De ce enervează Polonia

Așezată cel mai nefericit sau cel mai periculos pe harta Europei, între două puteri cu intenții permanente de supremație continentală, Polonia a învățat lecția folosirii corecte a lui ”da” și a lui ”nu” în situații favorabile sau care îi pot afecta interesele. Lecție pe care o aplică și acum spre disperarea stîngiștilor de pretutindeni.

Tot scandalul pe care îl vedeți în ultimele zile, toată hărmălaia este făcută de grupuri de stîngiști veșnic neconsolați cu ideea și cu realitatea că PiS a putut cîștiga alegerile, forma guvernul și acum, schimba sistemul judiciar în sensul modernizării.

PiS nu numai că nu are probleme în Polonia, dar acolo, la el acasă, lumea chiar asta așteaptă de la el, mesajul cu care a cîștigat alegerile.

Și atunci de ce urlă stîngiștii de pretutindeni, de ce numesc regimul conservator autocrat și abuziv? Din cauză de:

1. Germania.

De cînd presa a hotărît că, odată cu alegerea dracului portocaliu la Casa Albă, lidera lumii libere a devenit Angela Merkel, Germania dă tot mai mult semnale ale libertății pe care vrea să o impună țărilor UE. Au fost migranții, a căror venire, repartizare și relocare a fost hotărîtă exclusiv de doamna Merkel, inclusiv prin încălcarea și ulterior suspendarea acordurilor Schengen și Dublin, despre a căror situație nu a fost nimeni consultat ÎNAINTE de a se lua decizia. Și este acum, la fel de revoltător, proiectul prin care Germania dorește să se asigure de gazul rusesc, Nord Stream 2, ignorînd complet sancțiunile stabilite pentru anexarea Crimeei și, deloc în ultimul rînd, interesele celorlalte țări UE.

Poziția de dictat adoptată de Germania doamnei Merkel nu avea cum să nu amintească polonezilor de situațiile anterioare în care a fost invadată, sfîrtecată și apoi împărțită între cele două puteri sinistre și criminale ale jumătății secolului trecut, ultima dată, cea nazistă și cea comunistă. La fel ca atunci și nu numai, nimeni nu întreabă Polonia ce dorește, toată lumea așa zis bună de la Bruxelles impune Poloniei. La fel ca atunci, Polonia este desconsiderată și umilită. Iar fiica tatălui ei, doamna Merkel, se dovedește a confirma pe deplin temerile doamnei Thatcher privind reunificarea Germaniei.

2. Germania – Rusia.

Ocheadele aruncate reciproc de Germania și Rusia nu aveau cum să scape partenerilor europeni ai primeia, prin urmare nici Poloniei. Iar dacă în timp ce pe hîrtie Rusia nu are ce căuta în Europa, în practică avansează din ce în ce mai mult, prin resursele energetice de care dispune și la gîndul cărora Europa salivează atît de puternic.

Penetrarea Europei, după aparenta cedare de la sfîrșitul războiului rece, s-a realizat exclusiv economic, prin resurse și infiltrare de oameni și companii în domenii cheie ale economjei europene. În vreme ce europenii savurau succesul, Rusia muncea din greu la sabotarea lui, astfel încît a ajuns în zilele noastre să poată juca puternic la masa celor mari.

Uitîndu-ne retrospectiv la întreaga perioadă de după Al Doilea Război Mondial, puterile care au pierdut atunci Europa (în ciuda aparentului cîștig al Rusiei) au fost Germania și Rusia. O situație cu care cele două nu s-a împăcat niciodată și ca atare este pe cale să o elimine.

Ce și cum facem să nu se întîmple asta?

3. Polonia – SUA.

Echilibrarea situației vine de peste ocean, de la administrația republicană instalată la sfîrșitul anului trecut la Casa Albă. Și vine de această dată întru prevenirea și nu rezolvarea, cum s-a întîmplat anterior, dezastrului european.

Vizita președintelui american la Varșovia, luna aceasta, a adus asigurări privind sprijinul militar sporit pe care est-europenii îl vor primi, în acord cu creșterea cu 40% a bugetului Pentagonuluii privind numai această zonă, și sprijin pentru Intermarium, Inițiativa celor trei mări, proiectul european care să asigure atît conservarea valorilor europene în această zonă cît și posibila revenire a Europei vestice, într-un timp oarecare, la fundamentul pe care s-a clădit. În orice caz, proiectul vizează crearea unei zone de securitate NATO, care poate opri tăvălugul rusesc și face imposibilă legătura cu aliații lor ideologici europeni, nemții.

Sînt măsuri care nu pot conveni, dimpotrivă, Rusiei și Germaniei, măsuri care să le ucidă încă de pe acum pofta de expansiune, geografică sau culturală. Sînt măsuri care conservă valorile liberalismului clasic, ale națiunilor și tradițiilor, în cea mai avansată formă de organizare imaginată pînă acum de om și care funcționează.

Ceea ce vedeți zilele acestea la Varșovia și în alte zone europene sînt zvîrcolirile fiarei încolțite, care scuipă și se zbate în neputința-i. Pentru că aici, calm dar hotărît, se revine și se pun în practică vorbele lordului Ismay, primul secretar general NATO:

Keep the Soviet Union out, the Americans in, and the Germans down.

Actualitatea internă

Continuăm în ritmul deja cunoscut și nu ne abatem de la algoritmul: cu cît face puterea (PSD) mai multe și mai grave, cu atît se șubrezește opoziția.

