USR. Altfel de politică = 0 politică

A trecut mai bine de jumătate de an de la alegerile parlamentare și, la umbra nefăcutelor și incompetenței partidului de guvernămînt se ascund nefăcutele și incompetența partidelor de opoziție. Ale USR, astăzi. Și mîine, și-n vecii vecilor, amin, din cîte se văd. 

Anunțul achiziționării de către România a rachetelor Patriot americane, un mesaj în primul rînd de încredere din partea partenerilor noștri americani, al căror Departament de Stat a aprobat tranzacția, și o garanție din partea noastră, pe care o depunem că nu vom defecta nici acum, nici peste 10, nici peste 20 de ani, este moment de răbufniri sincere de prostie și inadecvare cel puțin din partea USR.

Într-un așa zis partid în care și în numele cui nu știi cine vorbește, președintele demisionar, ori cineva, nu contează cine, nici dacă în nume propriu sau în numele patidului, ieri a apărut declarația deputatului Dohotaru, cel care a mîncat la propriu din gunoaie, referitoare la rachetele Patriot.

Nu dați banii pe prostii, luați spitale la copii! Spitalele au devenit, profitînd de lipsurile sistemului de sănătate românesc, cele mai dorite lucruri pe lumea asta de către oricine vrea să iasă în evidență ca bun, grijuliu, bun de ales, bun în general. Sîntem ca o națiune bolnavă care țipă după ajutor. Incapabilă să și-l ofere singură, strigă să-i fie dat.

Asta a fost și povestea USR, o bucată de națiune, înspăimîntată și care așteaptă să-i fie dat ceva, de la hrana zilnică la partid de votat, i-a promovat. Și i-a promovat ca pe cei care cu adevărat fac politică altfel, neimaginîndu-și că nu fac deloc politică.

Pentru că exact asta înseamnă tot ce fac oamenii ăștia de cînd au ajuns în parlament. Nimic concret. Nu votează pentru că nu are rost, fiind puțini, zic ei. vedeți captura de mai jos. Nu au sau nu vor să aibă poziții publice clare, tranșante și susținute prin vot asupra problemelor țării aflate în discuție publică astăzi, acum, la timpul prezent, nu cînd le va conveni lor.

Dormitul în parlament, mîncatul din gunoaie ca exemplu personal, apariția la poză cu plăcuțe, chiar și în contextul scandalului provocat de ordonanța 13, nu sînt acțiuni politice. Sînt cel mult și cu multă îngăduință acțiuni militante, acțiuni ong-iste, acțiuni pentru care oamenii aceștia nu trebuie să fie plătiți ca parlamentari.

Dar sînt. Și vor mai fi încă 3 ani și jumătate. În care nu știm ce idei crețe mai pot promova. Pentru că politic am văzut, ne-am convins, fac două referendumuri interne, apoi al treilea care să hotărască care e valabil, după care anunță că partidul nu se pronunță pe tema în discuție. De parcă temele sînt alese după cheful lor.

Revenind la ultima chestiune, achiziția de rachete Patriot. Este nu numai utilă, este absolut necesară. Aflată la granița cu marele imperiu roșu de la răsărit și confruntată permanent cu setea lui de expansiune, apărarea cu cele mai bune mijloace devine vitală. Ne-au prins destule conflicte cu chiloții în vine, e momentul să fim pregătiți pentru orice.

Dacă deputatul USR crede că spitalele ne-ar fi de mai mare folos, ori orice altceva, nu face decît să adopte retorica rusă, cea în care numai ei au voie să se înarmeze, restul lumii să-și vadă de viață. Dacă deputatul USR crede că e indicat să stăm sănătoși tun, carne de tun la hotare, e problema lui și a celor care l-au ales.

Dar nimic nu ne poate pe noi să luăm în considerare părerea unui mîncător din gunoaie, căruia au ajuns să-i dea dreptate putiniștii nației. Totul, în schimb, ne face să ne apărăm cum putem mai bine de un potențial invadator, permanent ațintit asupra acestei zone, lacom, hulpav în a-și însuși ceea ce nu a fost al lui niciodată. 

Pînă cînd USR va reuși să se salveze sau nu singură, să notăm că această grupare nu este partid, după toate teoriile politice. USR este o organizație de resurse umane care a găsit posibilitatea să plaseze în niște funcții, cu niște salarii foarte bine plătite, niște oameni în nevoie. Salarii plătite din banii noștri, da. Adică să ne ia de proști.

