Unii zic că managerii companiilor de stat au salarii prea mari, nesimțite chiar, după o formulă inventată de Boc și reluată de Ponta. Alții zic că nu salariile sînt problema ci modalitatea de selecție a managerilor. Managerii ar trebui selectați pe criterii de competență, nu pe criterii politice. Competență în ce? Ce fel de obiective au companiile naționale? Au obiective economice, cum ar fi profitul, sau obiective politice, cum ar fi binele comun? Ce fel de decizii ia un manager al unei companii naționale? Decizii motivate economic sau motivate politic?
Ne contrazicem atunci cînd pretindem de la companiile naționale obiective politice (binele comun) și cerem să fie conduse de manageri numiți pe criterii de competență economică și nu politică. Dacă la nivel politic se decide ca o anumită companie națională să cumpere materii prime de la o altă companie națională, chiar dacă sînt mai scumpe decît cele din import, pentru a o menține în viață pe aceasta din urmă, și astfel, și în același timp, tot prin decizie politică, nu poate mări prețurile (ce produc companiile naționale e bun național, fiecare avînd dreptul să primească aceste bunuri la un preț pe care și-l poate permite) compania respectivă trece pe pierderi. Ce putem spune despre managerul companiei respective? Este competent sau nu? A adus compania pe pierderi, însă compania și-a respectat rolul ”strategic” (este o companie ”strategică”, acesta este și principalul motiv pentru care nu este privatizată). Dacă cerem managerului respectiv să fie un bun profesionist al businessului, atunci deciziile sale trebuie să fie decizii economice, care urmăresc profitul. Principalul obiectiv al său este să vîndă cu profit. Adică să aibă o piață care să-i cumpere produsele la un preț mai ridicat decît costurile. Sau, pentru supraviețuirea companiei, să vîndă măcar la un preț egal cu costurile.
Haideți să facem următoarea comparație:
- în 2011 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”îl are manager pe Vasilică din Periș. Vasilică cumpără materie primă de la o altă companie de stat cu 10 000 de angajați (Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”). Dacă ar cumpăra materia primă la prețul pieței, adică, să zicem cu 30% mai ieftin, compania națională de la care cumpără ar trebui să concedieze 6 000 de angajați. În același timp, nu poate crește prețul produsului pe care îl vinde fiindcă cîteva sute de spitale, școli și sute de mii de familii cu venituri mici nu pot plăti acest preț ridicat. După un an, compania are pierderi de 20% din cifra de afaceri, datorii neplătite la stat, bănci și furnizori. Însă compania națională-furnizor de materii prime și-a menținut cei 10 000 de angajați și sute de școli și spitale și sute de mii de familii cu venituri mici au benficiat de acest produs considerat vital de către doctrina comună, mainstream să zicem.
- în 2012 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor” îl are manager pe JR din Dallas, manager adus din afară. JR decide să nu mai cumpere materie primă de la Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”, companie de stat cu 10 000 de angajați, și să se orienteze spre furnizori care vînd la prețul pieței, adică cu 30% mai ieftin. Fiind principalul client al acestei companii, în lipsă de comenzi, compania respectivă își reduce activitatea, închide 60% din capacități și dă 6 000 de oameni afară. Astfel, din start, JR din Dallas scade cheltuielile cu materia primă cu 30%. În același timp, pentru a compensa creșterile altor costuri JR decide să crească prețurile și caută noi clienți care își pot permite aceste prețuri. Poate alege să intre pe noi segmente de piață, să meargă pe exporturi sau să se concentreze pe clienții industriali, mari, să scadă producția, să crească calitatea produsului și prețul. Aici are la dispozițiile toate tacticile și strategiile economice și de marketing, pe care, fiind un manager cu experiență, le cunoaște și stăpînește. La final de an, după ce și-a stabilizat costurile și s-a repoziționat pe piață, JR din Dallas a reușit nu numai să elimine pierderile, ci și să treacă pe profit. Astfel, după un an de condus Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”, JR din Dallas a reușit să obțină un profit de 15% pentru aceasta. În același timp însă, spre disperarea adepților doctrinei comune, Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista” a concediat 6 00o de angajați iar sute de spitale și școli publice și sute de mii de familii cu venituri mici nu au mai avut acces la acest produs considerat vital.
Care dintre cei doi manageri este mai bun, care este competent și care incompetent?
Dacă un produs este considerat vital se mai supune el regulilor economice? Care sînt criteriile după care este considerat vital? Cum ajunge acest produs la consumatori?
