mici, în primul rînd pentru copiii din familii sărace – aici e de menţionat şi finanţarea din sponsorizări a unităţilor medicale din zone mai sărace sau destinate celor cu venituri mici – oricum, sistemul privat trebuie implicat dar asta nu se poate decît dacă sistemul privat este lăsat să aleagă ce finanţează şi să-şi poată controla felul în care banii pe care-i dă sînt folosiţi).
  • reforma sistemului de educaţie – după principiul „banii urmează copilul”, indiferent dacă apelează la sistemul public sau la cel privat. La fel ca şi sistemul de sănătate, sistemul public de educaţie trebuie redus la un minim necesar iar cel privat considerat o prioritate. Deasemenea, transparenţa utilzării banilor pe care-i plătim pentru educaţie, astfel, nu numai să putem alege unde se duc aceştia dar să putem urmări şi felul în care sînt utilizaţi. Şi nu în ultimul rînd, finanţarea targetată (burse şi sponsorizări). În general, sistemele de educaţie şi sănătate sînt destul de similare (spre deosebire de structurile de forţă şi de administraţie, acestea funcţionează foarte bine şi ca sisteme private, ba chiar mult mai bine).
  • eliminarea birocraţiei – nu e suficient să dai oameni afară, trebuie să elimini posturile cu totul, atribuţiile aferente fiecărei funcţii, agenţii sau chiar întregi domenii ale administraţiei (o bună parte din administraţie e specializată în oferirea de inutilităţi publice). Degeaba îl dai afară pe ăla de la ghişeu dacă nu desfiinţezi ghişeul cu totul şi nu elimini adeverinţele şi avizele pe care trebuie să le elibereze acel ghişeu. Aici extrem de importantă e renunţarea la prezumţia de vinovăţie a cetăţeanului, care trebuie zilnic să-şi dovedească nevinovăţia prin tot felul de adeverinţe şi avize şi dracu mai ştie ce documente şi declaraţii şi ştampile. Nu trebuie să dovedim noi, ca cetăţeni, că nu sîntem hoţi şi criminali, ci statul trebuie să ne probeze vinovăţia, atunci şi numai atunci cînd are motive temeinice să creadă că aceasta există. Şi o poate face prin sondaj sau cînd are motive de suspiciune. Asta ar duce la încrederea cetăţenilor în autorităţi, la clădirea unei relaţii mult mai relaxate între cele două tabere şi la scăderea aparatului de stat şi a costurilor aferente. Şi noi, cetăţenii, vom avea mai mult timp şi mai puţini nervi. Oricum, controlul, în acest moment, este extrem de prost, e o sită în care sîntem aruncaţi cu toţii şi prin care vinovaţii se strecoară. Sistemul e gîndit să-i oprească pe cei vinovaţi şi pentru asta îi controlează pe toţi. Rezultatul: costuri imense, nervi, timp pierdut şi procentaj de stopare a ilegalităţilor, zero.
  • reforma justiţiei – controlul societăţii civile (chiar prin alegeri, dacă e posibil) asupra sistemului judecătoresc e vital. Nu e normal ca CSM-ul şi CCR-ul să fie deasupra legii, să nu poate fi controlate şi, eventual, trase la răspundere. Justiţia trăieşte din banii noştri, trebuie să răspundă pentru cum îi chelutie şi cît de bine îşi face sau nu treaba.
  • reforma sistemului de pensii – eliminarea împărţirii cetăţenilor în cetăţeni „speciali” şi cetăţeni de mîna  a doua (e aberant, de exemplu,  ca tocmai magistraţii să se opună egalităţii în faţa legii, vezi cazul pensiilor speciale – cum dracu să mă judece unul care nu crede în egalitatea în faţa legii şi care mă consideră un cetăţean de mîna a doua în comparaţie cu el?). Continuarea migrării dinspre sistemul de pensii public spre sistemul privat, respectarea principiului contributiviăţii şi aplicarea neabuzivă a principiului solidarităţii (conform acestui principiu trebuie să fim solidari cu cei săraci, nu cu pensionarii de lux, care primesc lunar subvenţii de mii de euro pe lună – căci asta e sistemul pensiilor speciale: subvenţie pentru categorii de cetăţeni speciali, adică profitori ai tranziţiei)

Mă rog, mai sînt multe de reformat, dar dincolo de detalii (acestea se pot schimba), e vorba despre o nouă filozofie. Una capitalistă,  bazată pe meritocraţie şi competiţie, dar care să reinventeze comunitatea şi solidaritatea (ceea ce pare solidaritate în socialism în fapt nu e decît parazitism şi fraudă morală – aşa că nu se pune problema că un sistem cu adevărat capitalist ar elimina solidaritatea, atîta timp cît aceasta nici măcar nu există).

