Bipolari sau ipocriti?

Sîntem o nație bipolară, vă place sau nu, asta e realitatea. Avem momente de manie, cînd toată lumea bună (sau autoconsiderată bună) se concentrează pe un subiect, de obicei atunci cînd jocurile sînt deja făcute, ori cînd e prea tîrziu și e degeaba. Urmează, inevitabil, căderile, momentele de depresie, mult mai frecvente și mai lungi ca durată. Ori, cel puțin, ne comportăm ca atare. Și se pare că a început să ne placă din ce în ce mai mult.

Este arhicunoscut refugiul într-o boală psihică, dar la noi se pare că e mai mult – ori mai puțin, dar mai perfid – decît atît. Tot mai multă lume se complace într-o văicăreală miorițiană și nu face absolut nimic. Nici măcar nu constată, nici măcar nu caută adevăratele cauze ale situației în care ne aflăm, dar se plînge permanent. Și da, se pare că această lamentare permanentă, această stare de veșnică nemulțumire, această superioritate pe care unii și-o arogă le face bine, le place, se simt din ce în ce mai confortabil în ea și, ca atare, o cultivă. Nu caută să înțeleagă, nu caută să facă ceva, concret, în măsura puterilor fiecăruia, doar se plînge permanent de de prostia celorlalți, de prostia poporului. Deloc întîmplător, a poporului în care s-au născut și în mijlocul căruia trăiesc.  Dar care, evident, nu-i merită.

În cazul în care boala nu s-a declanșat încă, e pe cale să o facă. Pentru că această reală sau falsă imagine a superiorității personale ori de grup, această lamentare veșnică nu numai că nu aduce absolut nimic societății, în care lucrurile își urmează cursul, dar va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, chiar boală societală. Și va fi mult mai greu, dacă nu cumva imposibil de vindecat, în condițiile în care, e de la sine înțeles, nimeni nu va fi dispus să se recunoască în situația despre care vorbesc.

Pentru că ei citesc, de la antici la contemporani, pentru că apreciază vizibil pictura și artele în general, pentru că merg la spectacole de teatru, operă și balet, pentru că ascultă muzică bună, clasici, evident, pentru că frecventează lansări de carte, pentru că au, în general, preocupări înalte. Ei sînt elita. Sau se consideră elită. Mai rău, pentru că snobismul nu a însemnat niciodată elită.

Elita însă, în accepțiunea de reper al unei societăți, se comportă cu totul altfel. Elita e model, elita setează problemele și discuțiile publice, elita se implică în ce înseamnă viață reală, elita călăuzește, elita îndeamnă, elita luminează mințile. Ori în situația unei lamentări permanente și atît, despre ce elită vorbim?!

Pentru toate celelalte, întîmplate în realitatea cotidiană, există vinovatul de serviciu, poporul. Cel care muncește, cel care are și el problemele lui, cel mai puțin educat, cel care ascultă manele, cel care abia dacă are ce pune pe masă copilului, cel care se luptă pînă la epuizare, cel care merge în concedii și sărbători la mare și munte, aglomerînd peste poate șoselele și poluînd cu insuportabilul miros de grătar aerul fin pe care îl respiră, evident, elita. Care, la fel de evident, respinge aceste barbarii, se declară scîrbită de asemenea comportamente și atitudini – invariabil specifice numai nouă, alte popoare sînt formate exclusiv din oameni fini și educați – și se refugiază, cu autosuficiența caracteristică, în critica lor cît mai virulentă.

Care critică ajută la ce, în final? La nimic. Prăpastia rămîne prăpastie între categoriile sociale respective, unii continuă sau se întorc la munca și viața lor, alții rămîn cu critica. Iar falia se adîncește exact pe acest coridor al neînțelegerii unora de către ceilalți, al autosuficienței, al complacerii în situația de ”elită”, în a fi sau a te considera mai sus decît mulți și a nu face decît să te plîngi.

Pe acest fundal s-a derulat și povestea următoare.

În noiembrie anul trecut, Eugen Tomac, deputat PMP, a depus la Camera Deputaților un proiect de lege privind alegerea primarilor în două tururi  de scrutin. Anterior, în septembrie, PNL depusese un proiect similar, aflat atunci în procedură legislativă și obținînd numai avizul favorabil al Consiliului Legislativ. Dar începutul lunii noiembrie 2015 a însemnat mari mișcări de mase care au dus, într-un final, la demisia guvernului Ponta. Și cît se poate de înțeles, durerea pentru cei dispăruți și grija pentru răniți. Cum absolut tot spațiul public a fost ocupat cu aceste evenimente, nu e de mirare că celor două proiecte de lege nu le-a mai acordat absolut nimeni nici o atenție.

Astfel au trecut șapte luni în care, pe lîngă protestele Colectiv și după schimbarea guvernului, se putea pune presiune pe parlament în scopul introducerii în procedură de urgență a discutării și, eventual, aprobării unuia din ele. Cum așa ceva nu s-a întîmplat, ne-am trezit la spartul tîrgului, cu remarcabilul efort al jurnalistului Liviu Avram și acțiunilor lui în Justiție, soldate, din păcate, fără rezultatul așteptat. Despre cele două proiecte de lege nu s-a mai auzit nimic.

Oare nu se putea face nimic în acele șapte luni ca să nu ajungem în situația disperată din data de 5 iunie, ziua alegerilor locale? Nu se puteau organiza proteste de stradă, pichetări ale parlamentului, nu se puteau menține în atenția publicului și a decidenților politici cele două proiecte de lege? Nu se putea forța aici, unde ne interesa, din cîte am constatat, foarte tare subiectul?

Ca la o săptămînă după desfășurarea alegerilor să apară știrea că proiectul de lege depus de Eugen Tomac a trecut de aprobarea tacită a Senatului, urmînd să meargă în dezbaterea Camerei Deputaților. La o săptămînă DUPĂ alegeri! Bătaie de joc!

Ce a păzit, așadar, societatea civilă, elita despre care am vorbit mai sus, în tot acest timp? A contat că acest proiect de lege a fost depus de ”tolomacul de Tomac”, ”omul lui Băsescu”? Atunci ne merităm soarta, implicit rezultatul alegerilor. Iar concentrarea atenției pe subiectele pe care ei, ceilalți, le doresc puse în discuție, cu scăparea din vedere a esențialului, a ceea ce ne interesează pe noi, reprezintă o gravă problemă de raportare la realitate a celor despre vorbeam la începutul acestui articol. Care vor continua, în ”buna” tradiție de pînă acum, să nu înțeleagă sau să se prefacă că nu înțeleg ce e cu adevărat important și, inevitabil, să reia ciclul de vaiet, zbucium și dat cu capul de pereții Facebook, că e poporul prost și nu știe pe cine să voteze. Într-un singur tur.

Dar dacă poporul e prost, voi, deștepții, voi, elita, de ce nu îl luminați?

UPDATE: Al doilea proiect de lege, cel depus de PNL, privind alegerea primarilor în două tururi de scrutin a trecut azi, prin adoptare tacită, în Senat. A mai rămas să ne batem ca tîmpiții acum, cînd vor ajunge ambele la Camera Deputaților, for decizional, care din ele e mai bun.

bipolaritate

 (Foto: mentaltruths.wordpress.com)

Facebook Comments

1 Comment Bipolari sau ipocriti?

  1. Andreea

    foarte adevarat, ne meritam soarta daca nu facem niciodata suficient incat sa nu ajungem in aceeasi situatie in care ajungem de ani de zile…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *