Paradoxurile sociale versus psihicul uman

Ele sunt generate de contradicția tot mai puternică, tot mai stresantă și mai schizoidă între Legea Naturală (cu care ne naștem în suflet) și Legea Socială, între arhetipuri și neotipuri, între ideal și real (în sens platonician), dualitatea lumii (Yin și Yang, corpuscul-undă, continuu-discontinuu, static-dinamic, materie-spirit, obiectiv-subiectiv, individ-colectivitate, etc.), variabilitatea genomului uman, a calităților și intereselor oamenilor (și de aici imposibilitatea definirii unei singure liste de valori, criterii și reguli), generând tensiuni psihice, procese de conștiință, dileme etice, disonanțe cognitive, cognitive biases, depresii, schizofrenie și de aici conflicte inter-umane și sociale.
Forme de manifestare ale paradoxurilor adâncimii psihicului uman:
Nevoia de a fi mințit, de a nu ști adevărul, căutarea slavei deșarte.

Neîncrederea în aproapele și ura față de el, concurența neloială și înlăturarea lui de la masa bogată, fascinația față de cei aflați la putere, ceea ce generează complicitatea între călău (Sistemul) și victimă (oamenii simpli).

 

Căutarea propriului eșec, frica de succesul propriu.

Ipocrizia, nesinceritatea, falsitatea, minciuna.

 

Subiectivitatea, egoismul (în sensul hipertrofierii calităților proprii și exagerării defectelor altora), iraționalitatea (în sensul lipsei de logică și obiectivitate) și de aici disonanța cognitivă și barierele de înțelegere.

Complicitatea între călău și victimă. Este imorală deoarece Sistemul are propria agendă, opusă cetățenilor, și este în stare de orice minciuni, ilegalități, samavolnicii și crime pentru a-și păstra privilegiile.
Forme ale acestui tip de complicitate (exemplificativ):
Antreprenoriatul corect bazat pe sacrificii personale și familiale, pe muncă, hărnicie și creativitate (deoarece produce resursele pe care Sistemul le consumă pentru sine, prin ilegalități, corupție, birocrație, fraude, asistență socială, etc.), în condițiile în care ceilalți (cei cu sprijin ocult):
au parte de legi cu dedicație,
primesc contracte pe bani publici,
participă la licitații prin firme sub acoperire,
primesc preferențial finanțări europene nerambursabile și subvenții de stat,
fac evaziune fiscală (inclusiv prin paradisurile fiscale),
folosesc ilegal bazele de date personale (false likes) și interceptări comunicații,
beneficiază de protecție din partea organelor de control, etc.
Răspunsul (chiar nesincer) la anchete, sondaje, etc. este tot în favoarea Sistemului, pentru că îi furnizează acestuia informații și indicații asupra stării de spirit a oamenilor, prin legea numerelor mari.
Participarea la votul electoral, indiferent de opțiunea politică.
Atracția (irațională chiar sentimentală, subiectivă, emoțională, personală, sexuală) față de călău, de agresor, a victimei (Sindromul Stockholm).

Folosirea unor idealuri înalte, utopice (de exemplu, cele religioase, morale, etice, deontologice, după caz), în mod conștient, cinic, ipocrit, dușmănos și criminal ca norme sociale de conduită maximale impuse împotriva celorlalți, dar considerate neaplicabile pentru sine (utilizând în mod schizofrenic și extins disonanța cognitivă), după cum spunea Caragiale: Ori ne salvăm toți, ori vă duceți dracului! Asemenea comportamente au, din păcate, tocmai cei care ar trebui să dea un exemplu în sensul celor propovăduite altora: guvernanții, educatorii, moraliștii, predicatorii, preoții, etc. Desigur însă că este mult mai ușor de observat paiul din ochiul altuia decât bârna din propriul ochi… (de exemplu, instigarea credincioșilor de a urma îndemnul Domnului Iisus adresat tânărului bogat: Ca să capeți viața veșnică, vinde-ți averea, dă banii săracilor și urmează-mă!). Oamenii sunt slabi de înger, influențabili, labili psihic, au complexul de vinovăție indus prin arătarea păcatului și nu sunt în stare să-i pună pe cei care îi instigă la martiraj, sărăcie și primirea de imigranți să le arate ei întâi cum se fac astea! Cu alte cuvinte, lupul moralist (instigatorii) colaborează cu Sistemul represiv criminal împotriva propriilor semeni.