Așa că astăzi ne ocupăm de presă.

Dan Tapalagă scrie un articol delicios pe Hotnews.

Mai sunt cativa de buna credinta care isi consuma energia pentru a sublinia neajunsurile DNA, crezand ca astfel vor indrepta lucurile din mers inainte de a se ajunge la un dezastru. Nu fac decat sa lucreze si ei pentru cauza Cartelului. Probleme exista, dar in realitate ele nu au amploarea unui dezastru. Stau marturie sutele si miile de condamnari pe bune, care indica totusi un sistem pe ansamblu functional.

Toate astea nu inseamna ca procurorii anticoruptie nu gresesc, ca nu s-au intamplat abuzuri sau ca sistemul a functionat tot timpul perfect. Nu inseamna nici ca DNA si Kovesi nu pot fi criticati, dimpotriva. Toate derapajele trebuie sanctionate punctual atunci cand ele se produc. Dar aici vorbim de dozaj, de pastrarea proportiilor si de luciditate. Daca nu intelegem ca borfasii s-au cartelizat si ca pregatesc asaltul final, ca au dus lupta cu justitia la un nivel superior, se cheama ca am pierdut deja ultima mare batalie inainte ca ea sa inceapa cu adevarat.

Adică: ori sîntem mici și proști, ori dacă merge cu tona, merge și cu suta.

Nu! Vorbim despre justiție, și exact așa era pe vremea comuniștilor. Dacă au fost condamnați mii, ce contează că intră și un nevinovat?

Exact ăla contează. Pentru că nu ai voie să te joci cu viața oamenilor. Nici nu ești Dumnezeu, nici nu e frumos să supraaglomerezi CEDO.

Pe mine m-a învățat mama că gunoiul ascuns sub preș, după o vreme, începe să pută, dacă nu se adună atîta cît să te dea afară din casă. Și de atunci țin minte.

De reținut din titlu, este vorba despre DNA, dar lupta este a lui Kovesi. Sigur, se putea opri formularea la ”Cartelul anti-DNA. Schimbare majoră de tactică.”, dar trebuie să ne intre în cap cine și a cui este lupta.

De clarificat: care sînt miile, hai, măcar sutele de dosare mari rezolvate.

De spus clar și fără echivoc: a da vina sau a considera că și cine critică punctual DNA este vinovat pentru pierderea luptei anticorupție este cel puțin scăparea din vedere sau dimpotrivă, o falsă umilință, avînd în vedere că însuși autorul a avut un articol mai mult decît critic, de luat aminte, despre DNA. Și că problemele semnalate acolo nu erau nici mici, nici neînsemnate, numai articolul venea prea tîrziu.

Orice împărăție se distruge singură, nu este cazul să dăm vina pe oameni de bună credință care au văzut de ce se întîmplă asta.

PS: Știe cineva, este condiție de angajare la Hotnews să NU scrii cu diacritice? Ori te iau oricum, au om care le scoate?

În Polonia protestează comuniștii. Treziți-vă!

În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii.

Repetați de cîte ori este nevoie propoziția de mai sus. Mai vechi sau mai noi, mascați, tot comuniști sînt.

Dar prostia omenească este atît de mare, încît românii vor să iasă la protest de solidaritate cu polonezii. Fără să aibă cea mai vagă idee despre ce se petrece în Polonia.

În Polonia protestează stînga, comuniștii. Felicitări, popor român, exact cei contra cărora ai manifestat tu. Sau împotriva cărora ți s-a spus că protestezi, de către noii tăi colegi de suferință, anticorupții de stînga.

Dacă în România se bate stînga veche, PSD, cu stînga nouă, toate partidele astea noi, în fapt numai unul, plus întreaga societate civilă, la polonezi situația e mai clară. Bariera de limbă face ca ea să vă fie transmisă așa cum vor capetele de la conducerea UE, adică împotriva dreptei, împotriva PiS, partidul aflat acum la guvernare.

În Polonia:

1. Cum poate fi numit pro-rus Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului aflat la putere? Cum??? Este fratele geamăn al lui Lech Kaczynski, cel ucis de către ruși în așa numitul accident de la Smolensk.

2. Toate, dar absolut toate mișcările făcute acum în justiție au existat în programul cu care PiS a cîștigat alegerile.

Care sînt schimbările pe care PiS vrea să le facă? Cum vrea Polonia, partidul aflat la putere în Polonia să modifice sistemul judiciar?

Exact în sens european! O justiție mult rămasă în urmă, față de noi, va fi adusă la standarde moderne. Justiția, în Polonia, se află acum la nivelul celei găsite de Macovei la preluarea mandatului.

Ce urmează să se schimbe? Politicul să interfereze în treburile Justiției, ni se spune peste tot. Și atît. Oamenii nu știu cum va interfera, pentru că nimeni nu le spune.

Să vedem atunci cum stau lucrurile în țările europene dezvoltate, cu justiție funcțională, care culmea, protestează și ele, prin guvernanții aleși, împotriva Poloniei.

1. Germania:

Cele mai importante instituții judiciare sînt: Curtea Federală de Justiție, Curtea Federală a Muncii, Curtea Socială Federală, Curtea Federală Fiscală și Tribunalul Administrativ Federal. Conform Constituției germane, candidații pentru a fi judecători în aceste instanțe sînt NUMIȚI de Ministrul federal al Justiției și de o comisie formată din 32 de membri, din care 16 sînt aleși de parlament, ceilalți 16 de miniștrii de justiție ai statelor federale.