Cu alte cuvinte, vrem să nu mai fim consideraţi cetăţeni de mîna a doua, buni numai de plată, vinovaţi din oficiu. nu mai vrem să şi plătim şi să stăm şi capră pentru asta.

PS. Nu e vorba de bani. E vorba de responsabilitate şi moralitate. Cînd vorbim de banii din educaţie vorbim de munca noastră, pentru copiii noştri. Controlul felului în care ne sînt folosiţi banii nu e un moft, nu e o arţăgoşenie, nu e o aroganţă, e pur şi simplu controlul asupra propriei noastre vieţi. La urma urmei, banii se duc şi vin, important e ce rămîne în urma lor.

PS2. Cît despre opoziţia societate-stat, ca să parafrazez un dictator pe stil vechi: Statul sîntem noi.

Băsescu: Ofertă de nerefuzat! Salarii cu discount 25%!

Din circoteca de aur a Madamei Blogary:

Nedormitul:

Băsescu: azi am avut o zi grea. m-am dus la nişte filmări şi mi-am scăzut salariul cu 25%

Bleen:

N-am TV. Spuneţi-mi şi mie ce mai zice Lăză pe B1TV. Sau nu, Zexe, spune-i mai bine să scrie ce zice şi ştie el cum să intre după aia în dashboard şi să dea publish.

Nedormitul:

@zexe. scrie-i pe un carton „pupici”

şi cînd vine acasă să aducă o piţa din drum

şi să aducă tot salariul acasă, să nu se mai oprească în drum la crîşmă, că acum ne descurcăm mai greu

Bleen:

mai ales că el, săracu, lucrează la stat

Nedormitul:

lasă-l în pace pe lăză. e supărat că-i micşorează ăştia salariul cu 25%

şi băse e supărat. şi lui îi scad ăştia salariul

Bleen:

Lăză către Dicta:

– Auzi, bre, fusei la Zexe Plus la emisiune, şi cînd mă întorsei, ce-mi auziră urechile, auzi tu, ce-mi auziră! Cică mi-au scăzut salariul cu 25%, a anunţat un tîmpit la TV.

Bleen:

Mîine poimîine îl vezi pe Băse şi la televiziunea greacă, anunţînd măsuri de austeritate.

Nedormitul:

sper să mai aibă ţaţiki resurse să se lamenteze şi la televiziunea greacă

Nedormitul:

reduţem salariile budzetarilor cu doosţinţi la sută. pensiile le reduţem cu ţinspe la sută, iar azutorul de somaz îl reduţem tot cu cinţpe la sută.

Bleen:

– Băse, am pierdut alegerile, ne bătură torii. Auzi, îl suni tu pe Gordon să-i spui?

Bleen:

Închidem fabrica din Detroit şi o mutăm în Pakistan. Spune-i lui Băse să iasă în conferinţă şi să-i anunţe pe angajaţi.

Cu stimă, Henry Ford al IV lea

Bleen:

– Domnule, avem să vă dăm o veste nu tocmai bună… Băse, zi-i tu!
– Deci, domnule, fiica dumneavoastră şi-a dat burka jos şi a fugit cu un punker budhist cu motor din caşmir…adică din Kashmir.
– Ooooh, Allah, Allah…

Nedormitul:

Băsescu: revin. totuşi, nu a fost o zi chiar aşa de grea. i l-am scăzut şi lui geoană

UPDATE. Cei de la Hotnews, oportunişti cum îi ştim, au simţit momentul:

