Scăderea consumului.
Cei care acuză autorităţile că prin scăderea veniturilor bugetarilor şi pensionarilor provoacă o scădere a consumului care va lovi întreaga economie şi implicit sistemul privat, uită cîteva lucruri:
- prin creşterea fiscalităţii li se cere companiilor să finanţeze nu numai propriile vînzări (adică finanţarea consumului bugetarilor şi pensionarilor) ci şi deficitul bugetar şi importurile. Căci trebuie să spunem că o bună parte din veniturile bugetarilor şi pensionarilor se duce către consumul din import (de la pepeni din Turcia şi medicamente pentru pensionari pînă la gipane nemţeşti pentru unii dintre bugetarii din administraţie). Cît despre deficitul bugetar, e de reamintit că o mare parte din împrumuturile angajate în perioada 2007-2009 au fost folosite pentru finanţarea creşterii salariilor, pensiilor şi ajutoarelor sociale, pentru finanţarea sporurilor şi primelor care s-au dat într-o veselie în acea perioadă, mai ales în toamna lui 2008 şi, nu în ultimul rînd, pentru finanţarea creşterii personalului bugetar.
- multe dintre companiile private nu-şi pot permite finanţarea cerută de sindicate, de PSD şi de PNL. Aceste companii, aflate deja pe marginea prăpastiei, vor falimenta. Asta va duce la creşterea şomajului în sistemul privat, ducînd implicit nu numai la scăderea consumului ci şi la scăderea producţiei. În consecinţă, scad veniturile la buget (vor fi mai puţini contribuabili companii şi salariaţi) şi creşte deficitul comercial (fiindcă şi aici se uită un lucru: marea problemă a României nu e lipsa unei pieţe interne ci lipsa unei producţii interne care să concureze importurile din punct de vedere calitativ, ca nivel de preţ şi diversitate de servicii şi produse).
- creşterea TVA-ului de la 19% la 25% (cu 31%) va duce la creşterea preţurilor, a inflaţiei şi, implicit, a scăderii puterii de cumpărare nu numai a bugetarilor şi pensionarilor ci a tuturor românilor. Asta se traduce printr-o scădere drastică a consumului, cu precizarea că pentru acest consum, aşa scăzut cum e, se vor bate produsele şi serviciile din import cu produse şi servicii româneşti, însă mai puţine şi mai scumpe. Şi aşa, din cauza productivităţii slabe şi fiscalităţii ridicate, produsele româneşti sînt dezavantajate faţă de cele de import. Asta în condiţiile în care industria, agricultura şi serviciile de la noi sînt incapabile să acopere, ca diversitate, cererea de pe piaţa internă, mai ales la capitolul produse finite. Economia românească e ca un luptător olog, şchiop şi chior căruia, chiar în focul bătăliei, prin creşterea fiscalităţii, îi mai scoatem un ochi şi îi mai tăiem un picior. Şi după aia ne mirăm că o ducem prost şi sîntem printre cei mai săraci europeni.
- creşterea cotei unice de la 16% la 20% se traduce printr-o creştere cu 25% a obligaţiilor de plată la buget, a tuturor românilor, fie că vorbim de salariaţi la stat sau la privat, fie că vorbim de companii private sau de stat. Aici companiile private, de exemplu, fie vor menţine salariile la acelaşi nivel crescînd astfel costurile de personal (creştere care va duce şi la o creştere a preţurilor), fie vor opta pentru scăderea salariilor. Creşterea preţurilor rezultată din creşterea TVA-ului, a costurilor de personal şi a obligaţiilor datorate statului, va duce oricum la o scădere a consumului, la care, de această dată, se adaugă şi o scădere a producţiei (repet, o bună parte din companiile private româneşti stau cu falimentul la uşă). Şi astfel, toată lumea va fi mai săracă, nu numai bugetarii, pensionarii şi asistaţii social. Iar lumea din sistemul privat va fi nu numai săracă, dar şi şomeră (şi nu mă refer doar la salariaţi).