Această comisie selectează judecătorii (cei care au reușit să ocupe funcțiile) pentru cele 5 instanțe. Aceste numiri sînt aprobate de guvernul federal, după care, cu aprobarea obținută, președintele țării numește unul sau mai mulți judecători.

Tot acest proces, de la selecție și pînă la numire, este POLITIC.

Și atunci, ce are Germania cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

2. Franța. Puțin mai complicat.

Numirile în Franța se fac de către Consiliul Superior de Judecată, compus din 12 membri. Un fel de CSM românesc.

Numai că: în Franța, președintele țării este el însuși membru al acestui consiliu. Omologul lui Iohannis, da. Și cum el numește alți trei membri în acest consiliu, majoritatea va fi întotdeauna prezidențială. Adică POLITICĂ.

Și atunci, ce are Franța cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

3. Olanda.

Aici judecătorii sînt numiți prin decret regal. Nimic politic pînă aici. Dar nu vă grăbiți să cereți ”Prințul Duda-președinte”. Nu încă.

Numirea este solicitată de ministrul de justiție. Adică politic. Candidații sunt numiți de Consiliul pentru Justiție al Țării, care este jumătate compus din judecători selectați de membrii comunității judiciare. Dacă există doi candidați pentru un singur loc, ministrul justiției face alegerea finală. Adică POLITIC.

Și atunci, ce are Olanda cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

Și Germania, și Franța, și Olanda, și nu numai, ai căror reprezentanți au criticat Polonia numai pentru că vrea să facă același lucru care există deja în aceste țări au răfuieli de altă natură cu Polonia, iar acesta este, prezentat răuvoitor, numai pretextul.

Germania, Franța și Olanda, și nu numai nu suportă guvernul de dreapta, ales democratic, al Poloniei. Nu suportă faptul că polonezii sînt catolici în majoritate covîrșitoare. Nu suportă faptul că dreapta poloneză va fi permanent dușmanul Rusiei. Și nu suportă cît de bine se înțeleg polonezii cu Trump.

Și se folosesc de această ocazie pe care și-au creat-o, cum s-a întîmplat și în problema avorturilor, și cum se va întîmpla de fiecare dată cînd vor considera că pot manipula electoratul polonez și nu numai în favoarea mișcărilor de stînga, pro-ruse, care au pus stăpînire pe Europa.

Asta e tot.

(Foto Reuters)

Geertruida Wijsmuller-Meijer: mama a 10.000 de copii

În decembrie 1938, Geertruida Wijsmuller-Meijer – Mătușa Truus, cum avea să devină cunoscută – se întâlnea cu locotenentul nazist Adolf Eichmann la Viena pentru a negocia transportul a 600 de copii evrei în afara orașului, cu destinația Marea Britanie. Eichmann, unul dintre responsabilii cu logistica Holocaustului, a acceptat. Nu credea că va fi capabilă. Nu știa că vorbește cu cine vorbește.

Geertruida Meijer era fiica unor bancheri și lucra la bancă atunci când l-a întâlnit pe soțul ei, Joop Uijmuller. A renunțat la slujba la bancă și s-a mutat la Amsterdam, unde a început să lucreze în asistență socială. Prin această muncă a intrat în contact cu Comitetul Evreiesc, care a informat-o cu referire la situația disperată în care se află evreii germani și austrieci, în urma Kristallnacht. Era prietenă cu luptătoarea din Rezistență Mies Boissevain-van Lennep, iar cu ajutorul ei și a altora a reușit să salveze 10.000 de copii evreii din Germania și Austria care au fost transportați în Marea Britanie prin Olanda.

În Germania, a cooperat cu Recha Freier, soția unui rabin berlinez. Mătușa Truus era greu de intimidat, nu dădea niciodată înapoi. Își atingea obiectivele făcând cadouri lucrătorilor feroviari și îmbrobodind ofițerii naziști cu șarmul său, căruia i-a picat în plasă chiar și Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții Holocaustului. Cei 600 de copii vienezi au fost duși în Olanda, unde au fost așteptați cu mere și ciocolată. Truus s-a ocupat cu hârtiile de transport, iar 500 de copii au fost imediat trimiși spre Marea Britanie, restul de 100 plecând mai târziu.

Acesta a fost cel mai mare transport, următoarele fiind mai mici și mai ordonate. Truus călătorea în Germania de câteva ori pe săptămână, de unde a aranjat 49 de transporturi. Odată cu începerea războiului, libertatea de mișcare a devenit și mai restricționată. Mulți copii evrei au rămas în Olanda, pe atunci țară neutră, iar orfelinatul din Amsterdam devenise tabără de refugiați unde Truus era foarte iubită. Căldura, bunătatea și devotamentul ei i-au cucerit imediat pe copii. Acolo a devenit Mătușa Truus. Joop și Truus iubeau copiii, însă nu au putut să aibă unii ai lor. Îi vizitau regulat pe copii, îi făceau să se simtă bine, îi scoteau la plimbări iar duminicile erau rezervate pentru vizitele la Zoo.

Când naziștii au invadat Olanda, Truus se afla la Paris, de unde s-a întors cât a putut de repede la Amsterdam, pentru a aranja ultimul transport către Anglia. Copiii s-au rugat de ea să urce în barcă, dar nu a vrut să îl părăsească pe Joop. Le-a făcut cu mâna din depărtare.

