Author Archives → Blogary

La ce sunt bune sindicatele

Un cititor comenta recent, la un articol al lui Bleen, ca mesajul de dreapta anti-sindicalist e deplasat pentru ca e de necontestat ca sindicatele au un rol de jucat.

M-am tot gandit la afirmatia asta incercand sa inteleg, deasupra exprimarii dogmatice, care nu permite dezbatere, cat adevar e in ea? Mai au vreun rol de jucat sindicatele in secolul asta? Adica unul util?

Aparute in plina era industriala, cand industrializarea masiva crease valuri de somaj si mutase in proportie uriasa balanta puterii in favoarea patronatelor, sindicatele au fost timp de peste o suta de ani o forta progresista, promotoare a echitatii sociale. De ceva vreme insa, de cand societatea industriala a lasat rolul societatii cunoasterii, rolul lor de promotor al echitatii sociale a incetat iar ele au devenit dintr-o forta progresista una retrograda, populista si adesea corupta. Eu nu reusesc sa gasesc in istoria recenta nici un exemplu in care sindicatele sa fi indeplinit vreun rol util. Absolut de fiecare data cand au avut ceva de spus mesajul a fost extrem de ingust, strict indreptat spre multumirea propriei hoarde de membri, niciodata coerent sau cooperant. Si nu vorbesc doar de sindicatele din Romania. Chiar deloc. In SUA sindicatele au dus la faliment industria auto americana. In Franta, acum cand scriu, au mobilizat la greva generala milioane de oameni pentru a bloca o reforma a pensiilor absolut indispensabila, in Romania se bat pentru a acorda membrilor lor prime nelegate de performanta. Numai abordari absurde, suicidare pe termen lung si fenomenal de inguste, cinice si prostesti in obiective.

De altminteri mi se pare foarte interesant faptul ca peste tot in lume sindicatele cele mai puternice sunt cele ale bugetarilor. Dupa parerea mea, astea ar trebui interzise prin lege. Pentru ca bugetarii nu au impotriva cui face greva. Daca acceptam ca un guvern e reprezentantul legitim al societatii, atunci patronatul functionarilor publici este societatea insasi. A te revolta impotriva intregii societati este absurd si esentialmente nelegitim. E un act de anarhie similar cu aruncarea in aer a podurilor de cale ferata. Produce pagube tuturor, in scopul de a obtine privilegii pentru cativa. Faptul ca un astfel de act e considerat legitim si chiar util de catre cineva mi se pare cu totul straniu si pefect absurd.

Si mai interesante sunt miscarile de strada cum e cea de acum din Franta. Toate cele 12 rafinarii ale Frantei au intrat in greva, consecinta fiind panica generalizata, cozi monstruoase la benzina si rationalizarea la pompa. Mai ca m-am simtit in 1985. Motivul? Pentru a protesta contra reformei pensiilor. Adica niste oameni afectati de reforma pensiilor produc neplaceri grave altor oameni afectati si ei, in aceeasi masura, de reforma pensiilor, in ideea de a convinge un guvern care nu sufera de nici o neplacere sa o abandoneze. Cam cat de cinica e o astfel de actiune? E ca o luare de ostatici. Chiar nu vede nimeni ca felul asta de a actiona e imoral?

In lipsa cauzelor clare si legitime care le-au alimentat succesul in secolul XIX, sindicatele de azi exploateaza cinic lipsa de viziune si de coerenta a membrilor lor, asmut fara masura si fara jena oamenii pentru cauze care le produc chiar lor probleme mari in viitor. Sindicatele din General Motors au refuzat o reforma a pensiilor pe care compania nu le mai putea sustine. Si compania a dat faliment iar pensionarii au pierdut si mai mult. In Franta, daca reforma pensiilor nu se intampla, tara da faliment. Pur si simplu. Nu conteaza. Sindicatele protesteaza in continuare. Si nu pentru ca liderii lor nu vad problemle din abordarile lor, ci pentru ca populismul asta desantat le da legitimitatea pe care nu mai stiu sa o castige altfel. Si cu ea vin privilegiile, puterea, banii.

Ce mare rau ni s-ar intampla daca am scoate sindicatele in afara legii? Macar pe alea din sistemul public. Eu cred ca nici unul, ba chiar dimpotriva. Voi ce credeti?

Din ce e compusă opoziția?

Am vorbit acum câtva timp despre un interesant studiu al d-Iui Paulhan asupra «prostiei la om»; d-l Paulhan stabileşte, după cum s-a văzut, că prostia provine mai cu seama din pretenţie.

Nu mai incape îndoială că un zidar, care se ţine de meseria sa şi nu se amestecă în lucruri pe cari nu le poate pricepe, nu se va expune nicidată a fi tratat de prost; din contra, dacă-şi va exercita meseria sa cu conştiinţă şi cu iscusinţă, se va putea cu drept cuvânt spune de dânsul, că e un zidar inteligent. Îndată ce însă zidarul nostru se va amesteca în cestiuni înalte economice şi va căuta să le dezlege fară a fi dobândit mai înainte cunoştinţele trebuincioase, cu alte cuvinte, îndată ce-l va apuca boala pretentiei, toată lumea va spune despre dânsul că e un «prost».
După cum vedem, prostia e un lucru foarte relativ; un om e prost sau nu, după cum e plin sau lipsit de pretenţie. Aşa fiind, nu e de mirat că întâlnim prostia chiar la oameni de altminteri deştepţi şi înzestraţi cu o cultură mai deosebită. Nimeni bunioară n-ar îndrăzni să atribuie calificativul întrebuinţat aşa de des de d-l Paulhan unui mare număr de persoane, cari fac parte din opoziţie, dacă toate aceste persoane s-ar ţine cu modestie de profesiunile lor şi nu ar voi să iasă cu orice preţ la iveală. Când mai toate aceste persoane însă nu strălucesc, în activitatea lor de toate zilele, prin nici un talent sau o însuşire deosebită, e din parte-le o dovadă netăgăduită de pretenţie din momentul ce se aruncă în luptele politice, scot gazete şi-şi dau o osteneală nemaipomenită să convingă lumea că sunt oameni politici şi că lor ar trebui să li se încredinteze frânele guvernului.

