Lectura unei ştiri, mai curând anodină, m-a intrigat fără răspuns. Era vorba acolo de marşul Tineretului Naţional Liberal, oarece altercaţii cu jandarmii, Conferinţa suszisei organizaţii. Până aci, nimic special. Când iată, preşedintele PNL, dl. Crin Antonescu, nu doar prezent în mod personal la acea conferinţă, dar şi vorbitor acolo, a rostit o frază care m-a împins în perplexitate:

“Zi de zi ni se administrează porţii zdravene de otravă de către o propagandă care este puternică, bogată, inventivă, care nu are bariere ale ruşinii, ale bunului simţ sau ale respectului pentru adevăr. O propagandă violentă, o propagandă care duce un război pe viaţă şi pe moarte împotriva adevărului şi la urma urmei împotriva românilor. Otrava calomniei, otrava deznădejdii, otrava falselor diferenţieri.”

Propagandă puternică şi bogată, violentă şi fără ruşine, lipsită de bun simţ, ducând un război total împotriva adevărului, folosindu-se de calomnie şi de otrava deznădejdii şi falselor diferenţieri. Oricine poate recunoaşte aici activitatea acelor mori de infamii care sunt Antena3 şi Realitatea, mari oficine de propagandă cu atestat de presă, o ruşine şi o nenorocire a României.

Descrierea făcută de dl. Antonescu este atât de directă, de clară şi neechivocă, încât îmi refuz orice altă înterpretare. Sunt de altfel convins că, din zece persoane oprite fortuit pe stradă, măcar şapte ar recunoaşte în caracterizarea fără compromisuri făcută de preşedintele PNL, exact acele canale.

Este probabil un acte manqué izbucnit cu irezistibilă forţă din străfundurile conştiinţei d-lui Antonescu, căci, nu-i aşa, toţi oamenii posedă o conştiinţă, iar cea a preşedintelui PNL, umilită de atâta vreme cu cele mai respingătoare siluiri şi compromisuri, a adunat o formidabilă presiune care iată, s-a rebelat tocmai în faţa tineretului liberal, dând expresie unui adevăr ştiut de toţi.  Bravos, d-le Antonescu, pentru o dată, v-aţi răcorit conştiinţa !

Restul discursului ne convinge că referirea acidă la canalele propagandistice care-l găzduiesc pe însuşi dl. Antonescu n-a fost decât un adevăr scăpat involuntar din temniţele subconştientului: în continuare d-l Antonescu îşi continuă expunerea egal sieşi în incongruenţă şi inconsistenţă.

Ştirea de presă a acestui discurs o constituie “confesiunea de credinţă”, aşa cum, semidoct şi ridicol, o anunţă însuşi vorbitorul – dânsul este … monarhist: “vreau (…) să fac (…) o scurtă confesiune de credinţă (…) Sunt liberal, sunt un om de dreapta, sunt, cu titlu strict personal, monarhist”

Profesiunea de credinţa a d-lui Antonescu, sintetizează exemplar indiferenţa sa la morală şi logică: el n-are nici o apăsare şi nu vede nici o contradicţie în a profesa pe de o parte monarhismul în mod public şi oficial, în cadrul unei adunări politice şi pe de alta, în angajamentul său ca parlamentar al … republicii şi candidat la preşedinţia acesteia. Nu că opţiunea monarhistă n-ar fi întru totul onorabilă şi legitimă, dar principial, nu o poţi profesa de pe poziţia de demnitar republican, mai ales a unuia care prin candidatura la preşedinţie, se angajează să perpetueze instituţia republicană cu care, tocmai a declarat că nu este, personal, de acord. (!)

Ei bine, toate acestea sunt prea complicate şi nebulose pentru dl. Crin Antonescu, ce tocmai se simte excelent ca monarhist candidat la preşedinţie. În definitiv, dacă a putut prinţul Duda, el de ce să nu poată ?

În rest, tot discursul constă în clişee decolorate despre liberalismul “de toate pentru toţi”, ca o lumină care-mprăştie speranţa şi ajută la progres, prosperitate şi libertate, pe căi numai de el ştiute, dar nedezvăluite de preşedintele liberal.

Partea de departe cea mai picantă a discursului sunt atacurile la persoană, dar nu cele  standard – la dl. Băsescu – de altfel singura specialitate a d-lui Antonescu, care nu ies însă din stereotipul repetării incantatorii a acelui nomen odiosus, rămânând astfel în registrul d-nei Grecu Dana. Insolite prin insistenţă şi neadecvare, rod sterp al cine ştie căror frustrări mai recente sau mai vechi, sunt atacurile la d-nii Pleşu şi Tismăneanu.

Pentru a-ţi explica hodoronc-troncul acestor atacuri eşti poate tentat să mângâi în treacăt ipoteza tentativei d-lui Antonescu de a-şi spori vizibilitatea, angajându-se într-o ofensivă publică asupra unor personalităţi de notorietate. Cine-ar mai şti azi cine a fost Robert Greene, dacă n-ar fi existat un Shakespeare, contra căruia primul să se plângă că nu-şi vede de treabă şi scrie teatru !? Să nu fie şi asta decât o operaţiune de PR , prin care dl. Antonescu, astru fără lumină proprie, se interpune pe traiectoria unor staruri pentru a căpăta ceva vizibilitate ? Să te agăţi de pulpana lui Pleşu în speranţa că vei primi, poate, un bobârnac, să-l faci pe Tismăneanu să te bage-n seamă duminica dimineaţă, între două linguriţe de cafea, asta da ispravă de anvergură pentru unul ca dl. Antonescu

Greu de ghicit care-i vor fi fost motivele, gag PR sau iritare resentimentară, dl. Antonescu dă oricum un bun exemplu retoric tinerilor liberali, exersându-se în specialitatea polemică românească a lui “tu vorbeşti, care nici n-ai bască !?”.

Uitate să fie exasperanta lipsă de conţinut a politicianului Antonescu, sterilitatea, oportunismul, compromisurile putrede, letargia, amatorismul, imaturitatea şi inconsistenţa politicii sale: important este că Tismăneanu şi Pleşu au fost membri de partid, iar el, Antonescu, nu.

Ce mai contează că politica recentă a d-lui Antonescu a distrus şi ce mai rămăsese dintr-un liberalism românesc oricum infiltrat de 21 de ani de securişti şi oferit acum cu pene cu tot, ambiţiilor oligarhice de model răsăritean şi establishmentului securist autohton !? Nu asta contează, ci faptul că dl. Pleşu a fost ministru în ’90 iar dl. Tismăneanu nu l-a înjurat vârtos pe Iliescu, când acesta tocmai o cârmise totuşi, spre occident. Nu politica actuală, scelerată şi iresponsabilă, a d-lui Antonescu este problema, ci detaliile biografice ale unor personalităţi care nu au făcut niciodată, sub nici o formă, nici a mia parte din răul politic cauzat de dl. Antonescu.

Nu poţi încheia lectura discursului către tineret al d-lui Antonescu, fără a observa cum stilul oratoric îi joacă din nou o festă, trădându-i fondul, mai precis lipsa acestuia. Politicianul liberal îşi strucurează avântul retoric într-o înşiruire de comparaţii între activităţile celor duşmăniţi de el şi non- activitatea sa: nu eu am fost …, nu eu am adresat …,  nu eu am fost…, nu eu am pus …, nu eu am fost … , nu eu am scris … , nu eu am făcut … Nimic mai adevărat: dacă ar fi să se facă un concurs mondial de oblomovism, comparând ce au făcut alţii cu ce n-a făcut dl. Antonescu, acesta ar câştiga eternii lauri olimpici.