Truus a continuat să trimită pe furiș evrei în Elveția și Spania. A fost arestată de Gestapo în 1942, dar a fost eliberată din lipsă de probe. Evenimentul nu i-a dat mult de gândit, și a continuat prin a trimite mii de pachete de mâncare la tabară de tranzit de la Westerbork, locul unde evreii și alți prizonieri erau ținuți înainte să fie trimiși spre alte tabere de concentrare. În 1944, a aflat despre un grup de copii care urmau să fie trimiși din Westerbork spre Auschwitz, unde vor fi omorâți. Truus a reușit să convingă gărzile că nu erau copii evrei, ci copii ai soldaților germani cu femei olandeze, deci Aryeni. Copiii nu au mai fost trimiși la Auschwitz, ci la Theresiestadt, unde aproape toți au supraviețuit războiului.

În timpul crizei de mâncare din Olanda în 1944, Truus s-a ocupat cu obținerea și distribuirea de mâncare. A trimis mii de pachete de mâncare la tabere precum Westerbork și Theresiestadt, precum și pachete săptămânale azilelor de bătrâni din Amsterdam. S-a îngrijit de copiii malnutriți din Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht, iar pe mulți dintre ei i-a dus în zone rurale pentru recuperare.

Truus Wijsmuller Meijer a fost recunoscută de Israel ca una dintre cei „Drepți între popoare”, titlu acordat non-evreilor care și-au riscat viețile pentru a salva evrei în timpul Holocaustului. Nu a avut niciodată copii, însă a reușit să redea lumii și părinților lor peste 10.000 de copii salvați din ghearele morții cu dragoste, curaj și devotament. În necrologul său scria, în 1978: „Mamă a 1001 de copii, care a făcut din salvarea copiilor evrei opera vieții sale”.

Avem nevoie de feminism? Amelia Earhart

Povestea începe în 24 iulie 1897, odată cu nașterea Ameliei în familia unui avocat american de origine germană, Samuel Stanton Earhart.

Al doilea copil al avocatului și soției sale, Amelia ”Amy” Earhart, fetița cu caracter de fier, ajunsă de mică la controlul tuturor aventurilor copilăriei, ”șefa” surorii sale, Grace Muriel, va fi crescută, ca și sora sa, într-un mediu și cu un stil cu totul neconvenționale pentru vremurile acelea. Astfel, încă din copilărie, pe lîngă vînătoarea șobolanilor cu pușca și cățăratul în copaci, copila manifestă o atracție specială pentru aparatele de zbor.

La vîrsta de 10 ani vede primul avion la un tîrg în Iowa, dar nu este impresionată. ”O adunătură de sîrmă și lemne”.

Ceea ce avea să-i marcheze cariera și viața va fi primul zbor, la 23 de ani, ca pasageră. Zece minute cu Frank Hawks pilot o vor face să mărturisească mai tîrziu: ”Când am ajuns la 300 de picioare deasupra solului, am ştiut că trebuie să zbor”.

Ce a urmat a fost o viață dedicată zborului.

Timp de un an a avut mai bine de 20 de slujbe, din care să poată economisi bani pentru școala de pilotaj. Fotografia, stenografia și șofatul unui tir, pe lîngă altele, o ajută să strîngă cei 1000 de dolari necesari. Călătorește cu autobuzul și încă 6 kilometri pe jos, își cumpără o jachetă o jachetă de piele, asemenea aviatorilor, se tunde scurt și reușește să-și cumpere, la mîna a doua, Canarul. Primul ei avion, un biplan.

În 22 octombrie 1922 Amelia Earhart zboară la o altitudine de 4300 de metri, iar în 15 mai 1923 devine a 16-a femeie care obține licența de pilot de la Federaţia Aeronautică Internaţională.

Anii următori nu sînt ușori, deși adună peste 500 de ore de zbor. Mama divorțează de un soț alcoolic și abuziv, ea suferă o operație la sinusuri, face investiții proaste, se retrage de la universitate, dar nu renunță la aviație. Devine membră a Societăţii Americane Aeronautice din Boston şi scrie în ziarul local din Boston despre, evident, aviaţie.

În iunie 1928, Amelia Earhart împreună cu pilotul Wilmer Stultz şi copilotul Louis Gordon pleacă din Newfoundland, iar după 20 de ore şi 40 de minute aterizează în Ţara Galilor, marcînd prima traversare în zbor a Atlanticului de către o femeie. Performanța avea să îi aducă o paradă de întîmpinare la New York și o recepție la Casa Albă, oferită de președintele Calvin Coolidge.

Faima nu o dezumanizează, dimpotrivă. La primul concurs aviatic la care participă, se clasează pe locul 3 numai pentru că oprește avionul pentru a vedea ce s-a întîmplat cu o prietenă, al cărei aparat de zbor lovise un tractor, și nu pleacă pînă nu se asigură că aceasta este bine și se află în deplină siguranță.

Urmează cîțiva ani de recorduri mondiale și zboruri curajoase. În 1931, Amelia Earhart a stabilit un nou record mondial: a zburat la altitufinea de 5.613 metri. În mai 1934, cursa de reconstituire a zborului lui Lindbergh se termină cu un muzeu, deschis în Irlanda, acolo unde a aterizat forțată de starea vremii și probleme tehnice. Era singură în avion de această dată și voia să ajungă la Paris. Zborul deasupra Atlanticului avea să-i aducă medalii şi decoraţii oferite de către Congresul SUA şi de către Guvernul Franţei. În 1935, devenea primul om care zbura singur de la Honolulu la Oakland, și apoi de la Los Angeles la Mexico City, apoi de la Mexico City la New York, fără oprire.

