Author Archives → Blogary

Nu mai avem ce promite, a venit timpul să fim

Nu mai avem ce promite. Am amanetat prea des viitorul copiilor noştri, am ipotecat deja tot. De douăzeci de ani, am promis ce nu avem. Am promis autostrăzi suspendate, îngropate, mirobolante. Am promis salarii mari şi pensii îndestulate. Am promis universităţi de elită şi cercetare de vârf. Am promis marea cu sarea, cerul cu pământul, străfundul minelor şi puţurilor şi emisiile văzduhului. Am jurat pe sfinte şi necurate, ne-am izmenit, am protestat. Nimic n-a rămas nepromis, neipotecat, netocmit.

Dar până la urmă hainele cele noi ale împăratului tot nudă transparenţă s-au dovedit. Nu mai e nimic de promis, nimic de împărţit. Nu mai putem vinde veşnic vânt; tot ce ne-a mai rămas e să fim credibili.

Ca să fii credibil trebuie întâi să crezi în ceva. Credinţa dă încredere. Care sunt valorile noastre? În ce credem? În basme şi minuni, poveşti de adormit poporul, sau în lucrurile cu adevărat importante? Unde e greutatea noastră dacă nu în ce suntem?

Să ieşim aşadar din anonimat şi să ne arătăm lumii însetate de oameni vrednici. Suntem milioane şi ne-am săturat. Suntem şcoliţi, articulaţi, necompromişi, tineri şi plini de încredere. Nu putem rămâne la nesfârşit martorii muţi şi dezabuzaţi ai propriului nostru destin, confiscat de negustorii de voturi şi conştiinţe. E timpul să renunţăm la pseudonime, forumuri şi bovarismul virtual al nopţilor pierdute şi să redescoperim solidaritatea caldă a unui proiect comun.

Suntem mulţi, suntem buni, suntem de neoprit. Acest site samizdat trebuie să devină mainstream. Declinaţi-vă identitatea, spuneţi cine sunteţi, ce ştiţi, ce aţi făcut, ce reprezentaţi.

O mişcare nouă nu poate fi gândită doar în laboratoarele puterii, ea trebuie să ţâşnească din valul indignării şi entuziasmului nostru.

Jos măştile şi la treabă.

Unsprezece septembrie – un memento.

Departe de a fi doar un eveniment american, circumscris unui moment care pare datat istoric astăzi, 11 septembrie rămâne una dintre efigiile modernităţii  ultime în care trăim. Şi aceasta pentru că tragedia de la New York reafirmă, pe de o parte, centralitatea fanatismului ca element al identităţii umane, şi, pe de altă parte, oferă imaginea stenică a unei naţiuni care duce mai departe promisiunea libertăţii, promisiune în numele căreia a fost zidită, cu două secole înainte.

11 septembrie este şi un sfârşit al iluziilor cultivate de o lume occidentală înclinată sa vadă propriul ei model ca pe unul cu valoarea de circulaţie universală şi să înclinată să  ignore ubicuitatea urii. În numele acestei uri, avioanele au lovit Turnurile Gemene şi în numele acestei uri s-au născut jubilaţiile colective din teritoriile palestiniene.  Este aceasta o ură dominată de raţionalitate, o ură care întrevede în Statele Unite expresia cea mai închegată a unui model care se fondează pe  centralitatea pluralismului şi a  domniei legii.

În egală măsură, 11 septembrie ne vorbeşte despre obligaţia de ne a asuma vocaţia alergătorului de cursă lungă – lupta în numele libertăţii nu încetează  cu adevărat niciodată, iar schimbarea  identităţii adversarilor nu poate trece în plan secund continuitatea unui nucleu al tiraniei, nucleu ce se cere confruntat, cu curaj şi  voinţă de sacrificiu.  Libertatea  există doar în măsura în care credo-ul ei este apărat.  Demnitatea umană, separaţia puterilor în stat, sacralitatea proprietăţii şi libera exprimare sunt pilonii fără de care propria noastră formă de organizare antropologică este de neimaginat.