Luarea unei atitudini publice sincere și deschise, inclusiv pe rețelele de socializare, și asta pentru că orice teorie, doctrină sau ideologie are caracter ascuns, altul decât cel declarat public, în favoarea unor grupuri foarte mici, altele decât populația sau grupuri sociale mari (semenii noștri, oamenii simpli) care nu fac parte din înțelegerea respectivă.
Respectarea regulilor și sfătuirea și pe alții s-o facă (starea de idiot util, zvoner, răspândac zelos).
Dizidența, cu atât mai imorală și mai periculoasă pentru cel în cauză, cu cât este mai sinceră. Dizidentul este în permanență acuzat tocmai de eșecul Sistemului pe care-l critică, fiind considerat chiar el dușmănos și sabotor de ceilalți, care fac de fapt jocul Sistemului!
Delațiunea, ura față de semeni, violența, lucrul în cadrul instituțiilor statului, colaborarea de orice fel cu autoritățile.

Spiritul gregar de turmă, urmarea orbească a unor mode (vestimentare, ideologice, culturale, sociale, etc.) aberante, suspendarea spiritului critic, supunerea necondiționată la liderul sociologic (statutul de fan subaltern zelos, dovada unei personalități slabe, de slugă), deșteptarea instinctului animalic agresiv în cadrul unui grup (la adăpostul anonimatului și protecției).Toate aceste lucruri sunt valabile la oamenii Sistemului (interesați de perpetuarea puterii) și la oamenii obișnuiți, în stare naturală, needucați sau doar superficial educați (starea cea mai periculoasă), pentru că cei educați și instruiți conștientizează și depășesc aceste neajunsuri caracteristice oamenilor obișnuiți.
Oamenii Sistemului sunt oricum irecuperabili.

9-11 februarie 2018. Trump, corupția și eșecul elitelor românești

Am mai spus în cîteva rînduri: președintele Trump, om de afaceri, știe și ce este corupția, și ce nu. Și că nu se poate ”să terminăm întîi cu corupția, apoi mai vedem noi”. Și că o clasă politică nu poate fi înlocuită cu o alta cu ajutorul justiției. Și că justiția, în SUA și nu numai, are rolul de a corecta derapajele din societate, nu de a juca activ pe scena politică.

Referitor la declarația smulsă președintelui Trump, anul trecut, nu îi spui unui om care nu are apă că îi trebuie cola. Asta a făcut și Trump, a zis corupție, pentru că așa cerea întrebarea, explicit, fără lăsat loc de întors, cît de îngust. Ce crede cu adevărat Trump despre acuzații false, denunțuri fără probe, despre vieți distruse și despre anumite procese, a spus singur, de bună voie și nesilit de nimeni, în tweet-ul de sîmbătă.

Să revenim la ale noastre, cele strict locale. E cineva din elita românească preocupat/ă, interesat/ă de reunirea cu Republica Moldova?

Elita militară își face treaba. În cadrul NATO (cît permite) și al parteneriatului SUA cu Republica Moldova (Parteneriatul pentru Pace) lucrurile stau bine. Trupe molovenești au participat la menținerea păcii în mai multe zone de post-conflict. Colaborarea militară româno-moldoveanească continuă să se dezvolte constant și armonios, chiar dacă lipsit de vizibilitate. 

Elita economic-administrativă, la fel. Schimburile comericale ale Republicii Moldova cu România au atins maximuri istorice, țara mamă fiind, în momentul de față, principalul partener al celor de peste Prut. Moldova, iar ca stat partener prioritar, este principalul beneficiar al asistenţei pentru dezvoltare oferită de România.

Elita politică e acolo, aceea care e. Doar nu are cineva pretenții la Vasilica, Șică și Barna. Îl avem pe Băsescu, al cărui proiect  privind reunificarea datează de mult, din primul mandat de președinte al României, avem PMP, implicat prin parlamentari, și avem PUN, Partidul Unității Naționale, din Republica Moldova, creat special în acest scop: reunificarea.

Dar elita culturală unde e? Unde se zbate, unde scrie? Știe ce ratează? O interesează măcar, ca ratare personală și istorică?