Între 1930 și 1935, a stabilit şapte recorduri de viteză şi distanţă pentru femeile pilot.

Din păcate, următoarea dorință a Ameliei Earhart avea să fie ultima.

Ocolul Pămîntului, pe la Ecuator, cu un avion special coonstruit la indicațiile Ameliei, de către compania Lockheed, s-a terminat atît cu dispariția ei, a navigatorului Fred Noonan, care o însoțea, cît și a aparatului de zbor. Teorii recente se adaugă celor vechi, privind supraviețuirea celor doi, dar oficial, în 5 ianuarie 1939 Amelia Earhart a fost declarată moartă.

Dacă își imaginează cineva că doar asta a făcut Amelia Earhart, se înșală amarnic. A fost soție, a scris cărți, a ținut conferințe, a lansat linii de fabricație haine pentru femei și genți de voiaj, a investit timp și bani într-o linie aeriană New York – Washington. A fost încurajată, ajutată, susținută, aclamată.

Amelia Earhart a fost o femeie care și-a urmat pasiunea într-un timp în care acest lucru nu era un imperativ scris pe toți pereții, și într-un domeniu rămas și astăzi cu precădere destinat bărbaților. Nu au oprit-o nici oamenii, nici greutățile întîmpinate. Ba mai mult, a fost ajutată de către cei care credeau și cred în libertatea omului de a alege singur calea pe care vrea să pășească.

Mai avem așadar, astăzi, nevoie de feminism în lumea liberă? Și de ce?

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis

Domnule Președinte,

Eu, senatorul PNL Florin Cîțu, vicepreședinte al PNL, vă solicit respectuos să luați în considerare următoarea propunere de proiect:

– Pactul Național pentru Dezvoltarea Infrastructurii României (PNDIR)

Este momentul ca noi toți să conștientizam că România are nevoie urgentă de un proiect național pentru infrastructură desfășurat sub auspicile dumneavoastră. Economia României a depășit de mult timp momentul în care se mai poate dezvolta fără un asemenea proiect.

Experiența celor 27 de ani de politică românească, în care toate partidele s-au succedat la putere, ne-a adus în situația în care suntem astăzi. Fiecare program de guvernare a vorbit mult despre acest subiect dar nu s-a făcut aproape nimic. Nu putem vorbi de regionalizare, de dezvoltare, sau ridicarea zonelor din țara rămase în urmă din punct de vedere economic, dacă nu ne putem interconecta printr-o infrastructura rutieră cel puțin decentă. Vom aloca bani în continuare fără niciun fel de rezultat atât timp cât zone importante din țara rămân izolate de restul țării dar și de Europa. A venit momentul zero pentru decizii importante!

De aceea domnule Președinte vă propun respectuos următoarele:

– Convocarea tuturor partidelor politice la Cotroceni pentru elaborarea și asumarea unui Pact Național pentru Dezvoltarea Infrastructurii României

– Constituirea unei Comisii Prezidențiale pentru acest proiect din care să facă parte specialiști români dar și experți internaționali.

– Comisia Prezidențială va elabora un proiect privind perspectiva dezvoltării infrastructurii României pe următorii 8 ani. Proiectul va fi supus votului Parlamentului României și asumat de toate partidele politice.

– La sfârșitul fiecărui an Comisia Prezidențială prezintă Parlamentului României un raport cu stadiul de realizare al proiectelor incluse în Pactul Național pentru Dezvoltarea Infrastructurii României

– Asumarea și bugetarea prin acest pact a 3% din PIB anual, în următorii 4 ani, pentru implementarea acestui Pact Național pentru Dezvoltarea Infrastructurii României, indiferent de partidul sau coaliția care asigură guvernarea.

– Elaborarea unui act normativ pentru ca acest Pact să fie susținut financiar prin bugetare multianuala, astfel încât indiferent de cine vine la putere acest Pact să fie finanțat în permanență.

– Imposibilitatea modificării destinației fondurilor alocate acestui Pact, atât la nivel central cât și la nivel local.

– Stabiliriea unui număr de trei proiecte de importantă națională care să fie realizate și urmărite până la final, în următorii 4 ani, prin implementarea acestui Pact.

– Implicarea autorităților locale pentru a asigura infrastructura secundară legată de proiectele definite în Pact.

Considerand că demersul meu este vital în acest moment pentru România, va solicit respectuos domnule Președinte să faceți demersurile necesare pentru a demara, împreună cu toți românii, acest proiect.

Românii s-au mobilizat întotdeauna în jurul marilor proiecte: aderarea la NATO, integrarea în UE, susținerea națională a învățământului și nu în ultimul rând apărarea națională!!

Cu considerație,
Senator PNL, Florin Citu

Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis

Dragoș Paul Aligică la Alternativa Dreaptă

Am avut privilegiul să asist, seara trecută, la întîlnirea organizată de oamenii adunați în jurul Alternativei Drepte cu Profesorul Paul Dragoș Aligică. Mulțumiri invitatului pentru cîteva ore de normalitate a dialogului, de întrebări și răspunsuri inteligente, pentru o veritabilă seară a intelectualității inalte, autentice, românești și nu numai. Mulțumesc și celor care au făcut ca această întîlnire să aibă loc în condiții foarte bune, de dreapta aș spune. O casă veche, mobilă la fel, un aer de boemă intelectuală central-europeană a anilor premergători celui De-al Doilea Război Mondial. Poate și din cauza discuțiilor, de prezența inevitabilă a Germaniei în setul de întrebări-răspunsuri care ne-a încîntat mintea.