Din această lecţie a lui 11 septembrie se naşte şi paradoxala încredere în viitor a celor care nu se lasă pradă speranţelor utopizante. În contra curentului urii, în contra vitalităţii  tiraniilor mai vechi sau mai noi, trunchiul libertăţii, cu rădăcinile înfipte în solul american, continuă să sfideze resentimentul şi ignoranţa.  Imaginea acestei cupole majestuoase, ridicându-se din fumul catastrofei, este  moştenirea însăşi a zilei de   lui 11 septembrie.  În cele din urmă, demnitatea va învinge barbaria.

Scrisoarea lui Lăzăroiu către parlamentari

„Fac apel la dumneavoastră să sprijiniţi adoptarea proiectului Legii Asistenţei Sociale într-o formă  care să ducă la îndeplinirea celor trei mari obiective: reducerea dependenţei asistaţilor sociali de  stat, eliminarea riscurilor de fraudare şi eroare din sistem şi economisirea la buget a 0,8% din PIB  până în 2013. Prin atingerea acestor obiective România îşi va respecta obligaţiile asumate prin acordul cu finanţatorii internaţionali, ceea ce va duce la creşterea credibilităţii sale.

Pentru a depăşi aceste vremuri de criză trebuie să fim uniţi şi responsabili, trebuie să lăsăm deoparte orgoliile politice şi personale, să ne aşezăm împreună la aceeaşi masă şi să punem pe  primul plan interesul naţional. Astăzi, interesul naţional se traduce prin responsabilitate, cumpătare şi curajul de a spune adevărul. Iar adevărul este că, acum, românii nu-şi mai pot permite „generozitatea” pre-electorală cu care au fost obişnuiţi timp de 20 de ani. Eşecul comunismului este în primul rând eşecul statului atotputernic, aşa cum criza datoriilor suverane care bântuie astăzi Europa este şi criza statului asistenţial.

Situaţia extrem de gravă în care se află mai multe state europene, care până nu demult treceau drept exemple ale bunăstării, nu ne poate lăsa indiferenţi. Nu ne mai putem minţi. Este momentul să spunem ce ne putem permite ca economie şi ce nu ne putem permite.

Noi, politicienii, „dăm” ajutoare, „mărim” salarii, „dublăm” pensii însă nu noi plătim facturile generozităţii noastre. Le plătesc contribuabilii, până la ultimul ban. Nu trebuie să uităm asta nicio clipă.

A recurge la ajutorul statului trebuie să fie excepţie, nu regulă. Trebuie să-i ajutăm pe cei care se află cu adevărat în dificultate, nu pe cei care vor să-şi completeze veniturile cu ajutoare primite de la stat. Trebuie să privim sistemul de asistenţă socială nu numai ca pe o expresie a solidarităţii între cetăţenii acestei ţări, ci şi ca pe o investiţie în oameni.

Actualul sistem de asistenţă socială este unul al abuzului, fraudei şi mitei electorale. Noua Lege a Asistenţei Sociale reprezintă primul pas în eliminarea răului din sistem şi, de aceea, consider că toţi  cei responsabili trebuie să ne unim forţele în adoptarea cât mai rapidă a acestei legi.”

Ne-a plăcut comentariul lui Molla Usfur

Scrie Molla Usfur, un comentator al Blogary:

@andrei

Nu e niciun artificiu. E atît de simplu încît chiar şi tu cu ai tăi aţi fi capabili să înţelegeţi (Nota red: răutatea asta nu ne-a plăcut): dacă USL ia sub 50% va sta sigur în opoziţie.

Ambele colegii puse la bătaie în Neamţ şi Maramureş erau ale USL (le cîştigaseră în 2008 cînd participau în alegeri ca două entităţi separate, PSD şi PNL). Acum au luat 45% în Maramureş şi 40% în Neamţ.

Concluzie: au pierdut alegerile într-un colegiu considerat by default al USL iar celălalt colegiu considerat by default al USL le-au cîştigat chinuit, cu 45%. În condiţiile în care ei vor peste 50% în 2012.

Înainte de alegerile din Neamţ şi Maramureş la USL colegiile cîştigate în 2008 erau considerate eligibile by default şi se făceau calcule cîte colegii vor reuşi să smulgă de la PDL. Pînă atunci n-au reuşit să atingă 50% în niciun colegiu în care au candidat şi PDL-ul a reuşit să le smulgă un colegiu de-al lor. Deci, e deranj mare pe la USL zilele astea.