Pentru a face pe lume să creadă că eşti om politic, nu e de ajuns să o spui singur, înainte de toate trebuie să fii un asemenea om.
Apoi de oameni politici e compusă opoziţia de astăzi?
Afară de câteva mici excepţii, cari se ţin cu totul retrase din politica activă şi pe cari nu le vedem la nici una din întruniri le opoziţiei, restul sunt mai mult nişte politiciani pretenţioşi, incapabili de a se uni în jurul vreunei idei comune, şi ca atare demni d-a figura în vreuna din rubricile stabilite de d-l Paulhan.

Apoi oameni politici sunt cei de la România, cari, neavând nici o idee a lor proprie, nefiind în stare să scoată din creierul lor un singur argument serios şi original, nu găsesc altceva mai bun de lacut decât să plagieze pagini întregi din Laboulaye şi articole publicate acum câţiva ani de alte ziare şi să le servească apoi publicului ca ale lor proprii?
Apoi oameni politici sunt cei de la Lupta, cari nu au găsit în arsenalul lor altă armă decât insulta la Rege, insulta sistematică?
Apoi oameni politici sunt cei de la Naţiunea, cari declarau acum câtva timp urbi et orbi că ţinta lor este d-a face din România cel mai mare imperiu al lumei (textual)?
Şi oameni politici sunt oare urzitorii tuturor ştirilor îndreptate în contra intereselor ţării?
Oameni politici sunt aceia cari nu găsesc alt mijloc d-a combate guvernul decât acela d-a pune în circulaţie fel de fel de ştiri pline de neadevăr, menite a discredita nu numai guvernul dar ţara întreagă?
Oameni politici sunt acei cari anunţau acum câtva timp că guvernul va revizui din nou art. 7? că guvernul trebuia să convoace chiar în septembrie Camerele pentru a propune abrogarea legei privitoate la comerţul ambulant? că d-l Bleichroder s-a opus la contractarea oricărui împrumut al României în Germania? că guvernul are de gând să facă în străinătate un împrumut de 155 milioane? că negăsind 155 el se  mulţumeşte cu 30 milioane? că negăsind nici această sumă, guvernul va scade toate lefurile funcţionarilor cu 20 la sută? că d-l Grigorescu, şeful direcţiei comptabilităţei din Ministerul de Finanțe va pleca la Berlin, Viena și Francfort în scopul de-a plasa rentă 5 la sută română pe preţul de 75 suta? că guvernul a dat ordin să nu se mai achite nici un mandat la casieria centrală?
Ar trebui să umplem mai multe coloane dacă ne-am da osteneala să reamintim tonte născocirile puse în circulaţie de unele ziare din opoziţie, cari, dragă Doamne, au pretenţia d-a reprezenta o direcţie politică.

Când s-a adeverit că nici una măcar din aceste ştiri, de cari toate ziarele din opoziţie s-au folosit în timp de luni întregi pentru a ataca guvernul, când s-a adeverit că nici una nu e adevărată, cum rămâne cu pretenţia acelor ziare că sunt serioase şi că opoziţia pe care o fac guvernului e întemeiată pe motive temeinice?

Pretenţii şi iar pretenţii, putând figura toate ca adaos la materialul adunat de .. d-l Paulhan.
Nu e de mirat acum că mai toate ziarele noastre de opoziţie, începând cu România şi sfârşind cu gazeta de mode şi scandaluri, nu mai au cea mai mică autoritate şi că strigătele şi vaietele lor prefăcute răsună în deşert.

Voinţa naţională, II, nr. 358, 3 octombrie 1885

Bonjuriștii mileniului III

Comentariul lui bilbofil la articolul lui Rasvan Lalu: http://blogary.ro/2010/05/intre-protektorat-si-subdezvoltare-durabila/

Tinerii pasoptisti nu erau doar “bonjuristi” (i.e. filo-occidentali), erau si “rosii” (liberali radicali, cel putin acei care se afiliasera la diverse societati secrete occidentale). In imbratisarea atit de larga de care elitele sociale romanesti de dupa 1840 a unor pozitii revolutionare, generozitatea era probabil dublata de un calcul pragmatic profund. Imperiul Otoman nu mai putea proteja latifundiarii Principatelor de agresiunea tarilor vecine care la rindul lor nu se aratau dispuse sa preia cu buna credinta rolul de protector. Pe de alta parte, modul occidental de organizare a societatii oferea chiar unor state mici (de ex. Belgia) o forta suficient de mare ca neatirnarea sa fie posibila chiar in apropierea unor mari puteri. Prin urmare, alternativa pasoptista (si post-pasoptista) la vasalitatea otomana a fost formarea unei natiuni romane moderne, capabila sa apere economic si militar interesele si aspiratiile paturilor educate). Aceasta perceptia a facut ca aceste elite, dupa preluarea puterii in Principate sa investeasca enorm in modernizarea societatii:
– improprietarirea tuturor taranilor care aveau resursele economice pentru auto-gospodarire astfel incit acestia sa intre in sistemul economic modern si sa fie totodata motivati sa isi apere tara, la nevoie cu arma in mina;
– invatamintul gratuit si obligatoriu care sa le furnizeze acestora cunostintele de baza pentru participarea la viata economica si sociala si care sa le destepte sentimentele nationale;
– dezvoltarea accelerata pe bani grei a infrastructurii de transporturi si telecomuncatii, folosind cele mai performante solutii pentru a stimula participarea economiei romanesti la comertul mondial;
– adoptarea celor mai moderne expresii juridice ale statului de drept si instaurarea unui principe strain ca avocat european al intereselor romanesti dar si ca aparator impartial al mecanismelor constitutionale.
Costurile uriase ale acestor masuri au fost platite doar pentru ca paturile superioare erau constiente ca alternativa la statul national modern este dizolvarea societatii romanesti concomitent cu dizolvarea situatiei lor privilegiate.