Personal, aș putea fi supărată pe participanți. La întrebarea mea: avem două proiecte de țară, Intermarium și Unirea cu Republica Moldova, crede Dragoș Aligică că am putea folosi momentul pentru a ne reîntregi țara? – s-a auzit brusc un murmur de dezaprobare, condimentat excesiv și neplăcut cu ”dar de ce?”, ”pe noi nu ne întreabă nimeni?” și restul de întrebări devenite meme sovietice, dacă sovieticii ar avea umor. Ceeea ce mă face să mă gîndesc că ori sînt oameni care nu știu, ori care nu înțeleg importanța și dimensiunea faptului, ori cel mai rău, și știu, și înțeleg, dar nu vor.

Asta înseamnă că Blogary are de scris în continuare pe această temă pe care eu refuz pur și simplu să o las stîngii. Care stînga actuală, cred că vă dați seama, are un singur lucru de făcut: să vă convingă deplin, avînd în vedere predipoziția, că Unirea nu ne interesează. Pot aduce, la nevoie, și așa zisele argumente X, Y și Z, toate de natură să perpetueze raptul incredibil aproape de care au fost în stare, la momentul respectiv, Germania și Rusia bolșevică, URSS, puteri rapace, tiranice și discreționare.

Acestea fiind zise, notez spusele invitatului, din această dimineață, și vă invit să urmăriți, cei care nu ați putut fi prezenți seara trecută, și să revedeți, cei prezenți, o întîlnire de-a dreptul ”scabroasă”, cum s-a grăbit cineva să o numească înainte măcar să aibă loc. Mulțumiri domnilor Ioan Stanomir, Cristian Pătrășconiu, Marian Zulean și Cătălin Avramescu, care au împărtășit alături de noi bucuria întîlnirii cu un important coleg intelectual al domniilor lor.

Dragoș Paul Aligică:

Reinnoite multumiri organizatorilor evenimentului de ieri si sincera si profunda mea gratitudine pentru caldura si generozitatea celor care si-au rupt cateva ore intr-o seara a unei zile de saptamana de iulie pentru a participa la acest experiment in dialog public cat si pentru cei care nu au putut participa dar au scris exprimandu-si aprecierea lor, sau pur si simplu s-au aratat interesati de eveniment.

Am fost miscat de cuvintele frumose si generoase care mi-au fost adresate cu acest prilej. Nu stiu daca le merit, nu stiu daca ma voi ridica la inaltimea de a le onora vreodata dar stiu un lucru: Este in privilegiu sa am cititori ca dv.

Aici este una dintre inregistrarile facute evenimentului:

https://www.facebook.com/AlternativaDreaptaRo/videos/831812883649682/?hc_location=ufi

Si mai jos (mai sus, cel mai sus – nota mea, Florina Neghină) este o fotografie pentru care il creditez pe prietenul meu Catalin Avramescu, cel care dealtfel m-a si ajutat de cateva ori, raspunzand in locul meu unor intrebari pe care -nestiind cum sa raspund- i le-am aruncat in brate. Am incercat sa fac manevra asta si cu Marian Zulean, Ioan Stanomir si Cristian Patrasconiu. Dar nu mi-a mers. Cand va veni randul lor sa intre in arena acestui dialog, am sa am grija sa nu uit cele intamplate si cine si cum.

Unul iese, alta intră

Ieri, după efectuarea a aproape 3 ani din cei 10 primiți în instanță, Dan Voiculescu a fost eliberat condiționat. Cel atît de cunoscut de societatea românească drept Felix sau ”dom profesor” și mai mult implicat în bunul ei mers decît ne-am fi dorit, e liber. Poate și datorită celor 11 cărți, parcă, scrise în scurtul timp petrecut cu ochii închiși, după cum declara ieri.

Cum și obstrucția chirugicală de care era suspectat, în fața unui asemenea om, devine dintr-o urgență chirurgicală ceva din care îți revii miraculos, Voiculescu, același cu problemele cu Securitatea, același cu verișoara dată tot ea în judecată, poate apărea pe picioare, declarînd că ”Nu există nici un prejudiciu în dosarul ICA”. Concluzie la care, cumva asemănător, a ajuns și instanța:

În ceea ce priveşte neacoperirea despăgubirilor, judecătorii susţin că acesta nu este un criteriu legal de evaluare a comportamentului din detenţie. –Mediafax

Iar dacă recuperarea prejudiciului nu este condiție pentru eliberarea din închisoare, o altă instanță a concluzionat, paradoxal, că inexistența lui este motiv de condamnare cu executare.

În cazul Bica:

„Contrar celor reţinute în actul de sesizare a instanţei, Înalta Curte constată, în baza materialului probator administrat în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, că activitatea infracţională nu a fost circumscrisă vreunui folos bănesc care să fie obţinut de inculpata Bica Alina Mihaela”, arată magistraţii în motivarea deciziei.

În ce a constat activitatea infracțională a Alinei Bica puteți citi integral aici: Motivarea Instanței Supreme: Alina Bica l-ar fi scos ”basma curată” pe Horia Simu nu pe bani, ci pe ochi frumoși, chiar dacă nici nu-l cunoștea. Unde puteți vedea cîmpul tactic în toată splendoarea hidoșeniei manifestate.