Şi toate astea s-au întîmplat fără ACZ, cu un PDL care încă suferă după tăierile de anul trecut, un PDL care n-a intrat în 2012 cu roadele reformelor, un PDL încă paralizat după lipsa de comunicare din timpul BVB-ului.

PDL are timp să-şi revină ca imagine, ACZ are timp să apară ca formaţiune, roadele codului muncii, a scăderii cheltuielilor bugetare, ale reformei asistenţei sociale, ale descentralizării şi a celorlalte măsuri ale PDL au timp să se vadă în 2012. Dacă în 2011 USL reuşeşte un maximum de 45% şi să piardă un colegiu cîştigat în 2008, ce crezi că se va întîmpla în 2012?

Realitatea te priveste si comenteaza

„costin

august 30th, 2011 at 13:46   edit

am vrut sa pun un coment mai plin si mai deschizator de minti, dar ma rezum doar la atat, dupa ce am citit regulamentul comentatorului: =)) =)) =)) va urez: spor la pupat. am doar o curiozitate. imi poate spune cineva, lazaroiu, sclavul carei familii sataniste este? FMI, Biderberg, ori Rockafeller? care ami aveti minte incercati sa o reactivati, fratilor. care aveti voal pe fata, aveti mani sa il dati la o parte, iar restul care inca mai crede-ti in ei, este ok. ramaneti asa.

costin

august 30th, 2011 at 14:08   edit

as i said. un comment ce iti deschide mintea trebuie neaparat sters. domnule axinte, nu meritati nici cea mai mica mila cand veti avea o problema. spuneati ca ati avut pe cineva in familie ce a recurs la asa ceva (asta in cazul in care nu ati mintit cum ar fi firesc, fiindca aveti o culoare diversionista). din pacate nici in ziua de azi nu ati putut intelege ca asemene acte pleaca din niste probleme: lipsa banilor, lipsa libertatii asa cum o percepe fiecare, lipsa unei gandiri adegvate, disperare dar cel ami important motiv, lipsa unui om langa cel ce recurge la asa ceva, care sa il intoarca din drum. acesti oameni ajung singuri. dumneavoastra ia-ti fost alaturi si celui din familie si celui din gara. este inspaimantator sa traiesti asa ceva, dar este groaznic sa vezi ca cineva gandeste cu minte de diavol, chiar si la cald ca sa va citez. cat despre lazaroiu repet intrebarea stearsa de moderatori inainte. stie cineva la ce familie satanista s-a afiliat? FMI, Bilderberg, Rockafeller. are ordine exacte de indobitocire a populatiei.”

Ambele comentarii sînt scrise de pe IP de Realitatea.

Albă ca Zăpada face un anişor

Acestea sau acelea fiind spuse, vă readucem în atenţie un articol scris pe 30 august 2010 de Sebastian Lăzăroiu pe acest blog: 

„2012. Scufiţa Roşie, Moş Crăciun, Fetiţa cu chibrituri? Sau Albă ca Zăpada?

Pentru a înţelege mişcările partidelor pe scena politică în această toamnă ar trebui să plecăm de la presupoziţia că toate sunt cu ochii pe 2012. Anul alegerilor. Dacă avem datele pe care le au şi ei atunci nu ar fi greu să anticipăm mutările pe tabla de şah a politicii.
Un sondaj foarte recent (nu voi dezvălui numele institutului, dacă vrea să le facă publice, le va face singur), arată următoarea distribuţie a intenţiilor de vot:
26%
26%
20%
15%
7%