Elitele iestie din comunism si cele formate in ultimele doua decenii au fost la rindul lor obsedate cvasi-unanim de integrarea occidentala si euro-atlantica ca solutie la inapoierea economiei si societatii romanesti. Le-a lipsit insa constietizarea faptului ca proiectul extern – de imagine – trebuie dublat de un efort de ridicare nationala facut acasa, de la Brucan, obsedat doar de decalajul tehnologic, la Coposu ori Ratiu, care nu reuseau sa perceapa amploarea distrugerii fibrei sociale de catre regimul comunist.

Exista probleme si de celalta parte. Mevanismele politicianismului si birocratiei sint universale si atemporale. Diferenta intre noi si Europa pe acest plan tine de faptul ca in vechile state membre societatea si aconomia nu le permit politicienilor si functionarilor aceeasi libertate de manevra de la noi, ca stimulii directi vin din partea mai multor categorii sociale si entitati copmerciale, nu doar ca la noi, din partea unor “Vantu, Voiculescu, Patriciu”.

De aici lucrurile se complica. Nedorind schimbarea profunda a societatii, reprezentantii Romaniei nu au negociat pe fond integrarea in UE ci doar conformarea la exigentele UE, adoptarea acquis-ului si calendarul de conformare, schimbind de buna voie statutul din cel de partener de negociere in cel de elev lenes. Practic, de aceasta data au biruit “batrinii” lui Ghica si directia de actiune s-a schimbat. de la neatirnare in concert european, la schimbarea stapinului oriental scapatat cu Occidentul mai avut. Iar partenerii lor de discutii nu au fost nemijlocit firmele si societatea civila europeana, dinamice si moderne, ci birocratiile institutiilor financiare si politice occidentale, care la alt nivel de educatie si rafinament, sufera de acelasi naravuri si disfunctionalitati.

Marsul fortat spre Romania moderna, independenta si mare a fost condus de copii de bani gata – si de parventii care s-au agatat de acestia – cu sprijinul relatiilor pe care acestia si le-au facut in cancelariile occidentale. In zilele noastre, baietii de bani gata, de la Roman la Nastase si-au epizat resursele odata cu aderarea formala o Romaniei la NATO si UE, asa cum batrinii boieri si-au epuizat resursele de reformism cu Regulamentul Organic.

Rolul bonjuristilor ramine sa fie luat acum de “capsunari”, de la culegatorul semi-analfabet din fundul Moldovei la IT-istul racordat la cultura globala a Internetului. Ei sint cei care au dat si dau fata cu Occidentul nu in cancelarii orwelliane ci in realitatea dura si zgomotoasa a economiei de piata si a statului de drept. Ei sint cei care, daca vor avea vointa si sansa, pot reconstitui si fixa sentimentul national roman in modernitate. Evident, vointa se educa iar norocul si-l mai face si omul deci ideea ar fi ca societatea romana sa se deschida spre acesti capusnari tot asa cum acum 150 de ani s-a deschis spre ideea “Domnului strain”.

On topic de 1 Mai

Comentariul lui @omen, de la articolul anterior:

off topic, de weekend :)
ps. cam pe directia asta asta ar trebui construita “dreapta” ;)
ps2. nu garantez “autenticitatea” citatelor :D

Eu cred ca o tara care incearca sa prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stind intr-o galeata, incearca sa se ridice tragind de miner.
(Winston Churchill)

Un liberal este cineva care se simte indatorat fata de aproapele sau, care datorie este de acord sa o plateasca din banii tai.
(Gordon Liddy)

Ajutorul extern trebuie inteles ca un transfer de bani de la
oamenii saraci din tarile bogate catre oamenii bogati din tarile sarace.
(Douglas Casey)

Guvernul este o mare inventie, prin care toata lumea se chinuie sa traiasca pe cheltuiala altora.
(Frederic Bastiat)

Daca tu crezi ca sistemul de sanatate este scump acum, stai sa vezi cit va costa cind o sa fie gratuit!
(P.J. O’Rourke)

In general, arta de a guverna consta in capacitatea de a lua cit
mai multi bani de la o parte de cetateni, pentru a o da altora.
(Voltaire)

Nici o viata, libertate sau proprietate nu este in siguranta, atita
timp cit aparatul legislativ este in sesiune.
(Mark Twain (1866))

Sa vorbesti este ieftin, in afara de atunci cind o face parlamentul.
(Necunoscut)

Raul inerent al capitalismului este impartirea neechitabila a bogatiilor.
Bunul inerent al socialismului este impartirea echitabila a saraciei.
(Winston Churchill)

De ce are nevoie tara asta: mai multi politicieni fara loc de munca.
(Edward Langley)

Un guvern suficient de mare, incat sa-ti dea tot ce ai nevoie, este suficient de puternic sa-ti ia tot ce posezi.
(Thomas Jefferson)

Revizuirea Constituţiei. O replică la Corneliu-Liviu Popescu

Irina Popa

MA Institute for Graduate Studies, Geneva

În numărul 2/2009 al Noii reviste a drepturile omului, Corneliu- Liviu Popescu formulează o critică la adresa Raportului Comisiei Prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constiţutional.