În ce îl privește pe fostul președinte Băsescu, nu va fi nici cum anunță și știm de mult că își dorește Voiculescu, nici cum, ca să vedeți, gînd la gînd, scrie și hăul de potențial.

Justiția este plină de viermi

Ne întrebăm adesea de ce o mare masă electorală nu este interesată de bunul mers al justiției, ca atare cîștigă ai lor, și nu neprihăniții noștri. Ne întrebăm, cînd ne trece entuziasmul ”mamă, ce frumoși și deștepți și creativi sîntem”, de ce nu e toată țara ca noi. Dăm vina pe ai lor, ca fiind niște ființe condamnate la asistență socială, fără gîndire autonomă și fără voință. Fără voința de a se manifesta sonor la proteste.

Disprețuim sincer această parte de electorat, dar culmea, o parte din comentatorii politici trăiește de pe urma ei și nimic mai mult. Îi disprețuiește și-i învinovățește pentru starea actuală a lucrurilor în țară. Sînt ”proștii” neanimați de înălțătorul strigăt de luptă ”DNA să vină să vă ia!”. Norma de la care nu concepem să ne abatem sîntem noi. Nu contează ce-ai făcut pînă acum în politică sau viață, dacă sari cu noi la protest ești bun, ești de-al nostru.

Ne scapă nepermis din vedere că acești oameni considerați responsabili de starea țării, prin votul lor, poate au avut sau chiar au de a face cu justiția. Și că în justiția aceea reală, aceea netransmisă la televizor, este atîta corupție cîtă nu ne închipuim. Că sînt oameni care au pierdut pe mîna acelei justiții cum au pierdut pe vremea comuniștilor. Sau care au pierdut a doua oară acum. În justiția pentru care ne batem noi cu cărămida în piept.

Cînd vom avea curiozitatea măcar să aflăm ce înseamnă justiție pentru cei mai mulți dintre noi, poate ne vom vedea lungul nasului necorupt și vom înțelege de ce nu sînt alături de noi. Să le dăm dreptate ar fi deja prea mult.

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane din București. Mai multe găsiți aici.

Zilele trecute, el scrie:

Justiția este precum spitalele: plină de viermi. Am oprit la piața de pe DN1 la Potigrafu, să cumpăr roșii de la o veche cunoștință. Mi-a povestit că era să leșine zilele trecute când a aflat că a pierdut în instanță o casă în Snagov soțul ei fiind moștenitor legitim. Am ascultat cu tristețe cum îmi relata manevrele care se fac în justiție, cu citații care nu mai ajung niciodată la destinatar, cu fel și fel de inginerii și abuzuri. Îmi descria un sistem corupt până la os, cu criminali gulere albe care fabrică acte de proprietate. Cu avocați care își vând clienții. Biata femeie cultiva cu legume împreună cu soțul, ambii pensionari, un teren de 5000 de metri, face zacuscă și tot soiul de dulcețuri pe care le vinde mai apoi în soare la marginea drumului.

Când aud de reformă în justiție îmi vine să emigrez. Nu există reformă în justiție, nu s-a făcut reformă nici măcar câtă reformă s-a făcut în educație în timpul lui Daniel Funeriu.

Hans și Sophie Scholl: doi frați în luptă cu Al Treilea Reich

Pe 22 februarie 1943, Hans și Sophie Scholl erau executați prin ghilotinare de către regimul nazist. Fuseseră prinși distribuind broșuri anti-naziste și anti-Hitler la Universitatea din Munchen.

Hans și Sophie Scholl erau copiii lui Robert și Magdalena Scholl. Înainte de venirea lui Hitler la putere, Robert fusese activ în politică, fiind primar al Ingershein, iar apoi al Forchtenberg am Kocher. Era un om care aprecia o educație liberală, drept urmare a făcut pe tot posibilul să le insufle copiilor săi aprecierea libertății de exprimare, formarea ideilor prin analiză și dezbatere.

În 1933, după ce naziștii au acaparat puterea, Hans și Sophie, fascinați de promisiunile lui Hitler pentru o nouă Germanie mândră și puternică, s-au înregistrat în Tineretul Hitlerist, respectiv Uniunea Fetelor Germane, însă au devenit rapid deziluzionați. Discuțiile cu tatăl lor, liberal și anti-hitlerist convins este posibil să fi avut un efect în asta. Dar probabil cel mai mult au contat arestările lor pentru activități care nu erau în linia hitleristă, precum și arestarea tatălui lor fiindcă s-a referit la Hitler ca „flagelul lui Dumnezeu” în discuția cu un angajat.

De aici încolo, sentimentele anti-naziste ale celor doi frați nu au putut decât să se accentueze. În 1940, Hans era trimis ca medic de front în Franța. Dar cel mai puternic impact asupra sa l-au lăsat lunile petrecute pe Frontul de Est, unde a fost martor la atrocitățile făcute de către naziști.

Trandafirul Alb

Activitatea organizației Trandafirul Alb a durat din iunie 1942 până în februarie 1943, perioadă în care membrii săi au reușit să distribuie 6 broșuri anti-naziste, anti-Hitler și anti-război în câteva mii de copii. Nucleul grupului era format din cei doi frați, Hans și Sophie, Alex Schmorell, Willi Graf și Christoph Probst – toți abia trecuți de 20 de ani. Mai făceau parte și Inge Scholl, sora celor doi, și Kurt Huber, profesor de filosofie.