Unde sînt marii oameni de cultură ai acestei nații, în marile momente ale istoriei? Care sînt studiile, cărțile, articolele lor despre reunire? Ce fac, nu îi interesează deloc subiectul?

Publică? Unde publică? Unde sînt platformele pe care publică? Unde sînt editurile la care publică?

Vorbesc, conferențiază? Unde pot fi ascultați, cînd?

Cînd toate răspunsurile la întrebările de mai sus sînt ”Nu”, devine clar că intelectualitatea umanistă din România nu are nici cea mai măruntă preocupare pentru Republica Moldova și reunificarea cu țara. Că subiectul pur și simplu nu există pentru ei.

Și atunci, cu cine facem reunirea? – ne putem întreba, pe bună dreptate. O mai facem, în condițiile în care nu coagulează energiile intelectuale ale ambelor state?

Sigur că o mai facem. De data asta, fără nume sonore implicate în proces, fără nici un ajutor din partea oamenilor pe care îi așteptam alături de noi. Și care dau, astfel, proba decuplării de la evenimentele mari care implică cel puțin România.

Și o facem cu oamenii simpli. Cu cei care știu dureros ce înseamnă ca același neam să trăiască în două state. Cu cei care știu și simt că atrocitatea Hitler-Stalin trebuie să înceteze a mai exista pe harta lumii. Cu cei care nu înțeleg de ce trebuie să mai aștepte încă cel puțin 20 de ani o iluzorie accedere în UE. Cu cei care au suferit enorm în perioada ocupației bolșevice, și cu urmașii lor. Cu cei care vorbesc aceeași limbă ca și noi. Cu cei cu care împărtășim aceeași istorie.

Cu cei al căror bun simț nu a fost alterat.

Sînt mulți, sînt impresionanți pînă la lacrimi și au început deja să se organizeze. În 24 ianuarie, ziua Unirii Mici, a fost declanșată mișcarea pe care aș numi-o ”satele românești vor unirea”.

În ce constă? Priviți:

Simplu, clar și pe înțelesul tuturor, oamenii aceștia nu cer altceva decît unirea cu România. Astăzi, satul Băcioi a devenit a 21-a localitate a Moldovei istorice care cere unirea cu țara.

Așa se va face. Și aceștia vor rămîne în istorie drept oamenii pentru care centenarul Marii Uniri nu înseamnă numai depuneri de coroane de flori, vorbe sforăitoare și manifestări culturale, ci împlinirea năzuinței românilor de pe ambele maluri ale Prutului, și denunțarea totală, faptică, a criminalului act Molotov-Ribbentrop. Întoarcerea Moldovei în albia firească, de unde a fost smulsă cu brutalitate, este un proiect de o anvergură istorică mult mai însemnată în fapt, consecințe și semnificație decît orice mărunte bătălii politice de la București sau Chișinău.

În timp ce intelectualitatea românească, prinsă în propria capcană a lucrurilor mici, va fi marea absentă de la eveniment. Pentru că așa a ales să fie.

 

Listen here, dummies!

Protestele pașnice au sens atâta timp cât reprezentații noștri sunt dispuși să asculte. Poate au urechile un pic înfundate și trebuie urlat ca să priceapă. Dar majoritatea parlamentară actuală nu mai e compusă din reprezentanți ai poporului, ci din prădători încolțiți. Amenințarea este debalansată. Pentru ei pericolul e clar și iminent, își pot pierde libertatea și averile. Pentru noi, mai ales pentru cei cu ochelari de cal, amenințarea e difuză și decalată în timp; sigur, trăind într-o țară coruptă, am putea la un moment dat să murim din cauza unui malpraxis, să rămânem fără un loc de muncă sau să dăm faliment. Dar deocamdată treaba pare că merge. Stomacele sunt încă pline, bani pentru mers la clinici private mai sunt și magazinele încă pline ochi. Așa că ei, prădătorii, nu mai pot fi opriți pe cale pașnică. Încercați să fluturați o pancartă cu un hashtag pe ea în fața unui urs turbat și o să vedeți dacă vă ajută la ceva. Prin proteste pașnice noi sperăm de fapt în sufletul nostru că altcineva va prelua mesajul și va aplica forța indirect sau în ultimă instanță, direct. Că e președintele, că sunt americanii sau Uniunea Europeană. Singura speranță pe care o mai avem este că mai ales Statele Unite, pe de-o parte având conștiința noțiunilor de libertate, lege și democrație și pe de alta, din interes, vor aplica forța diplomatică necesară ca să ne scoată din belea. Dar cuvântul cheie este „forța”. Noi ne-am dori ca altcineva s-o aplice in numele nostru că noi nu suntem în stare. Nu mai avem nici spiritul, nici antrenamentul sau curajul să aplicăm forța noi înșine. Cert e însă că, în lipsa unei intervenții ferme a vestului, violența e un deznodământ cert. Că se va întâmpla mâine, sau peste 25 de ani.