 

(Foto: captura 2, Soțietatea țivilă, Facebook)

 

Sînt eu pesedistă pe cît este ea ‘de-a noastră’

Știu ce-am spus acum două zile și nu am de gînd să revin decît pentru mici precizări. 

Nu scriu pentru că îmi face plăcere, dimpotrivă. M-ar bucura să nu am eu dreptate și să funcționeze justiția decît așa. Dar:

După Mazăre – 4 ani cu suspendare la un prejudiciu de 114 milioane euro, procuror care uită să facă recurs, în alt dosar, astăzi apare asta. 

Parchetul General a clasat dosarul in care Ponta era suspectat de evaziune fiscala (disjuns de DNA astă primăvară).

1) Nu vad nimic în bula mea anticoruptă de Facebook despre subiect. Cum nu văd nimic din ce nu se potrivește clusterului cu care sînt obișnuiți oamenii. 

2) Atunci zic eu. Propun să nu mai spună la bilanț ce și cum numai alea bune, ci invers, astea. Ca să nu fiu a dracului și să zic sa le dea pe partide, PSD si ALDE curate ca lacrima, la alelalte găsim ceva, un pix, lipiciul de la afișe, o pasăre moartă, ceva trebuie să existe, că doar știm.

3) DNA să vină să vă ia / Dacă ziceți altcumva.

Știu, nu are importanță că a scăpat Mazăre și poate să-și continue petrecerile regești pe vase de croazieră, în Madagascar și unde mai vrea suflețelul lui. I se va da EI și pentru el. 

Așa se întîmplă de fiecare dată cînd renunțați la principii și susțineți oameni. Pentru că nu este om mai răsărit în politică, justiție, administrație pe care să nu-l fi văzut președinte. Pentru care să garantați fără să știți nimic concret despre el. Și despre care să nu spuneți ”Lasă, e bun/bună, e de-al/de-a nostru/noastră”. Un criteriu auxiliar de apreciere a cuiva (este apropiat de, se cunosc de x ani etc) a devenit criteriul principal, dincolo de care nu există nici cea mai măruntă critică. 

Pentru că luați de bun ce vi se spune sau ce citiți, pentru că nu vă exersați bunul simț, pentru că luați de literă de lege ce spune unul și altul, fără să chestionați vorbele, dacă nu și persoana. Și pentru că, în ultimă instanță, scăpați din vedere că orice om poate greși. 

Pentru că știați voi că ăl bătrîn vorbește aiureli, după ce că a mai și furat (”lasă, că știți voi”, normal, de ce să așteptăm dovezi?!) și îi iau eu apărarea ca apucata cînd spuneam că mai are dreptate cînd spune că s-au schimbat multe de pe vremea lui și pînă azi. 

Aveți dreptate, totul e perfect în justiție. Numai că eu sînt pesedistă cum e ea ”a noastră”. 

Singura soluție pentru diminuarea corupției este statul minimal. Cînd nu mai ai de unde fura, tentația dispare, nu mai ai și gata, nu mai furi. E chiar atît de simplu.

Cînd veți ajunge la concluzia de mai sus, știți unde mă găsiți. Tot aici, da. 

 

 

 

 

Noi vs noi

Facebook mi-a amintit zilele trecute, prin aplicația ”On this day”, că acum 5 ani apăream cu cîteva fraze în Frankfurter Allgemeine Zeitung, ediția de duminică. Atunci l-am cunoscut pe Karl-Peter Schwarz, ziaristul occidental care a notat ce-am spus și de care, de atunci, mă leagă o prietenie frumoasă. 

Tot atunci am aflat pentru prima dată că sînt considerată, de către oameni care nu înțelegeau prea bine ce se întîmplă, pesedistă. 

Ce se întîmplă acum privind situația DNA reflectată în opinia publică (aka presă și societate așa zis civilă) nu are absolut nimic de-a face cu justiția. Cei care, după vorbe, ar apăra-o cu piepturile goale pe șefa instituției sînt din două categorii: lașii și disperații. 

Și așa am ajuns oameni în toată firea, care sigur vrem același lucru, să ne certăm ca chiorii. Mai jalnici decît noi poate fi cineva?! Foarte serios. Timp în care puterea se consolidează făcînd cele mai nefăcute din țara asta.
Bravo nouă, ce să zic?!?

Și pentru ce? Pentru justiție în nici un caz. Refuz să cred că pentru ceva atît de vag poți jigni oameni pe care pînă mai ieri îi considerai prieteni. Refuz să cred că poți scrie sau rosti vorbe de care să-ți fie rușine curînd. Refuz să-mi pierd prietenii, aceia încă zdraveni la cap, chiar și pentru DNA.