Bugetarii, asistaţii şi pensionarii vor fi mai săraci
- prin creşterea TVA-ului şi a cotei unice, oricum vor fi mai săraci, numai că la sărăcia lor se va adăuga şi prăbuşirea sistemului privat, cu efecte pe termen lung. Scăderea salariilor, subvenţiilor şi pensiilor înseamnă sărăcie, creşterea fiscalităţii înseamnă sărăcie ireversibilă. Prăbuşirea sistemului privat coroborată cu creşterea deficitului comercial şi falimentul României, ca stat, va avea efecte irecuperabile într-un orizont de timp predictibil. O companie privată, o afacere, nu creşte peste noapte. Prin faliment se aruncă ani sau zeci de ani de muncă. E ca şi în cazul defrişărilor: ca să avem lemne de foc, tăiem pădurea dar uităm că, pentru a creşte la loc, copacii au nevoie de zeci de ani. Aruncînd în prăpastie sistemul privat, aruncăm ani de muncă şi de investiţii.
Să fim solidari cu bugetarii, asistaţii social şi pensionarii
- am fost pînă acum mai mult decît solidari. Dintr-atîta solidaritate cîteva sute de mii dintre noi au intrat în şomaj. Altor cîteva sute de mii dintre noi le-au scăzut veniturile. Cîteva mii şi-au văzut afacerile falimentînd şi munca de ani sau zeci de ani ducîndu-se pe apa sîmbetei. Am fost solidari cu ei cînd li s-au mărit salariile şi pensiile, am fost solidari cu ei cînd salariile la stat erau (şi sînt în continuare) mai mari decît cele de la privat. Aşa cum noi am fost solidari cu ei cînd am intrat în şomaj şi faliment în timp ce lor li se măreau pensiile, salariile şi primeau spor de zîmbet, de antenă şi de odihnă între concedii, a venit timpul să fie şi ei solidari cu noi. Am plătit preţul. Acum e rîndul lor. Căci un preţ trebuie să existe. Economia României (ca întreaga economie mondială) trece printr-o criză fără precedent. Fiecare dintre noi va trebui să sufere, vrem nu vrem. Însă avem de ales între solidaritate şi inconştienţă. Între inteligenţă şi nesimţire. Între responsabilitate şi iresponsabilitate. Am mai spus-o: între sărăcie şi sărăcie ireversibilă. Solidaritatea presupune responsabilitate şi inteligenţă, nu inconştienţă. La ce ne ajută o aşa zisă solidaritate care ne aruncă pe toţi în prăpastie?
Duios economia duduia
- duduia bugetul, nu economia.
- duduia datorită exportului de forţă de muncă (căpşunarii de prin Europa trimiteau miliarde de euro acasă)
- duduia datorită boom-ului imobiliar şi construcţiilor. Boom imobiliar care, nu de multe ori, ascundea spălarea de bani (vezi mătuşa Tamara). E totuşi bine că au ieşit la suprafaţă banii negri, e bine că o parte a economiei negre sau gri s-a albit. E bine dar nu e suficient.
- duduia datorită împrumuturilor externe pe care trebuie să le plătim acum
- duduia prin creşterea deficitului bugetar
- în timpul celui mai iresponsabil ministru de finanţe post-decembrist, Varujan Vosganian, la o creştere a PIB-ului de 8% ajunsesem la un deficit bugetar de peste 5%. Şi asta din cauza creşterii iresponsabile a cheltuielilor bugetare, pentru finanţarea prin mită a campaniei PNL din 2008. S-au mărit pensiile, salariile bugetarilor, s-au dat prime şi sporuri, a fost finanţat consumul, pe spinarea căpşunarilor şi a sistemului privat.