De aceea e important ca, dacă scăpăm și de data asta, să aducem în spațiul public discuția despre dreptul la auto-apărare al cetățeanului și metodele legale și practice de introducere în Constituția României a dreptului cetățenilor de a avea arme. Scopul nu este să avem insurecții armate odată pe an ci să avem posibilitatea legală de a ne apăra împotriva abuzurilor puterii. O populație înarmată înseamnă conducători mai precauți care se vor gândi de două ori înainte să calce o țară întreagă în picioare. Violența nu e o soluție decât în cazuri extreme, dar amenințarea violenței e cea mai bună garanție a libertăților noastre. Poate sună radical, dar dacă judecați la rece s-ar putea să constatați că radicalul se transformă în firesc.

Ca disclaimer, prezentul text nu e o chemare la proteste violente. Violența, dacă va veni, va veni din partea puterii, ceea ce ne-ar crea (cu un preț mare) ascendentul moral să continuăm lupta așa cum credem de cuviință. În continuare sper că nu vom ajunge acolo și că vom fi scăpați și de data asta. Dar după ce se termină tărășenia asta, trebuie să avem o discuție serioasă despre cum înțelegem să ne apărăm drepturile și libertățile.

Coruptia sinucide

Când am postat zilele trecute ceva* despre Dan Condrea (Dumnezeu să-l ierte) si am spus ca intre el si Hitler nu e nicio deosebire, ca sunt facuti din aceeasi plamadeala, ca sunt doi necrofili cu destine intersanjabile, lumea nu s-a inghesuit cu like-urile. Comentariile la postarea respectiva gravitau in jurul ideii de coruptie, lacomie, ingoranta, delasare si alte – sa le spunem – scuze. Chestia asta m-a pus pe ganduri. Cred ca familiarizarea cu practica indelungata a coruptiei ne-a facut pe noi romanii extrem de toleranti la ideea de coruptie. Suntem aproape incapabili sa ne indignam sincer in fata coruptilor (dosare penale ale politicienilor, doctorate plagiate ale unor oameni iubiti si votati de tot poporul etc.). Cand mergem la spital sau avem de-a face cu vreun hop administrativ, dam noi insine spaga. Pe de alta parte exista oameni inteligenti si cultivati care sunt obsedati cu ideea asta de coruptie, asa ca pun semnul egal intre coruptie si rau. Orice alta specie a raului e nesemnificativa prin comparatie cu asta. Si limitele astea de perceptie si interpretare a raului sunt tot un rezultat al expunerii indelungate la practica coruptiei.

Si ca sa inchei cu ce am inceput, pana la urma si Hitler s-a sinucis.

*”Care este diferenta dintre Hitler si Dan Condrea? Gravitatea consecintelor ticalosiei lor? N-as zice. Sunt doi necrofili, cu destine intersanjabile.”

masina

Colectiv. Moartea este sociala sau nu este deloc.

Au trecut câteva luni bune de la tragedia din Colectiv și încă n-am izbutit să înțeleg până la capăt natura și amploarea consecințelor acestei nenorociri asupra românilor. Nu pot decât să constat că, deși muncesc râvnos de unsprezece ani pe ogorul cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies, există aspecte ale impactului tragediei din Colectiv pe care nu știu de unde să le apuc.

Tragedia din Colectiv a scos România în stradă. Asta am văzut cu toții.