Pentru că de fapt, toată povestea nu este despre DNA. 

Asocierea unei persoane pînă la identificarea ei cu o instituție este mai nocivă decît oricui celor care o sprijină. Cum pot fi  oameni considerați cu mințile acasă să spună că e verificată, cum o pot considera ”a noastră”? 

De cînd justiția este a cuiva, aparține cuiva? De cînd avem monopol pe justiție? De cînd cea mai mică îndoială numai la adresa, repet, persoanei aflate temporar prin natura funcției în fruntea unui departament te transformă într-un monstru care ține ”cu ei”? 

Asta este justiția, echivalarea numelor de persoane cu numele instituțiilor? Asta numiți voi justiție? 

De cînd vedeți așa lucrurile? Nu vi se pare că greșiți profund? 

Justiția nu e nimănui, nici a mea, nici a ta, nici a ultimului pesedist de pe hartă. Nu poate, nu are voie să fie a cuiva. Este justiție și punct. Mai mult, de cînd susținem un om aflat la conducerea unei instituții precum procuratura? De ce pe acesta și nu altul? 

Pentru că este cel mai bun, îmi veți răspunde. Cel mai bun din cîți, cel mai bun prin ce? 

Luați și voi ca mine marile dosare de corupție instrumentate în anii ăștia și veți vedea: nici măcar unul din cele admise în instanță nu este de pe vremea asta, a celei mult slăvite. Nici unul în afară de cel al Elenei Udrea. Asta era deci, o urîți atît de groaznic pe femeia aceea încît asta vă întunecă judecata?

De ce? V-a făcut personal ceva rău, ați avut de-a face cu ea? Sau ați intrat pe nebăgate de seamă în corul celor revoltați de pantofii și poșetele purtate? Celor sufocați de indignare și care trebuie să se răcorească și ei cumva? 

Dar nu, nici asta nu pot să cred. Nu aveți apetitul bolnav pentru răzbunare, și aveți prea mult sînge încît să vă pese ce scrieți.

Și atunci ce? De ce? 

De groază. Vă e groază că acum, pe vremea psd, cine să poată numi pe altcineva în locul ei decît ei? Și așa ceva este de neconceput! Așa ceva depășește capacitatea voastră de reacție corectă, așa ceva vă dă peste cap tot sistemul de valori, toată rațiunea se topește în groaza asta. Cum să numească EI pe altcineva în locul ei? Locul acela al ei, se știe, dat pe viață prin ucaz, stabilit pe vecie. Nouă, celor frumoși și deștepți. 

Vreți să amînați momentul acela cît se poate de mult. Refuzați să îl conștientizați, refuzați să luați în considerare argumente, dovezi, orice este împotriva scutului pe care vi l-ați creat din DNA, aka Luluța. Sînteți direct interesați în menținerea ei pentru psihicul vostru. Dacă nu al vostru personal, pentru o rudă, prieten, cineva la care țineți tot se găsește. 

Dar ce lecție dăm celor tineri cu ocazia asta? Ne plîngem constant de lipsa de cultură civică, de lipsa de interes, de lipsuri nenumărate în ce-i privește pe cei cruzi, dar noi ce îi învățăm? Că un om poate fi susținut împotriva evidenței, fără dovezi și fără argumente, cu orice chip, numai pentru că ni se pare nouă că e în regulă? 

De ce ne-ar crede? Pentru că ne pansăm durerile în văzul tuturor, uitînd de logică, de bun simț și obiectivitate, atîta cîtă poate fi? Că nu argumentăm în nici un fel, nici nu am avea cum, alegerile pe care le facem? Că totul e ‘Hai ai nostri!’, in care ‘ai noștri’ sînt, ocazional, alegeri bazate pe emoție și nu pe rațiune? Că sîntem X, Y sau Z?

Și atunci care mai e diferența între noi și ei?

Am să iau o pauză de la comentat știri din justiție, numai pentru niște oameni  pe care îi respect prea mult ca să intru în bătălii sterile cu ei. În bătălii care nici măcar nu sînt ale lor sau ale noastre. În clinciuri verbale pe care cu siguranță le-am regreta mai tîrziu. Poate prea tîrziu. 

Așa că eu ies acum din jocul ăsta aproape bolnav, pînă nu-mi va părea rău și pînă nu voi ajunge la punctul din care nici o punte de comunicare nu mai poate fi salvată. 