1.  Corneliu-Liviu Popescu îşi începe articolul prin enumerarea izvoarele drepturilor omului. Dincolo de faptul că acest lucru este inadecvat pentru articol academic şi este caracteristic manualelor, Corneliu- Liviu Popescu ignoră complet izvoarele internaţionale ale drepturilor omului, cele mai importante fiind Declaraţia universală a drepturulor omului şi cele şapte convenţii internaţionale relative la diferite drepturi, începînd cu Conventia pentru drepturile civile şi politice. Aceste izvoare ale drepturile omului sunt consacrate de toate manualele de drept internaţional începînd cu cel redactat de Fréderic Sudre şi terminînd cu cel publicat de Henry J. Steiner, Philip Alston & Ryan Goodman;

2. Analizînd raportul, Corneliu-Liviu Popescu dă dovadă de lipsa oricaror cunoştinţe de teoria dreptului necesare pentru înţelegerea drepturilor omului. Corneliu-Liviu Popescu menţionează că “ obligaţia negativă” a statului este o concepţie depăşită de secole. Acest lucru este imposibil deorece ea este creaţia lui Jellinek din 1905 (în „System der subjektiven öffentlichen Rechte”), terminologie care este păstrată de doctrina germană contemporană. Greşeala lui Corneliu-Liviu Popescu este legată de necunoaşterea momentului în care a fost consacrat (el menţionează » acum cîteva secole ») cît şi a actualităţii principiului.

O critică fără fundament pe care o aduce Corneliu-Liviu Popescu este cea legată de lipsa menţiunii efectului orizontal al drepturilor omului. Efectul orizontal este recunoscut atît de curţile naţionale, de exemplu în Germania din 1958 pornind de la cazul Luth dar şi de CEDO. Principiu consacrat jurisprundential, efectul orizontal nu-şi gaseste locul în nici un alt document constituţional. În acest context, critica lui Corneliu-Liviu Popescu este lipsită de orice fundament.

3.O alta obiecţie pe care o aduce Popescu este legată de extrădare. Raportul CPARPCR consideră că extrădarea cetăţenilor români în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate, posibilitate introdusă odată cu revizuirea Constituţiei din 2003 , este o abatere de la principiile statului de drept, având în vedere că majoritatea constituţiilor interzic extrădarea propriilor cetăţeni. Corneliu-Liviu Popescu consideră că interzicerea extrădării propriilor cetăţeni este o normă acceptată tradiţional de state dar astăzi “situaţia este complet diferită între statele membre ale Uniunii Europene”, deoarece “sistemele lor juridice naţionale asigură în principiu un proces penal echitabil”, concluzionând că “reintroducerea interdicţiei constituţionale de extrădare a cetăţenilor…ar pune statul român în conflict ireconciliabil cu Dreptul Uniunii Europene”.

Raţionamentul folosit de autor este de fapt identic cu cel al legiuitorului constituant la momentul revizuirii Constituţiei în 2003. În 2002 a fost edictată o Decizie Cadru a Consiliului 2002/584/JHA[1] care instituia un mandat de arestare european şi procedura de extrădare între statele membre UE prin care se dorea înlocuirea metodelor tradiţionale de extrădare. Interzicerea extrădării propriilor cetăţeni era eliminată pentru cetăţenii statelor membre UE. Cum România nu era în 2003 membru UE şi nu se punea problema receptării în legislaţia naţională a acestei Decizii Cadru, s-a considerat că aceasta trebuie introdusă în sistemul normativ românesc, iar singura modalitate de a-o introduce o reprezintă modificarea Constituţiei. Alte state membre UE au fost însă mult mai reticente decât România în a încorpora acest act normativ în legislaţia naţională, pe motive care ţin de supremaţia Constituţiei.

De exemplu, în 2005 Curtea Constituţională din Polonia a declarat neconstituţională prevederea din Codul de Procedură Penală prin care era transpusă respectiva Decizie Cadru, Polonia având în Constituţie o prevedere privind interzicerea extrădării propriilor cetăţeni[2]. Ulterior, în acelaşi an, Curtea Constituţională Federală din Germania a declarat neconstituţională legea internă care transpunea principiile Deciziei Cadru, motivaţia fiind art. 16, alin. 2 din Legea Fundamentală a Germaniei care condiţionează extrădarea cetăţenilor germani către statele membre UE de aplicarea, în cursul procedurii de extrădare, a principiilor constituţionale[3].

Tot în 2005 Curtea Supremă din Cipru ajungea la aceeaşi concluzie, iar în 2006 Curtea Constituţională din Republica Cehă considera Decizia Cadru ca fiind în contradicţie cu Constituţia acestei ţări care prevede că extrădarea propriilor cetăţeni se poate face doar către state care îndeplinesc standardele minimale ale procedurii penale aşa cum acestea există şi sunt aplicate în Republica Cehă. Corneliu-Liviu Popescu nu prezintă toate aceste aspecte controversate în privinţa normelor care privesc extrădarea propriilor cetăţeni în contextul apartenenţei la UE, ci se referă la un “Drept al Uniunii Europene” despre care nu ni se dau alte detalii, ca şi cum nu ar fi vorba de acte ale instituţiilor UE în legătură cu care statele membre au la dispoziţie o marjă de apreciere. nu se condiţioneze extrădarea propriilor cetăţeni de existenţa unei “legi” (o referire extrem de imprecisă), ci să se meargă pe soluţia existentă în Constituţiile statelor menţionate sau pe cea recomandată chiar de către CJE, aceea de a pune în prim plan drepturile omului. Dovada unei lecturi tendenţioase dar şi a necunoaşterii raporturilor existente între standardele naţionale şi cele europene care descriu protecţia drepturilor omului, definite pe baza jurisprudenţei şi nu pe cea a unui abstract “Drept al Uniunii Europene”.