- nu în ultimul rînd, Mugur Isărescu ar trebui să-şi dea un cap în gură pentru că i-a lipsit coiul de aur şi a permis finanţarea consumului din credite dincolo de orice limită decentă, pentru că a închis ochii în faţa îndatorării nepermis de mari. Toată lumea a dus-o bine în 2007-2008, făcînd credite pe care nu le putea duce, ajungîndu-se la grad de îndatorare de peste 70%. Era o inflaţie de nevoi personale satisfăcute de importuri şi plătite din bani pe care românii nu-i aveau. S-au cumpărat milioane de metri pătraţi de apartamente vechi, la preţuri aberante, s-au construit mii de case cu materiale de construcţii din import, s-au cumpărat sute de mii de tone de maşini, electronice şi electrocasnice (aproape de toate din import), am devenit campioni mondiali la mall-uri şi hypermarketuri, am băgat în crăpelniţă mii de tone de ementaller de import (sau cum dracu-i zice la săpunul ăla pe post caşcaval). Am consumat ca şi cum a doua zi ar fi venit sfîrşitul lumii şi ne-ar fi scutit de plata creditelor. Sfîrşitul lumii nu a venit şi creditele trebuie plătite. Mugur Isărescu vorbeşte acum de minciună (apropo, aşa cum bine a remarcat Doc, Isărescu s-a referit la ministrul de finanţe Varujan Vosganian, nu la Vlădescu sau Boc, cînd a vorbit de minciună) dar a tăcut atunci cînd trebuia, ca un finanţist competent şi responsabil ce se află, să-i tragă de mînecă pe guvernanţi şi pe români şi să le mai taie din elanul cheltuielilor pe fond psihic (creşterea consumului din anii 2007-2008 este, ne place sau nu, o formă de tratare a complexelor şi frustrărilor).
- guvernul Tăriceanu nu a lăsat în urmă decît datorii şi un aparat de stat supradimensionat, salarii, pensii şi ajutoare sociale mult mai mari decît poate duce economia României. Nu a lăsat infrastructură, nu a investit în proiecte sănătoase pe termen lung. De acelaşi lucru se fac vinovate şi guvernul PDL-PSD condus de Boc, şi guvernul PDL de acum. Aceeaşi lipsă de inteligenţă şi de curaj. Asta dacă nu punem la socoteală, în cazul tuturor celor trei guverne, hoţia.
Economia României
- şi chiar dacă a duduit vreodată, economia României a duduit degeaba. Nu a lăsat nicio dîră, vorba unui dictator. Marea duduială (ca să parafrazez nişte copywriteri la fel de inteligenţi ca Vosganian) nu a lăsat nimic în urmă. Ba nu, greşesc. A lăsat datoriile pe care trebuie să le plătim astăzi şi în anii ce vin. Nici statul şi nici privaţii nu au investit. Au consumat şi unii şi alţii. Au hrănit companiile internaţionale, fie că vorbim de BMW sau VW, fie că vorbim de Sony sau Siemens. Au hrănit turismul bulgar, elen sau turc. Au hrănit agricultura Franţei, Olandei, Greciei sau Turciei. I-au hrănit pe ăia care, spre deosebire de noi, au idei. Şi fac ceva din ele. Ceva pe care-l vînd unor săraci frustraţi şi lacomi ca noi. Şi, ca şi grecii, ungurii şi alte naţii de lălăiţi fără substanţă, a venit vremea să plătim.
- românii produc puţin şi prost. Rudimentar. Muncesc mult, la limita workaholismului sau dincolo de ea. Dar o fac prost. Avem energie, fiţe şi voinţă, nu ne lipsesc decît inteligenţa, imaginaţia şi ideile. Iar anii 2007-2008 au adus o isterie a consumismului neacoperit, o isterie născută din frustrările anilor cu cheia de gît, a cozilor la tacîmuri, a TEC-ului din anii 90 şi, nu de puţine ori, moştenită din familia cu peşte pe televizor.
- nu trebuie să idealizăm mediul privat căci, la rîndul lui, poartă o bună parte din vină pentru situaţia de acum. Dar, spre deosebire de sectorul public, mediul privat şi-a plătit şi îşi va plăti în continuare prostia. Asta e regula capitalismului.
Soluţia fără FMI
„Să nu ne spună FMI ce să facem, să mergem în continuare pe un deficit bugetar ridicat, prin care să finanţăm creşterea economică. FMI a distrus pînă acuma o grămadă de economii, forţînd statele respective să limiteze deficitul bugetar şi, implicit, consumule etc” Şi PSD, şi PNL, şi sindicatele au vorbit de asta. E mult spus strategie, că atît peneliştii cît şi pesediştii sînt total incoerenţi şi se contrazic de la o oră la alta. Dar uită cîteva lucruri:
- la FMI apelează cei în care nu mai are încredere nimeni, cei care au ajuns în această situaţie din hoţie, îngălare şi prostie. Ceea ce vor pesediştii şi peneliştii de la FMI e să fie imbecilul planetei, care se lasă prostit de şmecheraşii planetei. La FMI apelează statele care şi-au dus economia la ruină prin finanţarea corupţiei şi a tăcerii populaţiei. Cei care, pe bani grei, şi-au îmbătat supuşii şi le-au umflat burta ca să-i facă să tacă şi să închidă ochii în faţa hoţiei. De ce ar avea încredere FMI că aceştia vor face ceva cu banii împrumutaţi şi că-şi vor folosi deficitele şi datoriile pentru investiţii, pentru creşterea sănătoasă a economiei şi nu pentru investiţii în corupţie şi pentru finanţarea huzurului gloatei? De ce FMI ar fi mai prost decît celelalte instituţii financiare?