Leşinul. Cauze, prim ajutor şi metode de prevenire


Am trăit s-o văd şi p-asta

Un politician român anunţînd la TV, la oră de maximă audienţă, scăderea salariilor bugetarilor, a pensiilor, a cheltuielilor sociale şi a subvenţiilor. Sînt curios cum vor reacţiona cei care pînă mai ieri făceau pe Facebook, pe bloguri, în presă şi prin partide grupuri de luptă împotriva creşterii fiscalităţii (update: au reacţionat deja.  acum au început să urle de mila bugetarilor şi a pensionarilor). Dar cea mai mare curiozitate o am în legătură cu reacţia sistemului privat: va reacţiona acesta în interesul său şi va sprijini (nu doar pe la terase şi dimineaţa, la team buildingul de la cafea, cînd se face bonding la comun) măsurile guvernului de scădere a cheltuielilor imorale, imbecile şi inutile sau va rămîne în acelaşi stadiu de letargie mentală, întreruptă din cînd în cînd de cîte o campanie pe Facebook, de luptă împotriva lui Guţă sau a găurii din stratul de ozon (ştiţi voi, dai click şi ai luptat, poţi să cobori cu sufletul împăcat la terasa din colţ)?

PS. „Scade consumul.”  Şi dacă banii de la FMI nu mai intră (apropo, sînt mai mulţi decît reducerea de cheltuieli anunţată de Băsescu), şi dacă ne scade ratingul de ţară, ne cresc dobînzile la care ne împrumutăm, dacă creşte fiscalitatea, se înmulţesc falimentele în mediul privat (firmele care dau faliment şi salariaţii aferenţi disponibilizaţi nu numai că nu vor mai consuma, dar nici nu vor mai produce – se vorbeşte de scăderea consumului ca şi cum doar bugetarii consumau în ţara asta), importurile de consum rămîn aceleaşi în timp ce scad importurile de producţie (firmele care ar da faliment din cauza creşterii fiscalităţii importă materii prime sau componente pentru producţie, nu pentru consum – astfel, dacă nu se luau măsurile astea, ajungeam să importăm doar pentru consum), dacă creşte inflaţia (fiscalitate mai mare, preţuri mai mari, producţie mai mică), dacă scade puterea de cumpărare chiar şi a bugetarilor nedisponibilizaţi şi a pensionarilor (din cauza inflaţiei), la care se adăugă scăderea puterii de cumpărare a salariaţilor disponibilizaţi din sistemul privat plus slăbirea economiei naţionale prin falimentarea a mii de firme româneşti, dacă scad investiţiile din afară (fiscalitatea crescută  şi dezechilbrele macroeconomice plus semnalele negative date de organismele financiare mondiale alungă investitorii), e mai bine? Şi încă ceva: cum  e mai bine să foloseşti nişte bani: consumînd produse finite din import sau investindu-i în producţie internă? Şi bomboana de pe coliva celor care o tot dau cu scăderea consumului: v-aţi gîndit că bugetarii disponibilizaţi din sistemul public au posibilitatea să se angajeze în sistemul privat? Ă?

PS2.

Varianta 1. Scad veniturile bugetarilor cu 25% sau sînt daţi afară 140 000 de bugetari. Scade consumul.

Varianta 2. Cresc TVA-ul şi cota unică. Dau faliment 2000 de firme şi sînt disponibilizaţi 150 000 de salariaţi din mediul privat. Scade consumul. Scade producţia. Scad exporturile. Creşte inflaţia.

UPDATE. P-asta am uitat-o şi văd că nu zice nimeni de ea: modificarea Codului Muncii în sensul „flexibilizării forţei de muncă”, pe care a anunţat-o acum Băsescu.

Toţi oamenii preşedintelui

Dacă pînă nu demult Institutul de Studii Populare era doar locul unde erau trimişi la joacă intelectualii din sau apropiaţi de PDL în timp ce greii partidului îşi împărţeau bucatele la separeul cu parcare de gipane şi funcţii pe post de animatoare iată că lucrurile se schimbă o dată cu lansarea manifestului creştin democraţiei moderne de către Teodor Baconschi (fost consilier prezidenţial, actual ministru de externe) şi, mai ales, Emil Boc, nimeni altul decît preşedintele partidului şi prim ministru. E un semnal că lucrurile încep să se mişte şi că Traian Băsescu începe să atace pe al doilea front (primul fiind Cristian Preda, purtătorul de cuvînt şi sabie al liberalilor din PDL). Implicarea preşedintelui PDL în dezbaterea doctrinară din cadrul partidului (ţinută pînă acum pe tuşă, cu ISP cu tot) e dovada că reforma PDL a trecut de la stadiul de pişcot de simpozion la cel de atac la baionetă.