Trebuie să recunoaştem că e o schimbare spectaculoasă faţă de sondajele din primăvară: 35%, 34%, 20%. Evident, schimbarea a fost generată de: 1. măsurile de austeritate – pentru prima oară statul îţi ia nu ţi mai dă (sau îţi ia ce ţi-a dat, cu toate vinovăţiile împărţite) şi 2. apariţia pe scena publică a Partidului Poporului – OTV (un post de televiziune care putea intra lejer în Parlament doar cu audienţele pe care le făcea). Previzibil, PP a schimbat dinamica intenţiilor de vot care, imediat după anunţarea măsurilor de austeritate, prevestea o altă turnură. Dacă vreţi să înţelegeţi mai multe amintiţi-vă de dinamica opţiunilor din 2000. Mai exact, cine scădea atunci când altcineva creştea.
Totuşi, ascensiunea PP nu poate fi explicată dacă nu luăm în considerare contracţia uriaşă a spaţiului de alegere după exhibarea cvasi-falimentului bugetar. Încrederea în vechile partide şi lideri s-a prăbuşit. PP este, deocamdată, un simptom, nu un efect. Dacă ştim să citim cauzele putem înţelege mai bine posibilele efecte.
O clasă de efecte se referă la distribuţia probabilă din 2012. Aceasta poate să arate aşa:
Scufiţa Roşie 26%
Fetiţa cu chibrituri 25%
Moş Crăciun 23%
Capra cu trei iezi 15%

Sau poate să arate aşa:
Albă ca Zăpada 35%
Scufiţa Roşie 26%
Fetiţa cu chibrituri 12%
Moş Crăciun 12%
Capra cu trei iezi 8%

Acum înţelegeţi mai bine mişcările lui Crin Antonescu? Dar sloganul lui Victor Ponta: venim la guvernare după anticipate? Înţelegeţi de ce nu sunt (încă) motive de panică la PDL?
Dacă va fi un singur partid dominant în 2012 atunci pot să vă garantez un singur lucru: nu va fi niciunul din cele pe care le ştiţi deja. Dacă nu va fi un singur partid dominant, atunci vor fi trei. Şi toate trei personaje de basm.
P.S. Am revenit pe blogary. Unele texte, cum e cel de faţă, vor fi pentru iniţiaţi. Pentru neiniţiaţi întotdeauna lucrurile se dezvăluie în timp. Aşa că nimeni nu trebuie să dispere.”

Am făcut spionaj pentru Ceaşcă

Am fost spion industrial. Nu am avut pistol, nici cameră miniaturală în brichetă. Hoo, fetelor, nu conduceam un Aston Martin. La o adică, nu aveam dreptul nici să închiriez o maşină de la Hertz sau Avis, nu mi-ar fi decontat. Mă întrebaţi atunci, cum mă deplasam din punctul A în punctul B în misiunile din străinătate, urmărit de hoarde de agenţi? Simplu, nu am avut nevoie, nu am fost trimis niciodată în străinătate.

Iar în orăşelul în care îmi făceam stagiul nu exista nici autobuz. Se mergea pe jos.

Într-o zi, când, abia venit la fabrică, tocmai mă pregăteam să deschid pacheţelul cu sandvişul de prânz, sunt chemat la Serviciul Personal. Şeful acela avea mai multe funcţii, între care şi cea de responsabil cu documentele secrete, de ochi vigilent asupra tuturor angajaţilor, de interfaţă cu securistul care vizita periodic fabrica.

Îmi spune:

– Băi, Nea, sper să nu-mi pătezi obrazul!

– Nu, domnu’, cum să fac eu aşa ceva?

– Fii atent, trebuie să traduci nişte documente ultrasecrete, tu-i soarili mă-sii.

– Bine, daţi-mi-le şi le traduc.

– Hoo, nu aşa! Mai întâi trebuie să citeşti nişte instrucţiuni pentru lucrul cu aceste documente secrete. Apoi să semnezi că ai citit. 

Îmi dă o pagină pe care scria că urmează să primesc peste câteva zile nişte secrete de stat, că trebuie să le citesc şi traduc într-o anumită cameră, să nu le scot de acolo, că le voi primi la ora 9 şi trebuie să le înapoiez traduse la ora 11, nesuflând o vorbă nimănui despre conţinutul lor.

Devenea palpitant, abia aşteptam să văd acele documente, bănuiam eu că era vorba de o tehnologie revoluţionară ce va fi aplicată în făbricuţa mea, care avea să devină, în fine, profitabilă, aşa că aveam să ne facem planul şi să putem lua leafa întreagă.

Şi toate astea, mulţumită (şi) mie.

Vine ziua multaşteptată. Mă duc la şeful de personal, semnez de primirea documentelor, îmi dă un plic sigilat şi îmi spune că nu am voie să îl deschid decât în camera secretă (biroul maistrului Tică, care era în concediu de cosit fânul), unde voi sta singur pe durata traducerii. 