- de ce ar avea încredere FMI în ţara care în 2007-2008 şi-a folosit deficitele nu pentru dezvoltare pe termen lung, nu pentru investiţii în infrastructură, nu pentru creştere economică ci pentru consum din import, pentru mituirea pensionarilor şi administraţiei? Ca să ai garanţia că-ţi vei primi banii de la un datornic trebuie să ai garanţia că acel datornic va produce bani la un moment dat. Ori banii nu se produc stînd degeaba, finanţînd mafiile şi importurile. Banii nu se produc cumpărînd maşini luxoase din import şi golind hypermarketurile de plasme şi DVD-playere. BMW-urile şi plasmele Sony nu produc nimic (doar bogăţie pentru nemţi şi japonezi).
- problema statelor care apelează la FMI nu e lipsa de bani ci lipsa încrederii. Sînt hoţi şi incomptenţi dovediţi.
- la un moment dat şi harnicul cartierului, şi alcoolicul cartierului rămîn fără bani. Pe primul îl împrumuţi ştiind că va munci şi îţi va returna banii, celui de-al doilea îi ceri în primul rînd să se lase de băut şi abia apoi să se apuce de muncă. Pentru primul există pieţele internaţionale, pentru al doilea există FMI. Iar PNL şi PSD cer FMI-ului să ne lase să bem în continuare şi să aibă încredere că a doua zi nu ne vom duce beţi la muncă, dacă ne vom duce.
Avem de ales între a plăti prostia de care ne facem toţi vinovaţi şi a ucide sistemul privat, care, zevzec şi tembel cum e, reprezintă singura noastră şansă de a nu falimenta ca naţiune.
Scăderea cheltuielilor de personal (nu scad investiţiile – ori statul consumă nu numai prin salariaţi, ci şi prin investiţii, şi măcar din investiţii rămâne ceva) este absolut necesară, indiferent cine a decis-o, indiferent cine o anunţă, indiferent cine se face vinovat pentru situaţia în care ne aflăm, indiferent ce spun analizele de tip Luţu* din presa românească.
*Luţu – fotbalist care a jucat la Univ. Craiova, Steaua, Rapid (nu sînt sigur) şi prin Coreea. Primul „următorul Hagi” dintr-o serie întreagă de rataţi. Unul dintre cei mai surprinzători şi irelevanţi fotbalişti, un maestru al driblingului de-a latul terenului. Ca mai toţi analiştii noştri, ţinea cu tot dinadinsul să fie cît mai surprinzător şi diferit şi sfîrşea, invariabil, prin a fi irelevant. Oricît de previzibil şi neinteresant ar fi, tot la poartă trebuie să ajungi, aşa că floricelele şi gîfîitul de-a latul terenului sînt absolut irelevante, chiar dacă prin ele îţi cîştigi titlul de cel mai suprinzător dribleur.
PS. Începînd de azi, Madame Blogary va avea trei ediţii:
Ediţia de la ora 06.00 – maximum două articole, artileria grea, articolele de substanţă, de citit la cafea
Ediţia de la ora 15.00 – maximum două articole, ceva mai soft, pentru siestă – mai scurte şi eventual, axate mai mult pe umor, să trezim angajatul român din somnul de după amiază
Ediţia de la ora 20.00 – maximum două articole, axate mai mult pe actualitate (în relaţie cu ştirile de la 18-19 – de obicei orele la care politicienii scot chestii pe gură, special ptr ştiri), destinate celor exasperaţi de ştirile şi tocşourile de la TV şi care vor analize la cald, altele decît cele ale lui Răzvan Dumitrescu