PS. Cît despre Boc-prim ministrul, dacă tot a fost prelucrat doctrinar, poate renunţă cu ocazia asta la filozofia de guvernare „Noi guvernăm, nu gîndim”.

Dictatura Blogary

În urma unei şedinţe fulger, care a durat pînă la 3:45 dimineaţa, timp de cîteva zeci de beri,  s-a decis ca de acum încolo de Madame Blogary să se ocupe exclusiv Bleen, urmînd ca Florin Cojocariu să se ocupe de Scryb (agenţia de publicitate, adică meseria lui de bază). Deci pînă la  urmă tot la dictatură am ajuns.

PS. După lupte seculare,  care au durat cîteva minute pe săptămînă, s-a decis şi orientarea Madamei de acum încolo. O orientare clară, dar greu de explicat. În general tot ce e viu e al dracului de greu de explicat.

UPDATE. Madame Blogary şi Scryb sînt fraţi (adică în Scryb şi în Madame Blogary sînt implicaţi atît Florin Cojocariu cît şi Bleen, numai că s-a ajuns la concluzia că fiecare să se ocupe în primul rînd de ceva şi abia în al doilea rînd de altceva –  varianta Toţi Se Ocupă De Toate nu pare viabilă –  by the way, în Scryb mai e implicat şi un art director, care se va prezenta la momentul potrivit).

Update by Maestrul

Ce alege un electorat inteligent şi educat politic? Saltimbancii şi îmbufnarea competentă

Ar fi interesant un profil şi eventual, nişte nume care corespund din punct de vedere, ca să zic aşa. Aştept răspunsurile voastre.

PS. Referitor la Teo: e o femeie inteligentă şi bătăioasă. Şi, spre deosebire de imensa majoritate a parlamentarilor, are o cauză, un război de dus, nu nişte dividende de luat. Ştiu, e un personaj cu umor, te face să rîzi, o saltimbancă, am putea spune, nu? Iar umorul e circ, îmbufnarea e competenţă.

Polonezii si romanii. Si o veste buna

În mod normal, la cîtă lamentare naţională, glumiţe ieftine, tînguieli condescendente, pus cenuşă în capul celorlalţi, smuls părul din cap cu suficienţă, acuzaţii de laşitate în faţa istoriei venite de la colaboraţioniştii cei mai jegoşi ai puterii comuniste pre şi post decembriste, la cîte comparaţii jignitoare şi minimalizante pentru români, şi eternele „ca la noi la nimenea” şi „aşa-i românul” am auzit zilele astea, ar fi trebuit să cad într-o adîncă depresie identitară. Iniţial m-am enervat ascultîndu-i pe toate canalele TV şi citindu-le blogurile sau articolele din ziare însă, dacă mă gîndesc bine, toată această isterie antiromânească e o veste bună: dacă lingăii şi lătrăii s-au plictisit de îmbăloşat patriotic istoria naţională şi au trecut de partea cealaltă a baricadei, luîndu-şi cu ei putoarea, îmbufnarea şi acreala cu care au intoxicat orice idee de mîndrie naţională, înseamnă că abia acum patriotismul a devenit respirabil şi frecventabil. O oportunitate pentru ceilalţi de a reîncerca mîndria naţională, cei care pînă acum, aproape instinctiv, s-au îndepărtat de orice expresie a patriotismului, din sila de a se bălăci în cloaca festivismului isteric-naţionalist sau îmbufnat-păşunist. Şi sper că o dată cu patrioţii de serviciu, deveniţi între timp detractori de serviciu, vor dispărea şi miturile lor „naţionale”. Mituri jignitoare pentru români, căci nimic nu e mai jignitor decît mitul care inventează vini pentru a putea veni cu scuze.

Da, ştiu. Tatulici şi Adam Michnik sînt extrem de diferiţi. Şi între Bogdan Chireac şi orice instalator polonez din Germania, Franţa sau Polonia sînt deosebiri fundamentale, şi nu în favoarea lui Chireac. Dar asta e o veste proastă pentru Tatulici şi Chireac, nu pentru poporul român.