Merg acolo, deschid cu degete tremurânde plicul şi încep a traduce.

Bravo! Băieţii noştri, superspionii trimişi de Ceauşescu în Occident să le smulgă secretele ştiinţifice cu care capitaliştii ne ţineau îngenunchiaţi făcuseră treabă bună. Bine că reuşiseră să se întoarcă nevătămaţi (sper), cu prada.

În plic se afla prospectul unui termometru industrial, prospect pe care producătorul îl punea în cutia fiecărui produs vândut.  

Poate vă voi spune şi cum a fost aplicată la noi tehnologia respectivă, depinde de Nedo, noi agenţii nu ne vindem foarte ieftin.

Cum se cultiva ura de sine in Europa

1. Hard

Un norvegian plănuiește și duce la capăt, cu meticulozitate maniacală, un carnagiu care șochează Europa și furnizează subiecte editocraților de pe întreg mapamondul. Cu sagacitatea binecunoscută, marii mestecători ai adevărurilor ultime și ai banalităților prime ne toarnă săptămâni la rând oale cu lături anticreștine în cap. De la înălțimea editorialelor sau de la firul de iarbă al actualității în direct ni se repetă ad nauseam, fără nici o umbră de îndoială, că asasinul este creștin fundamentalist (să ne-nțelegem: ține post negru și nu ratează nici o slujbă?!?).

Cauzalitatea e la fel de logică și clară ca în Lecția lui Ionescu: creștinismul duce la crimă. De mult mai multă circumspecție dau dovadă aceiași jurnaliști când afirmă că dementul este „prezumat mason”, deși în poze îl vedem bine mersi cu șorțulețul caracteristic. De ce n-ar fi atunci și „presupus creștin” acest criminal? Sau mason fundamentalist? Sau nici una, nici alta, ci doar un nazistoid intoxicat de o ură integral străină de creștinism. Maimuțărirea unor valori creștine, amalgamate în bun spirit new age-ist cu păgânism germanic nu sunt o dovadă de credință, ci de dezorientare caracteristică veacului în care trăim. În mod ironic, criminalul norvegian este un produs perfect al lumii globalizate, multiculturale, pe care a crezut că o combate împușcând niște adolescenți socialiști.

Tragedia a fost rapid și fără scrupule recuperată de apostolii urii de sine, care au semantizat-o facil, să înțeleagă toate gospodinele: creștin=criminal. Ca în orice poveste cu bau-bau, s-au găsit rapid și personajele pozitive – de exemplu, un cuplu de lesbiene care au sărit în ajutorul unora dintre victime. Ce-i drept, abjecția nu era completă dacă nu trăgeau ceva profit ieftin și scontat editocrații, această preoțime seculară a corectitudinii politice (excepție a făcut la noi un editorial admirabil al lui Mircea Mihăieș). Crima fioroasă din fiorduri a devenit astfel un nesperat prilej de a mai da o lovitură de imagine creștinismului, din care și-au extras până una alta virtuțile toleranței și hărniciei admirabilii și pașnicii scandinavi. Fiindcă, nu-i așa, orice nebunie e un bun pretext pentru a ne înfiera identitatea. În noua vulgată, ura de sine devine premisă a iubirii de aproape. Sau de departe.