Dacă o companie națională produce așa-zise bunuri vitale la care omul are dreptul (energie termică, energie electrică, mîncare, sănătate, educație, case, cultură, distracție, drumuri, parcuri etc) mai poate funcționa acea companie după regulile economice? Dacă produsele respective sînt vitale și ele trebuie să ajungă, prin Constituție și lege, la fiecare om și niciun om nu poate fi văduvit de respectivele bunuri, atunci nu mai avem piață, nu mai putem vorbi de cerere și ofertă, și nici de preț. Între cel care pune la dispoziție bunurile și beneficiari nu avem o relație economică. Bunurile respective sînt puse la dispoziție automat, fără a se aștepta o contraprestație. Relația nu mai presupune un contract între părți și manifestări de voință. Aici vorbim deja de decizii politice, nu de relații economice. Punerea la dispoziția tuturor cetățenilor a respectivelor bunuri așa-zis vitale este reglementată constituțional, nu de contracte între părți. Dacă fiecare om are dreptul la 1 metru cub de ”chestie vitală” atunci punerea la dispoziția respectivului a metrului cub la care este îndreptățit este o chestiune politică, nu economică.
Trebuie să ne decidem. Ori companiile naționale au importanță strategică, iar importanța strategică nu poate fi decît politică, decisă de politic, căci nu există importanță strategică în economie, și trebuie conduse de manageri deciși politic, care să ia decizii politice și ale căror performanțe sînt evaluate după criterii politice, ori companiile naționale sînt entități economice, fără importanță strategică, și trebuie să funcționeze după principii economice, să urmărească profitul, să-și aleagă furnizorii și piețele după criterii economice, să dea faliment și, finalmente, să fie închise dacă nu reușesc să supraviețuiască economic și să aibă venituri mai mari decît costurile. Dacă sînt entități economice, care funcționează după principii economice, atunci ele pot fi la fel de bine și privatizate. Dacă statul se dovedește un bun manager și conduce respectivele companii după principii economice și obține profit, atunci să le păstreze statul, dacă nu, atunci să le privatizeze. E greu de crezut însă că statul poate conduce eficient, după principii economice, o companie, atît timp cît motivațiile statului sînt politice, nu economice. Cei care iau deciziile sînt politicienii (ei conduc statul) iar ”proprietarii” companiilor naționale, cetățenii, au așteptări politice de la aceștia. Cetățenii nu primesc dividende de la respectivele companii și nici nu-și pot vinde participațiile. Sînt companii de stat, nu publice. Propietarul este statul, entitate vagă, reprezentată de politicieni și funcționari. Politicienii și funcționarii cîștigă de pe urma unei companii naționale atîta timp cît respectiva companie aduce beneficii politice (locuri de muncă subvenționate, bunuri vitale pentru tot poporul) sau ilegal-financiare (căpușare prin firmele private ale politicienilor și funcționarilor).
S-o spunem p-aia dreaptă: companiile naționale sînt o minciună. Prin ele statul mimează economicul. Însă aceste companii funcționează exclusiv după criterii politice și au obiective politice (sau sociale, sau spuneți-le cum vreți). Ori statul le privatizează și le lasă să funcționeze pe principii economice, ori le transformă total în administrații care acordă cetățenilor, în schimbul taxelor și impozitelor, anumite bunuri și servicii. Iar alegerea managerilor, atîta timp cît aceste companii așa-zis naționale sau strategice au obiective politice și funcționează după criterii politice, să se facă politic. Dacă se dorește selecție pe criterii de competențe economice, de business, atunci să se privatizeze și proprietarii vor avea grijă ca de investiția lor să se ocupe cei mai buni manageri cu putință. Dacă nu vor avea grijă, va fi pierderea lor.
http://www.forbes.com/sites/calebmelby/2013/03/27/nir-zuks-palo-alto-networks-is-blowing-up-internet-security/
Pentru cei cărora nu le merge Livefyre: goliți cache-ul browserului.
Ajungem din nou la problema de bază: posibilitatea calculului economic în afara unei piețe libere. Sau, ca să fim mai specifici, imposibilitatea acestuia. Cumva lumea ar trebui să re-conștientizeze că o decizie a Statului, care stabilește că o companie X nu se supune regulilor pieței, are pe termen lung cam aceleași șanse de succes ca o lege care ar stabili că de mâine legea atracției universale se abrogă. Poți implementa o asemenea inepție, poți să și bagi în pușcărie oameni pentru simplul motiv că nu zboară, dar în realitate nu schimbi nimic.
