Montgomery era recunoscut pentru prudenţa sa, nu de puţine ori exasperantă. Fiecare bătălie era precedată de o lungă perioadă (unii zic, prea lungă) de pregătiri, de acumulări şi aşezări. Totul trebuia să fie pus la punct în cel mai mic detaliu, fiecare risc evaluat şi pe cît posibil eliminat. Înainte de a intra în luptă forţele sale trebuia să fie la capacitatea maximă, logistic şi uman. O strategie care îşi avea dezavantajele ei: presupunea existenţa unor resurse iniţiale suficient de mari şi relativ uşor de accesat, riscul de a pierde oportunităţi, unele poate decisive, şi riscul de a lăsa timp inamicului să se pregătească, la rîndul lui, ba chiar să aibă iniţiativa şi să facă inutile pregătirile lui Montgomery (degeaba te pregăteşti îndelung şi temeinic pentru o provocare dacă între timp apar altele).
Patton, în schimb, a rămas celebru în istorie pentru agresivitatea sa. A stabilit adevărate recorduri de viteză în marş forţat şi, nu o dată, a rămas fără benzină (la propriu). O strategie bazată pe oportunism şi surpriză. Fie că forţele sale erau pregătite sau nu, Patton a alergat după oportuniăţi, asumîndu-şi, de fiecare dată, riscuri imense. O strategie care, dincolo de avantajul de a nu pierde oportunităţile şi de a nu lăsa timp inamicului să se pregătească sau să aibă iniţiativa, avea cîteva dezavantaje majore: riscul de a rămîne cu spatele descoperit, de a duce o luptă cu forţe slab pregătite, cu resurse insuficiente.
În campania rusă, Napoleon a preferat strategia marşului direct spre Moscova, sperînd că o dată cu căderea acesteia, se va prăbuşi şi Imperiul Ţarist. Nu s-a întîmplat asta. Astfel, Napoleon s-a văzut izolat chiar în capitala Imperiului, fără resurse, lovit de armatele ruse pe care le evitase în marşul său şi care erau aproape intacte, la fel ca şi resursele Imperiului Ţarist.
În campania din 1941, OKW-ul german a evitat strategia lui Napoleon şi a preferat să întîrzie asediul Moscovei, înaintînd abia după ce a distrus totul în calea sa, fie că era vorba de armate sovietice sau de oraşe transformate în fortăreţe, şi astfel să-şi asigure spatele frontului şi liniile de aprovizionare. Germanii voiau să se asigure că, o dată cucerită Moscova, sovieticii nu vor mai avea resurse pentru a continua lupta de rezistenţă. Însă întîrzierea le-a dat suficient timp sovieticilor să pregătească apărarea Moscovei. Deznodămîntul e cunoscut.
Două strategii, cu avantajele şi dezavantajele lor, două strategii care uneori au avut succes, alteori au dat greş. Ceea ce nu ştiau nici Napoleon, nici Patton, Montgomery sau Guderian, e că există o a treia cale, cea românească.
Această strategie poate fi numită „politica paşilor mărunţi şi împleticiţi”. Ratezi oportunităţile, consumi resursele (timpul fiind cea mai importantă resursă) pentru a te pregăti îndelung şi temeinic şi, cu toate astea, eşti veşnic nepregătit. Nu te avînţi pentru a nu avea surprize şi eşti veşnic surprins. România e ca o echipă de fotbal care reuşeşte să fie prinsă în offside deşi nu iese niciodată din propriul careu. Sau ca un trecător care merge încet, cu grijă şi calcă în toate gropile.
Între un sistem constituţional greoi, care frînează dezvoltarea dar care e proiectat să evite derapajele antidemocratice şi unul flexibil, care permite dezvoltarea, supus însă riscului unor astfel de derapaje, noi am ales un sistem care blochează dezvoltarea şi care permite sau chiar încurajează derapajele. Între parlamentarism şi semiprezidenţialism, noi am ales a treia cale, căreia nu ştiu cum să-i zic (e 3 dimineaţa şi chiar n-am timp şi chef să găsesc un termen pentru sistemul gîndit de Iorgovan, Iliescu şi Năstase).
Între un sistem de legi stufos, menit să elimine orice nedreptate dar care limitează libertatea şi unul minimalist, care încurajează libertatea în dauna dreptăţii, am ales o legislaţie care sufocă libertatea şi dă libertate nedreptăţii.
Între bicameralism şi unicameralism am ales un sistem în care nimeni nu ştie (şi nici nu va şti vreodată) să explice care e rolul Senatului şi ce-l deosebeşte de Camera Deputaţilor (dealtfel, ăsta e şi motivul pentru care referendum-ul a trecut aşa uşor – dacă Senatul reprezenta o tradiţie sau avea un rol bine definit, de a reprezenta autorităţile locale, de exemplu, românii nu votau în proporţie covîrşitoare pentru unicameralism – pe de altă parte, explicaţia conform căreia Parlamentul e mai puternic cu două camere e la fel de stupidă ca şi cea conform căreia Senatul şi Camera Deputaţilor se echilibrează reciproc – cele două camere sînt alese prin aceeaşi modalitate şi, în consecinţă, au componenţă politică identică, nu există între ele deosebiri de reprezentare iar diferenţele în ceea ce priveşte atribuţiile sînt minore, formale şi nejustificate de vreo nevoie, de componenţa celor două camere sau de diferenţele de reprezentare).
Şi, în fine, între o filozofie economică a afirmării şi dezvoltării dar care aduce cu sine nedreptate socială (sună ca dracu dar n-am găsit altă rimă la ora asta) şi una care presupune o dezvoltare lentă dar care încearcă să elimine nedreptăţile, noi am ales a treia cale: o filozofie economică care încurajează nedreptatea şi sufocă dezvoltarea. Mai pe scurt, între libertate şi dreptate, le-am ratat pe amîndouă. Ăsta e şi motivul pentru care la noi nu se poate vorbi de dreapta sau stînga. Ci doar de Iliescu şi cea de-a treia cale: socialismul sălbatic.
PS. Vis-a-vis de ce spunea Florin aici: sînt pentru intelectuali în politică dar să-şi aducă mănuşile de box cu ei. Cristian Preda a făcut-o şi nu e rău deloc.