Lumea toată, cu legile și pârghiile ei naturale și supranaturale, sociale și politice, a fost pusă atunci sub semnul întrebării. Se cautau vinovați. Se mai caută și astăzi. Cum nu sunt puțini, vina a împăienjenit totul, oameni și instituții deopotrivă. Se cer demisii, respectarea legii, mai mulți bani, medicamente și spitale, mai puține biserici, mai puțină corupție, mai puține taxe, mai puține teme. Firește că nici școlile din România nu sunt ce-ar trebui să fie, firește că prea puține clădiri publice și private sunt asigurate contra incendiilor, firește că numărul real al clădirilor neconsolidate împotriva unui eventual cutremur nu-l știe nimeni, nici măcar Dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române. Firește că într-o țară putredă ca a noastră, moartea stă la pândă la fiecare colț.

S-a vorbit de meteoriți căzuți din cer, de îngeri care au întins brațe de lumină, de Satana însuși care, invocat prin răcnete rock într-o zi nefastă, a urcat din măruntaiele pământului ca să-și ia tributul de suflete tinere. Au apărut eroii, lașii, demonii, impostorii.

Dar nu se caută doar vinovați, se caută și teodicei. Vălvătaia din inimile zecilor de mii de manifestanți care au ieșit pe marile bulevarde ale marilor orașe nu s-a stins nici astăzi. Lumea așteaptă ceva.

Așa a fost de când lumea, în vălmășagul durerii, oamenii și națiunile recapitulează totul. Suferința extremă dă naștere, printre altele, și la acest paradox: paralizează și mobilizează tot ceea ce se poate paraliza și mobiliza: resurse psihologice, rămășițe simbolice, bâte, calomnii, rugăciuni. În mijlocul haosului dispar diferențele dintre posibilități și proiecte, dintre nevoi și dorințe, dintre griji și temeri. Oamenii trăiesc acut, paroxismal, suferind atât consecințele dezorganizării cât și a imobilității proprii. Totul se mișcă, dar toate stau pe loc.

Corectați-mă dacă mă înșel, dar mie mi se pare că de ceva vreme România întreagă e cuprinsă de un cumplit efort de reinventare. Dacă ar putea, s-ar reinventa, probabil, cu mituri cu tot. Dar uite că nu-i iese. Cât privește reacția față de moarte, mulți români cu care vorbesc par a fi blocați într-un interstițiu, într-un vid simbolic, la marginea a două modele de a muri – tradițional și neo-modern -, deopotrivă necovingătoare și anxiogene.

Citeam, nu de mult, că prima și cea mai copleșitoare provocare a suferinței este de natură cognitivă. Altfel spus, în marginea pierderii poți, la nevoie, improviza, nu însă și specula. Speculația condamnă la ruminație obsesivă, la “învârteală interesată”,  la “în zadar”. Lipsindu-i mecanismele de autolimitare, speculația proliferează, anxiogenic, fără oprire. Povestea fondatoare devine scorneală, adevărul fundamental devine sofism. Nu te poți reinventa în lipsa unor repere fundamental-verosimile.

Pe de altă parte, însă, improvizarea de la A la Z a unei soluții personale la problema suferinței și morții comportă resurse psihologice, simbolice și existențiale care, uite, nu se (mai) află la îndemâna noastră.

În lipsa “prototipului” de moarte bună și a “protocolului” care să confere credibilitate, anvergură și prestigiu conduitei proprii, confruntarea cu moartea devine orice altceva, mai puțin ceea ce este cu adevărat.

Sub presiunea sufocantă a calamității, oamenii supun, spontan, moartea unei probe de… intersubiectivitate. Iată proba de foc a morții! S-ar putea spune că moartea mai există în măsura în care există şi oameni dispuşi să speculeze pe marginea înţelesurilor sale; altfel spus, în măsura în care această grozăvie, acest teribil gol de sens, se poate constitui drept subiect şi miză a interpersonalității cotidiene. Volatile, polimorfe, vag-relevante, romanţate, obsesive, aceste judecăţi, păreri, idei și credinţe personale despre moarte par a fi devenit înseşi morţile de care fiecare dintre noi va muri.

Când Moartea intră în etica dezbaterii și devine miză de talk-show, cu Moartea se poate polemiza. Moartea poate fi nu numai învinsă, ci și denunțată, cu surle și trâmbițe, la televizor și pe Facebook, drept eroare medicală, eroare de sistem sau indolență politică. “Corupția ucide”, comenta atunci, cu durere și înflăcărare, Mircea Cărtărescu pe pagina sa de Facebook bilanțul tragic al incendiului din clubul Colectiv. Corupția, nu moartea este cea care, în primă instanță, pare să ne omoare. Cei vinovați trebuie închiși, iar primul ministru trebuie să plece. Bine că a plecat.