5. O ultima problema este cea a raportului dintre dreptul national si cel international. In acest caz, Corneliu-Liviu Popescu doveste o lipsa de rationament juridic elementar. Comisia nu face altceva decat sa constate ca regimul juridic este unitar in sensul ca dreptul international prevaleaza asupra dreptului intern in toate situatiile asa cum rezulta din legea 590/2003. Chestiunea pe care o trateaza comisia este raportul dintre dreptul intern si dreptul international, mai précis care drept prevaleaza in caz de conflict si nu specificitatea drepturilor omului. Fragmentarea drepturilor omului e una dintre cele mai importante chestiuni ale drepturilor international a fost tratata deja de Comisia de drept international in raportul coordonat pe Martti Koskeniemmi si nu face obiectul acestui raport. O remarca pentru a inlatura suspiciunile legate de acest raport; diferenta dintre cartea scrisa de Ioan Stanomir si Radu Carp: “Limitele Constitutiei” aparuta la Ch.Beck in 2009 si raportul Comisiei sunt importante. Subtilitatea si profunzimea raportului se datoreaza in mare parte si Iuliei Motoc, unul dintre cei mai importanti juristi europeni ai generatiiei ei, si lui Vlad Perju, doctor la Harvard si profesor la Boston.

[1] Council Framework Decision 2002/584/JHA of June 13, 2002 on the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between Member States, 2002 O.J. (L190) 1 (July 18, 2002).
[2] Pentru un comentariu al acestei decizii, vezi Angelika NUSSBERGER, Poland: The Constitutional Tribunal on the implementation of the European Arest Warrant, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 162 – 170.

[3] Decizia Curţii Constituţionale Federale este comentată pe larg în Nicolas NOHLEN, Germany: The European Arrest Warrant case, ICON – International Journal of Constitutional Law, vol. 6, no. 1, 2008, pp. 153–161.

Preluare de pe Antiteze.

Uniunea-i gata

Forcepsul democraţiei a mai adus în lumea politică un nou născut. Este adevărat, părinţii săi nu sunt tocmai mândri de creaţia lor, mai ales că din punct de vedere doctrinar pare să fie ceva între asexuat şi bisexual.

Foştii pesedişti par să se simtă cel mai bine sub noul steag: au rechiziţionat degrabă toate funcţiile de conducere, lăsând fără replică ceilalţi independenţi, au început să emită poziţionări în raport cu problemele publice, într-un cuvânt, au planuri de viitor. Foştii liberali mârâie puţin, cică ar fi discuţii despre … hm … cota unică. De parcă ăsta ar fi un subiect care să intereseze pe cineva !

Dar cârtelile par să nu conteze prea tare şi este foarte bine aşa, pentru că în felul acesta nu se lasă loc interpretărilor: comandantul se ştie, direcţia e cunoscută, deci noul partid poate să-şi înceapă lupta. Are parlamentari, are miniştri, are primar la sector şi nu mă îndoiesc că va avea primari şi prin ţară, la oraşe şi sate.

Şi totuşi, de ce a mai fost necesar un nou partid ?

Răspunsul nu trebuie căutat în zona doctrinelor sau ideologiilor. Ajunge să te uiţi cu atenţie la panoplia de lideri ca să constaţi că acolo nu par să fie oameni dispuşi să se înţepenească în consideraţii doctrinare. Chiar viitorul preşedinte Sârbu spunea mai deunăzi că va insera în programul principiul conform căruia se va putea renunţa la obiective politice dacă interesul naţional o va cere …

Dimpotrivă, pentru o posibilă explicaţie, cred că este mai bine să privim în zona aritmeticii parlamentare, acolo unde susţinerea guvernului se face pe voturile parlamentarilor. Observăm că în acest fel, odată cu înfiinţarea sa, UNPPR va determina în Parlament o majoritate mai consistentă decât cea existentă acum, iar acest fapt se va traduce şi în consolidarea guvernului.

Aşadar, miza nu este un nou partid de stânga, ci un nou partid pro-guvernamental.

Mai departe, nu am niciun fel de dubiu legat de evoluţia noului partid. Va continua să susţină guvernarea, fapt ce îl va ajuta să-şi consolideze structurile în teritoriu. La prima remaniere va da un nou ministru guvernului, domnul Sârbu urmând să-i ia locul domnului Şeitan. Guvernarea în comun cu PDL va şterge în scurt timp orice diferenţe cauzate de doctrine sau orgolii locale. Noul UNPPR se va înfrăţi din ce în ce mai tare cu PDL, încât, probabil înainte de Alegerile Locale din 2012, se va constata o identitate desăvîrşită între cele două partide iar cei doi lideri vor anunţa ţării şi lumii întregi o nouă fuziune. În interesul poporului, desigur.

De ce să schimbăm Constituţia?

Ştim cu toţii că o schimbare nu se întâmplă doar de dragul schimbării. Ne schimbăm hainele de lucru dacă mergem la un eveniment, schimbăm copilul dacă a făcut în pantaloni, schimbăm maşina dacă s-a învechit şi nu mai porneşte, schimbăm chiar locuinţa dacă cea veche nu mai corespunde.