2. Soft

Ura de sine a omului european nu are doar simptome dramatice. Plimbându-mă azi prin Londra, am avut ocazia să constat manifestările ei benigne. În parcul din Tavistock Square, la câțiva pași de apartamentul unde locuiesc, am descoperit două monumente pe care nu le observasem acum 2-3 ani. În centrul parcului tronează statuia lui Gandhi, golaș și chircit, așa cum și-l reprezintă imaginarul colectiv, cel puțin de la filmul lui Richard Attenborough încoace. Monumentul face, după toate aparențele, obiectul unui cult local. Idolul este decorat cu ghirlande multicolore de flori proaspete, candele (anglicane) și bilețele (votive?), mai ceva ca o Madonă medievală. Asemenea dovezi de devoțiune populară nu găsești la monumentele marilor oameni de stat englezi. Statuia lui Churchill și Roosevelt de pe Bond Street, bunăoară, nu se învrednicise de nici o ofrandă.
Nu neg că Gandhi a fost un mare om pentru India. Totodată, nu mă pot împiedica să observ că oamenii care au făcut Anglia mare, de la Regele Alfred la Churchill, nu atrag atâta simpatie ca oamenii care au vrut-o mică, precum Gandhi. Este aici reflexul unei îndelung cultivate culpabilități coloniale – alături de anticreștinism, o altă formă, la fel de păguboasă, a urii de sine. Schema mentală revine la repudierea strămoșilor – și deci a propriei identități – pe criterii profund anacronice. Dintr-o perspectivă progresistă, politicienii sau ofițerii Imperiului Britanic erau niște brute care desconsiderau diversitatea și nu practicau virtuțile multiculturalismului. În acest spirit sunt educate generațiile actuale de studenți britanici. Aceiași studenți, probabil, care depun flori la statuia lui Gandhi.

Nu departe de Gandhi, în același mic parc, se înalță un copac plantat pentru a comemora tragedia de la Hiroshima. Inutil să spun că și acesta este înconjurat de flori. Ceea ce piatra mută spune prin vocea pietății populare este același lucru: ne pare rău pentru trecut, iertați-ne pentru istoria noastră. Același sentiment de vinovăție a britanicilor pentru propria istorie, pentru deciziile dramatice sau eroice și elanurile civilizatoare din trecut, care astăzi se numesc, reductiv, militarism, imperialism sau colonialism. Lupta pentru pace a stângii, puternic subvenționată de KGB, se pare că a dat roade în mentalul colectiv…

În capătul celălalt al Tavistock Square, o statuie stingheră își așteaptă zadarnic admiratorii: Dame Louisa Brandreth Aldrich-Blake, una din primele femei chirurg din Anglia și fondatoarea școlii de medicină pentru femei. Memoria ei nu interesează pe nimeni – nici măcar o feministă. Să nu uit să-i pun o floare.


Luciana Marsu – Costul impredictibilităţii fiscale

Fie că este vorba despre România sau oricare altă ţară, fiscalitatea atrage, alături de costurile explicite, şi o serie de costuri implicite. Acestea sunt direct proporţionale cu complexitatea structurii taxării şi impozitării şi cu incertitudinea asociată schimbărilor permanente. Numeroasele surprize la capitolul predictibilităţii politicilor fiscale, oferite de stat plătitorilor de taxe şi impozite sunt ilustrative pentru partea nevăzută a poverii fiscale.

Partea vizibilă a poverii fiscale

Dacă avem în vedere partea vizibilă a fiscalităţii, atunci putem contabiliza costul acesteia la aproximativ 31% din PIB, cât au reprezentat încasările la buget în 2009 (conform Bugetului Total Consolidat, publicat de Ministerul Finanţelor), cu menţiunea că acestea includ pe lângă taxe şi impozite şi taxe parafiscale, donaţii şi sume provenite de la UE. Deşi în 2010 (un an cu o contracţie economică de 1,3% conform Institutului Naţional de Statistică) veniturile încasate la buget au fost cu 7,2% mai mari faţă de anul precedent, acestea sunt exprimate la valoarea nominală şi nu la cea reală, ajustată la inflaţie. Creşterea încasărilor s-a înregistrat la taxa pe valoare adăugată (+14,3%), accize (+11,5%) şi venituri nefiscale (+18,5%), în timp ce încasările din impozitul pe venit, impozitul pe profit şi contribuţiile la asigurări sociale au scăzut. Altfel, deficitul bugetar a fost cu dificultate menţinut sub limita de 6,8% stabilită în acordul cu FMI, situându-se la 6,5%. Acest lucru s-a realizat în mare parte cu ajutorul reducerii  salariilor bugetarilor cu 25% sau a cheltuielilor aferente sistemului de pensii, respectiv depensionarea celor care au beneficiat ilegal de pensie de invaliditate şi coborârea gradului de invaliditate pentru alţi aproape 6.000 de pensionari, dar şi prin neindexarea pensiilor cu rata inflaţiei.