Dar revenind la problema de principiu, se poate spune că atunci când oamenii nu mai știu cum să moară, se străduiesc să înceteze din viață cât mai corect cu putință. Apare aici dorința – nu neapărat paradoxală – de a deplasa accentele și de a rezolva, astfel, irezolvabilul. Și uite cum moartea bună nu mai are nicio legătură cu raiul (cu ceeee?). Moartea bună e moartea corect rezolvatăProtocolul încetării din viață este, în esență, o problemă socială care solicită, pertinent, soluții sociale, care mobilizează, salutar, impulsuri etice, și care, în consecință, conferă demersului sociologic și social-politic o legitimitate unică și de netăgăduit.

În tăvălugul dezastrului, manifestările oamenilor se precipită, deci, în zona – problematică dar gestionabilă – a socialului. Zona existențială, prin însăși evidența sa, rămâne invizibilă și inaccesibilă, căci incalificabilă. Neînțelegerile se țin lanț: arșii salvați din incendiu mor în spitale. Ceea ce n-a ucis focul, ucid, sistematic, bacteriile intraspitalicești. Măsurile sociale, politice și mediatice – tot mai precise. Durerea – tot mai atroce și mai neînțeleasă.

Ce se întâmplă atunci când murim? Cum nu știe nimeni răspunsul, întrebarea rămâne una tâmpită. Iar noi veșnic iritați de propria tâmpenie.

Probabil că tocmai această iritabilitate de fond alimentează zelul cu care amendăm public toate neregulile sociale provocate de și prin moarte. Revin, deci, la această deplasare a accentelor dinspre protocolul existențial înspre protocolul social. Ce este, totuși, în neregulă cu o abordare fundamental socială (și implicit sociologică) a morții?

Totul este în perfectă regulă. Or tocmai aceasta este problema. Abordând moartea exclusiv pe nivelul concretului social și rezolvând-o în termenii specifici acestui nivel, rămânem cu impresia că “datele” morții sunt transparente, gestionabile și, în ultimă instanță, rezolvabile ori cel puțin explicabile. Moartea, deci, va fi această problemă socială care, de regulă, poate fi evitată dacă autoritățile locale, mediul spitalicesc și acționarii clubului Colectiv și-ar fi făcut treaba corect.

Ce se întâmplă, de fapt, când cineva moare? Ceva n-a mers. Ceva trebuia făcut mai bine. Să fie oare moartea nimic mai mult decât consecința unei neglijențe, a unei lipse oarecare? În termenii discuției noastre, nimic mai rezonabil decât credința că cineva anume este responsabil pentru nenorocirea care tocmai a avut loc; și că, deci, cineva ar trebui să răspundă pentru cele întâmplate. Mai mult decât atât, cineva trebuie să ne asigure că acea eroare nu se va mai repeta.

Exigența socială răzbună, calmează, ostoiește. În fața urgenței sociale a nenorocirii, simplificarea “texturii” Morții pare nu numai scuzabilă, ci chiar necesară.

Concluzionând ironic, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă. Instrumentalizarea activă a morții de către noi toți, practicalizarea excesivă a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții, iar prin aceasta, nelămurește experiența morții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile.

De ele mă voi ocupa, sper, cu altă ocazie.

Deocamdată nu pot decât să închei abrupt și nelămuritor: moartea este socială sau nu este deloc.

(Foto: Bogdan Budeș/3 noiembrie 2015)

Stirile si comentariile zilei – 24 aprilie 2015

1. Amnistierea moravurilor. Cui folosește? – Dan Ionescu, trendscan.ro

Soluția e în mințile noastre. Și Guvernul, orice autoritate de fapt, acolo trebuie să se adreseze, nu micului comerciant de la care estimează că mai strânge 70 de milioane de euro din impozitarea bacșișului. Cât erau prejudiciile la ANRP? Și la Viorel Hrebenciuc? Și la George Copos? Și în dosarul ICA? (înșiruirea este complet aleatorie). Modul în care se încearcă reinterpretarea corectitudinii fiscale este un eșec din start atât timp cât nu suntem convinși că prin a deveni cinstiți vom avea și o viață mai bună.