Pe de altă parte, eu nu pot scăpa de tâmpita evidență a soluției aflate la îndemână: dacă tot apreciem experiența și beneficiile managementului din companiile private, de ce naiba importăm acest management la nivelul companiilor de stat, când ar fi mult mai simplu să le privatizăm în totalitate și să beneficiem din plin de toate apreciatele plusuri?
BogdanL Un manager privat al unei companii de stat e totuna cu un manager de stat. Nici nu știu cum se face diferența. Problema nu e la manageri, ci la proprietari. La ăla care trage la răspundere managerul și al cărui capital e în joc.
Management privat e o tîmpenie. Nu există așa ceva. Există doar capital și proprietate privată. Șpilul capitalismului nu e la competența managerului și nu la calitatea acestuia de a fi privat sau de stat (chiar nu înțeleg care e diferența), e la capital, proprietate și piață liberă.
BleenDe acord cu tine, în final e o problemă de responsabilitate, nu de management privat sau public. Iar în contextul acesta problema poartă numele de hazard moral. În general, cei care iau
deciziile asupra bunurilor aflate proprietate publică au tendința de
a-și asuma de riscuri mai mari fiindcă eventualele pierderi aferente materializării acestor riscuri nu îi vor afecta, fiind suportate de către alții. Soluția este reducerea hazardului, dereglementând și reducând rolul statului cât mai mult posibil. Atât timp cât nu se rezolvă problema de bază, consumăm multă energie risipind pentru alții perdeau de fum a „bunei guvernanțe” sau analizând discuții gratuite din categoria „reglementare bună” vs. „reglementare proastă”.
Până și eu, care nu-s economist, știu că nicio entitate economică nu ar trebui să funcționeze după criterii politice. Atunci când tu te joci de-a politica pe o piață economică liberă, începi să distorsionezi piața. Și ghici cine sunt cei care suferă? Privații, care nu pot face politică.
Pai ce-l intereseaza pe CA (adica statul, adica politic)? Nu sa mentina un echilibru (financiar, social, strategic)? Sau,ma rog, depinde de culoarea politica. Il intereseaza pe politic (actionar) sa controleze de unde se cumpara hartia igienica? N-ar trebui sa fie top-view?
grig Astea-s obiective politice. Pe CA îl interesează voturile clienților și să scoată un ban pentru sine. Ar trebui să fie așa, ar trebui să fie invers… Acestea sînt motivațiile. Toate ideologiile totalitare se bazează pe ”ar trebui”. E ceea ce e. Nu are rost să umblăm cu ”ar trebui”.
Da nu-i nicio problema. Sa admita politicul (CA-ul) ca acele companii nu sunt obligate sa faca profit ci sa faca doar niste bani pentru unu-altu si sa mentina locurile de munca si gata. E asumat politic. Sa racoleze la partid si strungarii si cusatoresele si sa-i conecteze la obiectivele companiei (cele de mai sus asumate). Dar sa stim. Sau sa faca statul un mare holding -” Compania companiilor de stat cu business in grup de partid si deconectata de la piata libera” si iar e ok. Doar sa stim. Poate chiar imi bag un CV acolo sa am de unde sa ies la pensie :).
O entitate care funcționează după criterii politice și al cărei rol e să facă politica guvernului trebuie să fie organizată și condusă politic.
Politicul nu e deja prezent in CA? Nu ar putea CA-ul sa traseze liniile strategice generale ale managementului executiv? Nu s-ar putea defini cele 15-20-30-40 de companii strategice de stat ( cu 2-3-4-10 000 de angajati) cu care sa se faca business prioritar si atat? (In sensul in care sa nu „decida” cumva acel executiv politic sau nu sa faca afaceri mai de partid cu tot felul de srl-uri capusa). Nu poate CA-ul (unde politicul e deja prezent, majoritar sau nu) sa impuna executivului o marja maximala de profit maximala iar tot ceea ce depaseste targetul sa nu fie bagat in buzunar de stat ci sa fie reinvestit in linii de business noi chiar cu noi angajati (vezi centrala electrica Petrom de la Brazi). De ce trebuie sa fie politic si executivul? Pe principiul asta devin (oricum sunt) politici si sefii de sectie si sefii de la achizitii sau contabilii. Adica partidul e in tot si in toate.
grig CA-ul poate impune și face și drege. Care e motivația?
grig De unde să vină executivul? Din economie? De ce? Cînd se definesc politic furnizorii și clienții, executivul să facă ce? De ce trebuie să fie competent în economie dacă el trebuie să facă politică? Și anume politica guvernului?