Fac eu pasul înapoi. Eu, care nu voi ezita să solicit scuze dacă se va dovedi că nu am avut dreptate. Nu e sfîrșitul lumii, chiar dacă unora așa vi se pare.

 

 

 

Fiecare are locul lui sub soare. Unii mai la umbră.

 ‘On ne peut pas lutter contre le terrorisme sans action résolue contre le réchauffement climatique.’

Această zicere de o gravitate psihiatrică serioasă va rămîne în analele istoriei ca fiind contemporană cu noi. Ca fiind susținută de noi, dacă ne gîndim cît ne-am dorit ca Franța să-l aleagă pe jupiterianul, aflarăm de curînd, președinte pentru următorii ani. 

Matteo Renzi, premierul italian, declară că trebuie oprit fluxul absolut necontrolat de migranți, pentru că, zice el, Italia nu mai poate face față numărului atît de mare care a invadat-o de trei ani. Pentru a nu fi cumva calificat drept neom, propune imediat și să devenim solidari și să-i luăm noi. 

Și noi ce să facem cu ei? Noi, ceilalți europeni. Ce poți face în fața hoardelor de bărbați needucați, nespălați (la propriu) și purtători ai celei mai vechi și mai constante așa zis credințe, care omoară cu metodă și cu calcul oameni, din secolul al VII-lea și pînă astăzi, nedînd nici cel mai mic semn de modernizare? Cum poți să aduci Evul Mediu în modernitate fără să iei în calcul posibilitatea ca primul să distrugă tot ceea ce ai realizat tu, om, pînă acum? 

Poți. Pentru că sîntem conduși, la nivel european, de o colecție de afecțiuni psihiatrice cum nu am mai avut în istoria omenirii, așa frumos și elegant s-au grupat.

Ocazie cu care prin asta vom și rămîne celebri în istorie. Am fost contemporani cu ei și totuși le-am supraviețuit. Întregi la cap!

Nu e puțin lucru. Nu e deloc puțin. A reuși să-ți păstrezi intact instinctul de conservare și a dori să nu se nenorocească sau chiar sfîrșească lumea cu demenții ăștia e chiar lucru mare. Nu credeți? Uitați-vă în jur. Așa, acum e clar, sper.

Va rămîne în sarcina generațiilor următoare să stabilească ce și cum cu aceste boli psihiatrice colective, gradul de contagiune, dezvoltarea individuală, anamneză și tratament. Acum nu e clar nici dacă așa s-a nimerit să fie toți, într-o oră lipsită de orice lumină a umanității, ori dacă s-au aliniat planetele, galaxiile, ceva factori favorizanți. Ori dacă e, pur și simplu, degenerescență. Absența instinctului de conservare sau operarea lui selectivă poate indica și asta. 

Orice ar fi – și totul trebuie luat în calcul – noi trebuie să ne luptăm cu ei și să le rezistăm, jupiterieni sau alte lighioane ale pămîntului. Ăsta este războiul nostru, unul pe sănătate mintală sau pe tot DSM-ul, ultima ediție. 

Cei care o susțin pe ea vs cei care susțin justiția

Sînt vinovată, onorat public, recunosc. Mi-am făcut chip cioplit din oameni, iar ei au ajuns să spună prostii. Prostii mari. Luluțaaa, unde pleci și cui ne lași??? Ce-ți fac nenorociții ăștiaaa???

Dar măcar nu sînt singura vinovată. Una cu siguranță mai vinovată decît mine aveți aici. Adriana Stoicescu, judecător, președintele Tribunalului Timiș:

În anul 2017, într-o Românie atinsă de corupţie în toate segmentele societăţii, lupta anticorupţie a ajuns sa fie aruncată în derizoriu, iar cauzele sunt multiple. 
După ani de telejustiţie, în zornăit de cătuşe, pare că s-a uitat cu desăvârşire că, aşa cum justiţia nu stă într-un singur om, anticorupţia nu înseamnă o singură instituţie.

Anticorupţia se fundamentează pe educaţie. In primul rând pe cei şapte ani de acasă, când fiecare e învăţat să nu fure şi să nu minta, continuata de educaţie juridică in şcoală, aşa cum se tot încearcă, dar nu se prea reuşeşte…

(…)

Anticorupţia înseamnă judecători independenţi. 
Magistratura înseamnă întâi de toate onestitate. Aplicarea legii, în litera şi spiritul ei, cu responsabilitate şi curaj. 
Magistratura nu înseamnă privilegii şi putere. Înseamnă respectul faţă de cei aflaţi în faţa noastră, care aşteaptă de la noi să fim drepţi şi atât. 
Ca judecători ne credem prea des mici dumnezei şi sărim ca arşi ori de câte ori suntem criticaţi; fugim în faţa CSM-ului şi cerem apărarea reputaţiei, uitând că noi suntem singurii răspunzători de imaginea justiţiei.