2. Tăcerea în faţa Grupului Infracţional Organizat nu e nici curaj, nici normalitate – Costin Andrieş, inliniedreapta.net

Și Președintele s-a dovedit a fi peste măsură de curajos. Când nu tace, vorbește prostii. A făcut-o și la discursul de 100 de zile când a refuzat să ia poziție față de mojicia ambasadorului rus la București. Iohannis a considerat că nu e de competența și datoria lui ca șef de stat să își consume din timpul prezidențial pentru a sancționa amenințările și jignirile ambasadorului la adresa presei românești și a unui important intelectual al statului care îi găzduiește ambasada mujicească. A considerat, în schimb, demn de timpul și statura sa prezidențială să numere postările de pe Facebook ale fostului Președinte și să îl numească „postac”  – realitatea e că Iohannis are de 3 ori mai multe postări pe Facebook decât Băsescu.
Tot atunci, Președintele a consumat din energia și timpul prezidențial pentru a corecta un jurnalist care a spus că are pe Facebook 1 milion de like-uri, în loc de „un milion și jumătate!”(rostite grav și prezidențial). Secvența mi l-a adus pe Iohannis mai aproape de Ponta decât toți mihalachii din anturaj.

Și pentru că trăim într-o „nouă politică a normalității”, curajul prezidențial e molipsitor și radiază și spre prim-ministu, care din spășit și șovăitor și-a recăpătat impertinența golănească de altă dată.

 

3. Sondaj IRES. Peste jumătate dintre români cred că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun. Cine l-ar vota şi azi.adevarul.ro

Potrivit unui sondaj IRES realizat în perioada 23-24 februarie, pe un eşantion de 1032 de persoane, 53% dintre respondenţi au arătat că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun, în timp ce un sfert dintre ei au răspuns că a fost un preşedinte “rău”, iar 12% au ales opţiunea “nici rău, nici bun”. De asemenea, 8% au răspuns că nu ştiu, iar 2% dintre aceştia au refuzat să răspundă.
De aici pleacă orice analiză  serioasă a celor care vor să schimbe cu adevărat ceva în România. Pe relaţia cauze – soluţii. Nu cu sloganuri goale de conţinut, nu cu promisiuni deşarte. Pentru schimbare de mentalităţi, sociologic vorbind, e nevoie de două generaţii, fiecare a cîte 30 de ani. Dacă la anii de comunism adăugăm cei 25 trecuţi fără succese spectaculoase în schimbarea comportamentului electoratului, ce şi în cît timp putem face de acum încolo pentru vindecarea noastră? Realist, repet, nu cu fantezii cuceritoare, dar inaplicabile.
Personal, optez pentru schema folosită în educaţia copiilor mici. Pentru că sîntem copii mici la democraţie şi capitalism, unii sugari de-a dreptul. Şi anume, cînd nu-i mai dai cuiva ce vrea, ce cere, ce consideră că i se cuvine, dă-i altceva la schimb. Altă jucărie, alt fel de mîncare, în situaţia copiilor. Dacă nu acceptă schimbul, lasă-l să plîngă. Să urle, dacă are chef, nu te lăsa impresionat. Asta este cheia reuşitei. Nu ceda. Va obosi, se va plictisi şi, în final, îşi va da seama că nu are ce face. Dacă încearcă să trişeze, sancţionează-l. Pe măsura greşelii, nici mai mult, caz în caz te va percepe dictatorial, nici mai puţin, situaţie în care te va simţi slab şi cu proxima ocazie va profita de slăbiciune.
Are cine să aplice o schemă, orice schemă, nu neapărat cea de mai sus? Avem lideri capabili să reziste populismelor, să fie fermi şi hotărîţi? Avem măcar lideri care să vrea aşa ceva? Nu se văd. Ce facem în situaţia asta? Şi de aici porneşte o discuţie pe care o vom aborda în timp. Util, pentru că la anul avem alegeri parlamentare. Iar prima consecinţă a deziluziei majore Iohannis va fi absenteismul. Iar întrebarea „noi cu cine votăm?” trebuie să ne-o punem încă de pe acum.
Aşadar, orice discuţie începe de la oameni. De la cei care cer votul şi de la cei cărora îl cer.