Executivul poate veni si din afara si din interior. Important e sa fie selectat pe niste criterii, sa primeasca liniile strategice generale si parametrii in care politicul doreste sa functioneze acea companie si sa nu fie conectat direct la partid (pericol de capusare de partid, baieti destepti, etc.). CA-ul politic poate decide target de 5,10,15,50% profit, reinvestirea profitului sau alimentarea buzunarului statului, restructurare cu concedieri sau marirea capacitatilor de productie chiar cu angajari suplimentare. Daca CA-ul decide trecerea de la 20% pierdere la 20% profit intr-un singur an – mi se pare normal ca executivul sa caute solutii haiducesti (aferente unor targeturi haiducesti). Daca peste acele targeturi haiducesti mai vine CA-ul si cu sforarii de genul „faci business cu X si Y ca sa fie bine” – atunci se alege praful. Revenind, de acord cu business preferat in grup pentru 10-15-20-30 de companii strategice de stat (intai sa fie definite) in ideea pastrarii unui control economic si social (politic) dar cam atat (fara combinageli cu firmulite de partid). Daca statul (politic) vrea sa mentina echilibre si control, sa dea directive CA-urilor sa transmita strategii de mers pe 0, pe 5-10% profit sau chiar pe o mica pierdere iar suplimentar sa fie pregatit sa finanteze (ca si actionar) acea pierdere. Nu merge si cu tinte ambitioase si cu obiectiv de bagat banii (profit) in buzunar si cu multumit firmulitele politice si cu tinte politice (somaj limitat) in acelasi timp. Poate fi si mama politicului la conducere pana la nivel de sef de sectie.
grig ”CA-ul politic poate decide target de 5,10,15,50% profit, reinvestirea profitului sau alimentarea buzunarului statului,”
De ce ar face asta? Care ar fi motivația?
Inainte de a opta intre transformarea companiilor nationale in administratii sau a le privatiza trebuie investit puternic in cateva entitati foarte importante: DNA, ANI, Consiliul Concurentei, Protectia Consumatorului, DLAF, ANRE, ANRSC. In plus, trebuie inasprita legislatia pe domeniile de activitate corespunzatoare structurilor susmentionate.
Daca nu se rezolva aceste lucruri, optiunea intre A si B este goala de continut. In special in cazul monopolurilor naturale (distributie de gaz/energie electrica, transport de energie electrica/petrol/gaz, mergand pana la incalzire centralizata si distributie de apa potabila din cele mai mici orasele) simpla privatizare prezinta riscul inlocuirii monopolului de stat cu cel privat, cu exact aceleasi apucaturi: preturi mari, costuri umflate artificial, proasta calitate, angajari cu pile.
Cel mai recent caz, trecut rapid cu vederea de mass media, datorita unei campanii publicitare intense pe televiziuni, a fost cel al GDF Suez (cei care au privatizat Distrigaz Sud). Chiar in timp ce tipau in gura mare ca preturile la gaze trebuie ridicate pentru ca se sufoca financiar, pe site-ul ANRE a aparut, ca din greseala, o situatie a importurilor de gaz facute de firma franceza. La loc de cinste se aflau importuri de gaz de la GDF Ungaria (firma sora), la preturi MAI MARI decat cele cu care importam de la rusi. Un caz clasic de umflare a costurilor si sifonare a profiturilor catre firma sora din Ungaria. In loc sa-i friga sa le mearga fulgii, guvernantii au luat pozitia ghiocelului in fata FMI si au mers mai departe cu programul de majorare a tarifelor.
Dupa ce se rezolva problemele de mai sus se poate trece la numirea unor manageri care sa lichideze furturile din companii, contractele preferentiale, redimensionarea personalului.
Dupa aceasta a doua etapa se poate lua in discutie, cu o imagine clara in fata, daca trebuie pastrate in proprietatea statului, ca societati strategice, sau daca trebuie privatizate.
Efectele atacului de ieri și alaltăieri au fost vizibile și astăzi, însă acum sîntem online. Nu Blogary a fost atacat, ci un alt site, însă atacul a fost de așa natură încît au suferit și alte site-uri care folosesc CloudFlare (cele cu trafic mai ridicat au suferit mai mult).
Lucrurile au revenit însă la normal acum.