Schimbarea despre care se tot vorbeşte zilele acestea, nu este una obişnuită, pentru că subiectul în cauză este însăşi Constituţia. Această lege este una fundamentală pentru că aici sunt consemnate principiile de bază ale organizării statului şi tot aici sunt definite drepturile şi îndatoririle fundamentale pentru cetăţeni şi pentru cele mai importante instituţii: Preşedinţie, Guvern, Parlament, Curtea Constituţională, etc. Pentru a schimba Constituţia, sau pentru a aduce modificări majore în Legea Fundamentală, este nevoie de o determinare puternică, de o situaţie de excepţie.

Pentru a mă face mai bine înţeles, se cuvine să trecem în revistă schimbările importante pe care le-a primit în ultimii 150 de ani Constituţia României şi care a fost contextul istoric în acel moment.

Toată lumea este de acord că prima Constituţie a statului român a fost cea din 1864, adoptată la iniţiativa Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cred că aici nimeni nu are vreun dubiu: Constituţia era extrem de necesară deoarece prin unirea Moldovei cu Ţara Românească a luat naştere un nou stat iar acesta avea nevoie de o Lege Fundamentală pentru a exista.

Să vedem mai departe care au fost motivele schimbării Constituţiei României, de atunci şi până astăzi.

Prima modificare a survenit destul de repede, în 1866. A fost determinată de abdicarea lui Cuza, urmată de decizia politică de a aduce pe tronul ţării un principe străin. În acest fel, România a devenit o monarhie constituţională, iar Carol de Hohenzollern, monarh. Merită să consemnăm că noua Constituţie a fost considerată în epocă a fi una dintre cele mai progresiste, iar promulgarea s-a făcut fără a se mai cere acordul Marilor Puteri, devenind în acest fel un pas important în manifestarea independenţei ce a urmat.

Constituţia de la 1866 a avut cea mai lungă viaţă între toate celelalte Constituţii ale României. Ea a fost schimbată în 1923 ca urmare a alipirii Ardealului la ţară. De această dată, nu s-a mai schimbat forma de guvernământ, România a rămas şi pe mai departe o monarhie constituţională, însă Legea fundamentală trebuia să ia act de modificarea graniţelor.

În 1938 intervine o nouă schimbare a Constituţiei. Regele Carol al II-lea a luat câteva decizii extrem de contestate atunci şi care sunt sigur că i-ar fi foarte dragi lui Băsescu acum, respectiv: dizolvarea guvernului, dizolvarea partidelor politice, constituirea unui Consiliu de Coroană, concomitent cu instalarea stării de asediu şi a cenzurii. Totuşi, era o perioadă tulbure, atât în Europa cât şi în România. Să nu uităm că în martie 1938 Germania a anexat Austria, iar în decembrie 1939 a invadat Polonia, consfinţind începerea celui de al doilea război mondial. Astăzi suntem de acord că referendumul de adoptare al Constituţiei din 1938 a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale din România şi totodată instalarea unui regim despotic, sau o „dictatură regală” după cum i s-a spus încă de pe atunci.

Constituţia lui Carol a durat până în 1944, când a fost repusă în drepturi Constituţia din 1923. Din păcate, revenirea a fost de scurtă durată. Sfârşitul războiului a reconfigurat Europa, iar tratatele aliaţilor au permis ocupaţia sovietică în România. În consecinţă, în decembrie 1947 s-a consemnat abolirea monarhiei, ca expresie a voinţei sovietice, impusă prin şantaj şi prin teroare. A urmat, în aprilie 1948, noua Constituţie a României comuniste. Pentru prima dată în istoria României avem o scenă politică cu un singur partid şi o conducere a statului care este exercitată de conducerea partidului. Modificările decise în 1965 nu au adus schimbări majore ci doar consolidarea puterii personale a lui Nicolae Ceauşescu, fiind o bază pentru involuţia României din punct de vedere economic şi social.

După cum ştim, în 1989 în România a avut loc o nouă schimbare, de această dată prin revoluţie. Regimul comunist a fost îndepărtat, Marea Adunare Naţională dizolvată, la fel şi Guvernul. În sfârșit, în 1991 apare o nouă Constituţie, care chiar dacă a fost modificată în 2003, păstrează intacte principiile asumate după revoluţie: pluripartitism, parlament bicameral, preşedinte ales prin vot direct.

Aşadar, în România modernă avem de a face cu câteva modificări ale Legii fundamentale, de fiecare dată bine motivate în contextul istoric:  întemeierea statului român odată cu Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, Unirea cea Mare din 1918, dictatura regală impusă de Carol al II-lea, cel de al doilea război mondial şi ocupaţia sovietică exercitată de URSS în România şi în Europa de Est, revoluţia din 1989 …

Aş vrea să observăm că toate aceste evenimente au fost unele majore, încărcate de semnificaţii şi având în prim-plan personaje semnificative ale istoriei noastre. Ele au produs transformări de esenţă în România şi din acest motiv reprezintă repere de maximă însemnătate ale evoluţiei României.

Dacă toate acestea sunt înţelese, în final îmi pun o întrebare: totuşi, de ce trebuie schimbată din nou Constituţia României ? Doar pentru că aşa crede un preşedinte care oricum nu se mai înţelege cu nimeni cu excepţia propriului sau partid ? Nu este un motiv suficient, am mai văzut asta sub forma Ceauşescu – PCR şi reprezintă una dintre perioadele cele mai urâte din istorie.

Aşa că dacă tot discutăm despre o schimbare, vă rog să consideraţi prezenţa lui Băsescu în fruntea statului nu ca pe un accident al istoriei noastre ci ca pe un germene  al unui nou cataclism politic. Din această perspectivă, schimbarea constituţiei devine obligatorie, dar nu în sensul propus de actualul preşedinte ci invers, către o republică parlamentară.