Broșurile au fost scrise de către Hans Scholl, Alex Schmorell și Kurt Huber. Iată ce se scria în prima dintre ele:

„Nimic nu este atât de nedemn de o națiune civilizată decât să se lase guvernată fără opoziție de o clică iresponsabilă care face apel la instinctul de bază. Este clar că astăzi orice om onest este rușinat de guvernul său. Care dintre noi are cea mai mica idee de dimensiunea rușinii ce ne va copleși pe noi și pe copiii nostri, când într-o zi vălul ne va cădea de pe ochi și cele mai oribile dintre crime – crime care depășesc fără drept de apel orice măsură umană – vor vedea lumina zilei?”

Broșurile erau distribuite prin poștă profesorilor și studenților, lăsate în cărțile de telefon care se găseau la telefoanele publice sau trimise prin curieri de încredere către alte universități din țară, astfel încât în scurt timp eseurile Trandafirului Alb au ajuns să fie citite de oameni din toată Germania.

Sophie avea grijă să procure hârtie și timbre – ceea ce nu era o sarcină ușoară, fiindcă nu puteai cumpăra prea mult dintr-un singur loc fără să-ți atragi suspiciuni – și se ocupa de atragerea de fonduri pentru organizație. Toți membrii se deplasau prin Germania de Sud pentru a distribui broșurile prin poștă din locuri cât mai greu de detectat.

Pe lângă editarea și distribuirea de eseuri, în nopțile de 3, 5 și 15 februarie 1943, Hans Alex și Willi au scris cu vopsea în locuri publice sloganuri anti-naziste. Printre ele se găseau: „Jos cu Hitler!”, „Hitler criminal în masă”, „Libertate” sau svastice tăiate, toate astea printre polițiști și autorități care patrulau străzile orașului.

„Trăiască libertatea!”

Hans, Sophie și Christoph erau la Universitatea din Munchen, unde încercau să distribuie ultima serie de broșuri, când au fost văzuți de îngrijitorul clădirii care i-a raportat la Gestapo. Asta avea loc pe 18 februarie 1943. Hans a fost descoperit în buzunar cu un text scris de mână a ce trebuia să fie a șaptea broșură ce urma să fie răspândită. Interogațiile au durat până pe 21 februarie, iar pe data de 22 au fost judecați și condamnați la moarte prin ghilotinare de către judecătorul Roland Freisler.

În timpul interogațiilor, cei trei au făcut tot posibilul să ia toată vina asupra lor și să nu divulge și alte nume din organizație. Hans a încercat să ia toată vina asupra sa, sperând să câștige libertatea pentru sora lui. De cealaltă parte, agentul Gestapo care s-a ocupat de interogatoriul lui Sophie i-a propus să plaseze toată vina pe Hans și Christoph, ca ea să poată să scape liberă. A refuzat. A declarat că ea și fratele său sunt vinovați, dar Christoph este doar o victimă colaterală. A încercat să câștige libertatea pentru Christoph, singurul membru al Trandafirului Alb care era căsătorit și avea 3 copii.

În ziua procesului, judecătorul Freisler le-a adus acuze de „subminare a moralului armatei”, „ajutorarea inamicului” și „înaltă trădare”. „Cineva trebuia să dea startul. Ce am scris și spus noi este crezut de mulți alții”, a fost replica lui Sophie.

În aceea zi a procesului, Hans, Sophie și Christoph au fost ghilotinați. Înainte de execuție, ca o excepție față de procedura normală, cei trei au fost lăsați să se vadă pentru ultima oară. Ultimele cuvinte ale lui Hans înainte să fie executat au fost: „Trăiască libertatea!” Avea 24 de ani, Sophie avea 21, iar Christoph 23.

Mai târziu în același an, alți membri ai Trandafirului Alb au fost prinși, judecați și executați: Alexandru Schmorell, Willi Graf și Kurt Huber. Restul care au avut legături cu organizația au primit sentințe de închisoare.

Înaintea încheierii războiului, ultima broșură scrisă de Trandafirul Alb și-a găsit calea în afara Germaniei și a picat în mâinile forțelor Aliate. S-au făcut milioane de copii care au fost apoi aruncate peste toată Germania.

Moștenire

Astăzi, școli, străzi și piețe din Germania sunt numite după Hans, Sophie și organizația din care au făcut parte și multă lume se uită la ei ca la ceea ce au fost: veritabili eroi. Monumente au fost ridicate în cinstea lor. În cadrul unui program în care germanilor li s-a cerut să aleagă cei mai mari 10 germani din istorie, cei doi frați au ocupat locul 4.

O întreagă Germanie și toți cei care au auzit de povestea lor, din lumea întreagă, privesc cu admirație către acțiunile lor, către curajul și spiritual lor de sacrificiu, către demnitatea lor în fața morții. Când vremurile au fost tulburi, însă, ei s-au numărat printre cei extrem de puțini care au ales să facă ceva. Știau ce-i poate aștepta, însă asta nu i-a făcut să renunțe. Când vorbim despre Hans și Sophie Scholl, vorbim despre apogeul spiritului uman. Poate de aceea acțiunile și comportamentul lor pare atât de straniu pentru restul contemporanilor lor. Și poate de aceea a fost nevoie ca vălul să cadă, pentru ca lumea să-i perceapă în adevărata lor dimensiune.