Tabelul alăturat prezintă nivelul actual al contribuţiilor în România, partea vizibilă a fiscalităţii. La aceste costuri se adaugă şi cota unică de 16% pentru venitul din salarii, respectiv impozitul pe profit.

Taxele şi impozitele (acele taxe pentru care nu există obligaţia prestării unui serviciu public direct şi imediat) pot fi clasificate ca fiind directe, respectiv plătite direct statului de către contribuabil sau indirecte, daca sunt colectate prin intermediari. În acest sens, contribuţiile sociale, impozitul pe venit şi pe profit, taxele pe proprietate, şi altele, intră în categoria taxelor directe. În ceea ce priveşte taxele indirecte, nu doar TVA a fost majorată în 2010, ci şi taxele vamale pentru importul de maşini şi accizele, acestea continuând trendul crescător din 2009, în conformitate cu normele UE.

Povara nevazută a politicii fiscale o constituie incertitudinea

Conform Institutului Naţional de Statistică (INS), contribuţiile sociale şi impozitele suportate de angajat şi angajator au însumat în 2009 printre cel mai ridicat nivel din UE, respectiv 43% din costul cu forţa de muncă asupra angajaţilor şi angajatorilor. Povara fiscală reală include însă, pe lângă sumele prelevate şi costurile create de mecanismul birocratic greoi, incertitudinea privind îndeplinirea obligaţiilor de către stat (de exemplu rambursările) şi cea privind politicile viitoare.

Incertitudinea politicii fiscale este un cost mai puţin vizibil şi mai greu cuantificabil, însă el face dificilă sarcina antreprenorilor de a dezvolta planuri pe termen mediu şi lung, reducând nu doar randamentul firmelor existente, ci şi interesul potenţialilor investitori români sau străini.

Amorţită de o lungă periodă de recesiune şi aflată sub presiunea FMI, România a trebuit să facă faţă unor modificări de politică fiscală survenite brusc, precum OUG 58/2010, prin care s-a urmărit extinderea bazei de impozitare pentru a creşte veniturile bugetare pe anul precedent. Mai întai au fost ameninţaţi pensionarii cu reducerea pensiilor, apoi s-a anunţat majorarea cotei TVA, de la 19% la 24%.

Discuţia despre efectul mai puţin transparent al taxelor asupra asupra economiei ne trimite în mai 2009, la impozitul minim, programat să dispară cel târziu în iulie 2010. Acesta a făcut ravagii pe piaţa deja sensibilă în faţa crizei financiare (175.000 firme şi-au suspendat activitatea în 2009 şi în prima jumate din 2010, conform datelor înregistrate la Registrul Comerţului), fiind desfiinţat abia la 1 octombrie.

Creat cu scopul declarat de a reduce evaziunea fiscală, este posibil ca impozitul minim să fi condus chiar la creşterea sa. Astfel, dacă înainte nu erau declarate veniturile reale înregistrate de anumite firme, acum parte dintre aceste firme, dar şi altele, au intrat în întregime în zona economiei subterane. Ceea ce se vede sunt încasările de 780 milioane lei din 2009 şi obligaţiile firmelor de aproape 1 miliard lei pentru primul semestru din 2010. Costurile nevăzute sunt însă reprezentate de suma care ar fi fost colectată oricum din impozitul pe profit, numărul firmelor care ar fi rămas pe piaţă şi al angajaţilor care nu ar fi intrat în şomaj ca urmare a suspendării activităţii a mii de firme şi a dizolvării altora. Persoanele intrate  în şomaj nu numai că nu mai contribuie la veniturile de stat, dar pun şi presiune pe bugetul asigurărilor sociale. Desigur, nici modificarea de la începutul anului trecut privind sistemul de impozitare a microîntreprinderilor, de la un impozit pe venit de 3%, la un impozit pe profit de 16%, nu a avut un impact pozitiv asupra activităţii economice. În prezent, printr-o nouă „modificare a schimbării” s-a decis revenirea la vechea cotă de 3%.