Între Titulescu și Ceaușescu

În zilele dinaintea așteptatei treceri a lui Gheorghiu-Dej în lumea dușmanilor obscurantiști, în PCR a apărut o luptă surdă pentru putere. În centrul ei erau trei mari corifei ai partidului, puși în linia a doua de Stalin, dar care-și vedeau acum din nou șansele înflorind. Ei erau Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Ion Gheorghe Maurer. Lupta surdă, de culise, însă, nu ducea la nici un rezultat, ba chiar părea la un moment dat că riscă să amenințe, cu consecințe greu de prevăzut, controlul absolut al Partidului asupra societății românești. Și atunci Bodnăraș a avut o idee genială. Astăzi s-ar numi „proxy war”. Hai să își retragă toți trei candidagtura și să-l sprijine pe unul tânăr, discipol de-al corifeilor, și apoi să-și manifeste puterea manevrându-l pe acela. Aveau și candidatul perfect. Un tinerel nu prea inteligent, bâlbâit, fără mari șanse de a fi vreodată foarte popular, arivist și dispus la orice. Îl chema Nicolae Ceaușescu.

Zece ani mai târziu micul bâlbâit scăpase de toți trei, folosind inteligent orice ocazie de a-și spori puterea și încă și mai abil pe cele care au slăbit-o pe a lor.

Micul Titulescu nu e nici bâlbâit nici impopular. Asta-l face, pentru mine, cel mai periculos politician român al momentului.

Monarhie sau Republică?

Este destul de limpede că avânturile pre-electorale de care dădea dovadă fostul preşedinte au slăbit întrucâtva, acum după consumarea scrutinului. Inflenţele mogulilor, eliminarea imunităţii pentru demnitari, parlamentul unicameral, măsurile anticriză sau pensiile speciale … tot atâtea poveşti pe care unii chiar le-au luat în serios. Sunt sigur că seara, înainte de culcare, actualul preşedintele râde de se prăpădeşte amintindu-şi de încrâncenarea cu care clasa politică dezbătea subiectele propuse.

Dincolo de aceste dispute sterile, statul român continuă să aibă o problemă majoră: Constituţia. Specialişti sau profani, oameni de rând sau bogătani, cam toată lumea este de acord că legea fundamentală a fost prost croită încă din anii 90 şi că nici modificarea din 2003 nu a ajutat prea tare. Lista defectelor nu este foarte lungă, dar fiecare dintre ele necesită o dezbatere atentă, mai ales că atmosfera de gherilă dintre instituţiile româneşti ne face pe toţi să pierdem, nu doar noi între noi ci şi în raport cu alte state sau cu instituţii internaţionale.

Ca să dau şi câteva exemple, o nouă Constituţie ar trebui să reglementeze mai precis raporturile dintre Preşedinte şi Guvern ba chiar şi între Guvern şi Parlament. De asemenea, ar trebui să dispună asupra bicameralismului ca instrument al democraţiei, să îmbunătăţească structura administrativ-teritorială a ţării. Poate că mai este necesară şi reconfigurarea mecanismelor de punere în aplicare a legii precum şi o dezbatere serioasă, nepartizană despre democraţia populistă exercitată prin referendum.

Dar, în mai mare măsură decât toate acestea, este necesară şi opţiunea către formula de conducere a statului. Şi nu mă refer aici la draga de dezbatere între republica prezidenţială vs. cea parlamentară, ci la un demers bazat pe informare nepartizană şi pe responsabilitate: ce trebuie să fie de aici înainte România ? Ca şi până acum, o republică în versiune revăzută şi adăugită de fraţii, verii şi nepoţii celor care au şi înfiinţat-o, în decembrie 1947 ? Sau o Monarhie Constituţională, care va reda ţării noastre demnitatea europeană pierdută sub ameninţarea sovietică ?

Desigur, clarificarea acestei opţiuni nu poate fi făcută organizând luna viitoare un referendum de tip „Băsescu”. Avem această experienţă şi am văzut ce înseamnă: înverşunarea unora împotriva celorlalţi şi dezinformări crase pe care o mână de oameni vicleni le administrează fără complexe unei majorităţi prea puţin preocupată de cultură instituţională sau de valori europene.

Dimpotrivă, va fi nevoie de un efort colectiv, întins peste mai mulţi ani, ani în care să se vorbească cinstit despre avantajele şi dezavantajele celor două sisteme.

Cred că o dezbatere corectă poate ajuta România să ia o decizie corectă, chiar dacă lucrul acesta nu s-a mai întâmplat până acum. Constituţia din 1948 nu a fost altceva decât o lege încropită la repezeală, pentru a justifica decizia frauduloasă de abolire a Monarhiei. Despre cele care au urmat, în 1952 şi 1965 putem să spunem multe, dar nu poate să aibă nimeni pretenţia că ar fi fost precedate de vreo tentativă de dezbatere în afară de cele organizate mai întâi de propaganda sovietică, apoi de oamenii muncii de la oraşe şi sate. Nici elaborarea şi adoptarea Constituţiilor post-decembriste nu şi-au făcut vreo glorie din deliberări sau discuţii, în care teme obligatorii pentru o lege fundamentală să fie examinate corect şi fără partizanat politic. Să ne amintim că cea din 1991 s-a adoptat de o Românie hipnotizată de trecerea de la epoca de aur a lui Ceauşescu la epoca de salam a lui Ion Iliescu, iar cea din 2003 … nu mai zic nimic, am să amintesc doar că într-un sat din Dolj – Mischii se numeşte – excesul de zel al militanţilor pesedişti a făcut o prezenţă la vot de peste 100 %, sfidând bunul simţ, legea, ba chiar şi matematica.

