O ştire de ieri zice că guvernul lu’ Boc ar vrea să pună pe liber jdemii de funcţionari publici. În breasla acestora, este mai rău decât în Rapsodia de toamnă a lui Topârceanu. Păpădiile de prin primăriile comunale şi-au pierdut puful, de parcă însuşi Blaga le aleargă cu ventilatorul. Ciulinii din marile primării sunt cuprinşi de panică: nu-şi mai găsesc locul şi se rostogolesc de la un serviciu la altul, doar-doar devin utili. La rândul lor, vrăbiile sar şi ele de prin şanţurile consiliilor judeţene, în timp ce coţofana fără ocupaţie lansează zvonuri, făcând senzaţie…
Lăsând gluma la o parte, măsura guvernanţilor va crea probleme pentru mai bine de o sută de mii inşi. Că le place sau nu, aceştia vor fi nevoiţi să renunţe la locurile de muncă, adăugându-se corpului şomerilor, şi aşa prea numeros pentru actualul buget al României.
Sigur, ca în orice acţiune, există o parte bună, în care cineva câştigă, şi o parte mai proastă, altcineva pierde.
Ce e bun? Păi e bun că guvernul lui Băsescu dă afară doar o sută de mii. Cei care rămân se pot considera fericiţi. Ei trebuie să ştie că, la câtă putere au, guvernanţii puteau să-i dea afară pe toţi şi să angajeze doar membri de la PD-L. Nu de alta, dar am auzit că acuma se stă la coadă la înscrieri în partidul ăla al lor, cam cum se stătea la coadă la televizorul Cromatic prin anii ’80: două-trei săptămâni şi oricum nu apuci dacă nu ai recomandare sau pile. Aşa că rezervă umană au din belşug, ba chiar este inflaţie.
Ce e rău? Rău e că ăia care pleacă, au dat şpăgi groase ca să-i bage înăuntru. Iar ăştia care şi-au cumpărat posturile, au plătit cât li s-a cerut, fără negociere. Mulţi dintre ei se simt nedreptăţiţi şi încearcă sentimentul cumpărătorului care a plătit cu bună credinţă pentru cizme de piele, dar când ajunge acasă şi desface pachetul găseşte înăuntru şlapi chinezeşti. Aşa că încep să vocifereze, deocamdată ei între ei, dar nu poţi să ştii ce va fi mâine.
Mda! Acum, eu stau şi-mi aduc aminte de cei care acum vreo lună erau la fel de fericiţi ca revoluţionarii de acum 20 de ani. Şi unii şi alţii, în decembrie 1989, ca şi în decembrie 2009, strigau extaziaţi: „Uraaa, am învins… vom avea tot ce ne dorim…
Ăia de acum 20 de ani, erau abulici: voiau libertate, cârnaţi la liber şi ulei fără coadă.
Cei de luna trecută, erau mai hotărâţi: voiau doar serviciu la stat.
Nici unii nici alţii nu visau măcar că unul, Boc, o să iasă de sub biroul lui preşedintelui pentru a deveni în mod repetat, ca la un viol colectiv, prim-ministrul României…
În ce mă priveşte îmi este clar: suntem departe de democraţie. Atât de departe încât nici măcar nu o mai vedem.

NOTA REDACTIEI: „Liberalul din șifonier” e liberalul cu care ne înșeală Madame. Adică locul unde invităm pe toți liberalii să critice, cu argumente, pe Băsescu, pe Boc sau PDL-ul. Chiar dacă noi credem că liberalii sînt noua stîngă, chiar dacă sîntem convinși că noii conservatori se pot naște doar în interiorul PDL, credem și că dialogul politic trebuie reinventat. Așadar ne dorim sincer critici dure și pertinente. Madame Blogary nu e tabăra de antrenament a talibanilor PDL.

De pe: blog implicat

Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.

1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez  din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și  muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.

Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”

Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.

Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.

A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.

În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.

Arată aproximativ așa.

aici e Zbiegniew Preisner cel real:

Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate –  deci veșnic neîmplinită.

Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.

Van den Budenmayer este  nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…

Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…

Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…

Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de  hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.

p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.

Share/Save

• Sîntem loiali ideilor, nu oamenilor. De aceea nu asteptăm recompense si nu ne fetișizăm liderii.
• Credem în libertatea față de stat, dar nu în statul slab, victima cripto-gestionarilor.
• Nu credem în mitul liberalilor de dreapta. Liberalii sînt stînga modernă.
• Prețuim imaginația dar nu umorul ca scop în sine.
• Credem într-o economie bazată pe creativitate şi plusvaloare, nu într-una bazată pe speculă.
• Cantitatea nu produce decît semidocți și opiniomani. De aceea preferăm mai puțin și mai bun.

La mulți ani!