Tonul schimbării a continuat să ameninţe şi cota unică, deşi aceasta a adus per total încasări mai mari la buget, comparativ cu cele anterioare introducerii sale în 2005, din impozitul pe salarii şi venit; chiar şi în 2009, un an marcat de criza economică, încasările au înregistrat o creştere faţă de anii precedenţi, situandu-se la 3,7% din PIB.  Deşi Senatul a aprobat, pe 5 octombrie 2010, proiectul de lege privind modificarea cotei unice de la 16%, la 10%, Guvernul nu a susţinut iniţiativa, acesta elaborând strategia fiscal-bugetară şi bugetul pentru 2011, pe baza cotei de 16%.

O alta dovadă de incoerenţă şi impredictibilitate o constituie evoluţia contribuţiilor sociale. Se ştie că nivelul contribuţiei datorate de angajat destinate pilonului II de pensii (pensiile private obligatorii)  era programat să ajungă din 2010 la 3%, dar abia de la 1 ianuarie 2011 cota a ajuns la acest nivel.  Nu numai că nu s-a respectat schema anterior stabilită, dar întreaga contribuţie la pilonul II a fost ameninţată în primăvara lui 2010 cu renaţionalizarea. Situaţia a fost cauzată de condiţia precară a fondului de pensii de stat, fapt deloc surprinzător dat fiind raportul salariat-pensionar, creşterea şomajului şi descurajarea muncii prin nivelul ridicat al fiscalităţii. Situaţia alarmantă din  sistemul de sănătate este şi ea rezultatul aceloraşi factori, contribuabilii CASS trebuind să acopere costurile aferente tuturor beneficiarilor de servicii medicale publice (conform INS, între populaţia inactivă şi cea ocupată fiind un raport de dependenţă de  1402‰).

Toate aceste modificări şi schimbări ale modificărilor nu au făcut decât să crească incertitudinea din piaţă şi să împovăreze investitorii. Conform BNR, în primele 10 luni ale anului 2010, investiţiile străine directe (ISD) scăzuseră cu 26% faţă de aceeaşi perioadă din 2009.

O atenţie deosebită o merita ideea, reluată de nenumărate ori, privind prezentarea taxării progresive ca fiind benefică economiei. Este o idee cel puţin îndoielnică. Chiar dacă aceasta ar fi însoţită şi de o reducere a presiunii fiscale medii, faptul că antreprenorii vor căuta să se încadreze într-o categorie de impozitare mai avantajoasă va afecta negativ dimensiunea firmelor, investiţiile şi pe cei ale căror locuri de muncă ar depinde tocmai de acele investiţii. În orice caz, preocuparea socială faţă de persoanele cu venituri reduse nu poate fi folosită drept argument. Autorităţile au demonstrat cât de mult îi preocupă persoanele cu venituri reduse atunci când au stabilit noua cotă TVA – cea mai mare din EU-27 dupa Suedia şi Danemarca sau impozitarea tichetelor de masă, de creşă şi de vacanţă.

Aşadar, alături de nu mai puţin importanta problemă a presiunii fiscale ridicate, o problemă gravă a fiscalitaţii din România o constituie, după cum am observat, complexitatea şi impredictibilitatea politicilor fiscale. Dacă dorim rezultate pe termen lung, va fi nevoie atât de o reducere a fiscalităţii, adică redarea responsabilităţii indivizilor asupra modului în care sunt cheltuiţi şi investiţi banii lor, cât şi de simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal.

Articolul face parte din seria de publicaţii “Costul statului”, un proiect al Centrului de Analiza si Dezvoltare Instituţională (CADI) în parteneriat cu Societatea pentru Libertate Individuală (SoLib), coordonat de Ionuţ Sterpan şi Andrada Busuioc. Seria cuprinde 12 analize dedicate câte unui tip de cost impus de maşinăria statului.

CADI

Fapte

Cautam voluntari din București și orașele importante din provincie pentru o acțiune de teren în perioada 21-25 martie. E nevoie de 2-4 ore pe zi, timp de 3-4 zile, prezență în locuri publice, discuții cu poporul, distribuire de materiale, strîngere de semnături. Îi rugăm pe cei interesați să ne trimită un CV de câteva rânduri (inclusiv nume și date de contact), precizând disponibilitatea de timp în perioada menționată. Detalii despre proiect se dau doar celor selectați să participe la el. Scrieti pe madame arond blogary punct ro. Acum să vedem diferența între vorbe și fapte…