Iată deci o temă generoasă, care nu va putea lipsi din discuţiile ce vor urma având ca scop nobila cauză a modificării Constituţiei. Ba mai mult decât atât, după atitudinea actorilor care vor intra pe această scenă, eu unul îndrăznesc să cred că ne vom lămuri şi care este la stânga şi care este la dreapta.

Voi nu credeţi ?

Vin Congresele

Gata ! Toate cele trei partide importante sunt pregătite de luptă. Dacă ne gândim bine este normal să fie aşa.În definitiv, încăierarea electorală a luat sfârşit şi pentru toată lumea urmează momentul analizelor şi mai ales al concluziilor.

Chiar dacă PDL este cel mai important partid, pare să fie şi cel mai ezitant. Într-adevăr, mizele sunt mari pentru că noul congres ar trebui să lămurească probleme sensibile legate de reforma internă, dar şi de noile ierarhii care încercă a fi stabilite. Deocamdată taberele abia au început să se profileze. Sunt încă la faza în care Blaga îi arată muşchii lui Cristian Preda. Desigur, ştim cu toţii că în spatele lui Blaga stau Berceanu şi Videanu, după cum ştim că nici Cristian Preda nu vorbeşte fără voie de la Cotroceni. Dar toate astea vor face disputele şi mai interesante, mai ales că aşa-zişii-liberali grupaţi în poală la Stolojan vorbesc din ce în ce mai puţin şi au devenit din ce în ce mai sfioşi. E drept că Şeful cel Mare face naveta la Bruxelles, Flutur a fost surghiunit într-un judeţ din nordul ţării iar Stoica s-a plictisit şi el să propovăduiască unitatea dreptei printre atâţia adepţi ai stângii.

Pe de altă parte, Congresul PDL nu va avea de tranşat doar problemele de ierarhie, ci şi cele legate de o identitate politică dubioasă. Nu vreau să fiu maliţios, dar partidul lui Băsescu s-a afirmat ca partid de stânga, ba chiar pretendent în a fi membru al Internaţionalei Socialiste, pentru ca după succesul din 2004 să se revendice a fi un partid popular, deci de dreapta. În fine, după fuziunea cu PLD-ul lui Stolojan a devenit şi liberal. E drept că atunci nu a fost o chiar o fuziune ci mai degrabă o vulcanizare, însă prin această plimbare doctrinară, fostul Partid Democrat a dovedit că poate schimba doctrinele mai ceva decât Elena Udrea poşetele.

Probabil că tocmai pentru a mai reduce din confuzia susţinătorilor, în tot acest periplu doctrinar a existat şi o constantă, respectiv trandafirul socialist de pe siglă. Oricum, dacă era vorba de o persoană şi nu de un partid, PDL-ul de azi ar fi fost de mult calificat drept traseist politic.

Aşadar prognoza pentru Congres rămâne deocamdată în studiu. Îl vor mai accepta alde Blaga, Videanu, Berceanu pe Boc Preşedinte sau vor încerca să-şi impună omul lor, eventual chiar unul dintre ei ? Greu de spus acum.

Mergem mai departe la PSD şi constatăm că aici lucrurile sunt mai simple. Majoritatea liderilor importanţi, cu excepţia lui Geoană (dar acesta nu mai este un lider important ci doar un lider) sunt de acord că actualul preşedinte trebuie schimbat. Din această perspectivă, mai interesant este cum vor reuşi taberele din PSD să-şi producă şi să promoveze candidaţii. Povestea cu cele trei-zeci-şi-nu-ştiu-câte filiale care l-ar susţine pe Geoană nu minte pe nimeni, nici măcar pe Geoană însuşi care simte că pierde teren şi cere partidului dovezi de iubire.

Nici Miron Mitrea nu cred că poate convinge prea mulţi. Cu excepţia ieşirilor sale belicoase la adresa lui Geoană, fostul lider sindical nu s-a făcut remarcat prin ceva anume. Programul său este simplu: “Jos Geoană, sus Mitrea !” amintind de celebrul slogan vadimist. Acolo s-a văzut că nu este destul şi cred că aici se va întâmpla acelaşi lucru.

În schimb, gruparea lui Diaconescu pare să abordeze congresul cu maxim de calm. În plus Diaconescu a intrat în partid abia în anul 2002 fiind astfel genul de pesedist care nu mai are nimic comun cu generaţia anilor 90 şi care va fi intens sprijinit de curentul progresist din partid. Desigur şi la PSD este greu de dat un pronostic, dar fiind singurii care au anunţat o dată certă pentru congres, deznodământul va veni mai repede.

Spre deosebire de vâltoarea de la PDL sau de scandalul iminent de la PSD, la PNL este ceva mai linişte, chiar dacă şi aici toată lumea este de acord cu organizarea Congresului, mai ales că Statutul însuşi obligă la organizarea unui Congres în termen de şase luni de la Alegerile Prezidenţiale. Dar, în afară de chestiunile de procedură, la PNL mai este un motiv de linişte: puţini cred că este necesară schimbarea lui Crin Antonescu şi asta pentru că majoritatea sunt de acord că PNL a dovedit că are un candidat bun. Eu unul, sunt convins că dacă turul II se disputa de Antonescu şi nu de Geoană, Băsescu ar fi pierdut alegerile, aşa cum şi merita de altfel. Fără îndoială, alegerile prezidenţiale au fost un eşec pentru Geoană, dar un succes pentru Antonescu.

Pe de altă parte, oricât de bun ar fi un candidat, este nevoie şi de aparatul de partid fără de care o victorie de o asemenea anvergură este imposibilă. Aşadar, miza viitorului congres PNL va fi reforma şi organizarea partidului, astfel încât în următoarea rundă electorală potenţialul de dreapta din România să poată fi valorificat corect, de liberali.