Şi da, trebuie să răspundem atunci când greşim, la fel ca orice cetăţean. 
Legea răspunderii magistraţilor există, trebuie doar să fie aplicată. Iar pentru asta avem nevoie de o Inspecţie Judiciară puternică, cu adevărat independentă, formată din profesionişti care identifica si corectează din timp orice derapaje ale unora care se cred deasupra legii.

Anticorupţia înseamnă avocaţi profesionişti si netimoraţi, care se lupta pentru drepturile persoanelor pe care le apără.

Nu in ultimul rând, anticorupţia înseamnă procurori independenţi, a căror onestitate să nu fie pusă la îndoială nici un moment.

Drepturile şi libertăţile fundamentale nu sunt un moft. Ne amintim de ele doar când România mai bifează o condamnare la CEDO, apoi trecem cu lejeritate peste ele, sperând că încălcările flagrante vor fi trecute cu vederea.
Între timp, destine sunt distruse pentru capriciile si gloria deşartă a unora….

Pentru că am fost la rândul meu hăituită şi vânată de pigmei ce se pretind magistraţi, avizi de publicitate şi putere, care fac din distrugerea vieţilor altora un ţel; pentru că am fost ameninţată voalat cu excluderea din magistratură dacă voi continua să vorbesc; pentru că nu înţeleg să abdic de la principiile mele, 
Astăzi, in calitate de judecător independent, susţin demersul procurorilor din DNA şi solicit, la rândul meu, Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, apărarea independenţei procurorilor din DNA care au cerut acest lucru.

Mă uit în ce hal se bat cîmpii și vă spun atît:

Uneori ne iese, alteori nu. În cazul în care e ”nu”, eu solicit scuze. Alții, nu. E problema lor, nu a mea. Dar nu poți vorbi despre umilință, căință, credință și altele asemenea fără să recunoști măcar o dată că ai greșit. Și nici fabulații din capul tău nu poți scrie, chiar dacă ai talent la scris. Sau numai vocabular. Eu consider că dacă ieși public cu niște afirmații, știri, informații, ai o responsabilitate față de oamenii care te ascultă sau citesc. Și ei merită respect, măcar prin neinducerea în eroare.

Revenind, ideea e să fie un procent cît mai mare din ”uneori”.

Ce faci pentru asta?

Simplu: ții cu dinții și cu toată mintea de principiu, nu de oameni. Oamenii pot greși, principiul nu. Eu asta fac.

Asta-i tot.

PS: Astăzi, secția Procurori a CSM ia în discuție cererea LCK de revocare a lui Doru Țuluș și a Mihaelei Moraru Iorga. Revocare cerută după declanșarea anchetei interne a DNA privind înregistrările date publicității din ședințele instituției, revocare cerută, evident, pentru alte motive decît contestarea șefului. Motive care, miraculos, au apărut tocmai acum.

Cîți procurori a mai revocat LCK pînă acum și de ce?

Basmele românilor: Azi, Anticorupția

Anticorupția a murit. Și a murit urît, într-o schimonoseală horror: 

„Kovesi incarneaza figura justitiarului in Romania. Totusi, cea care a rascolit lumea politica aruncand-ul in spatele gratiilor pe Adrian Nastase, alaturi de alti oameni politici si de afaceri, a devenit un personaj controversat”, se arata in articol, care mai scrie ca sefa DNA este fiica unui fost procuror, produsul fostului regim. – Hotnews

Cînd nesimțirea atinge asemenea culmi încît ajungi să-ți arogi meritele altui om, Daniel Morar, cel care ocupa funcția de șef DNA înaintea ta, pe vremea instrumentării dosarului Năstase, asta se întîmplă, omori anticorupția. Din interior, de la cel mai înalt nivel, nici nu mai ai nevoie de dușmani. 

Cînd îți place să se facă filme din seria ”Mirela bugetara” despre tine, chiar și de către ambasade, așa se întîmplă.

Cînd îți place să fii asociată cu Serviciile, și apari în poze alături de șefii lor, așa se întîmplă. 

Cînd apar în presă fragmente din stenograme, și tu nu știi că în SUA, de exemplu, așa ceva duce la eliminarea probei, așa se întîmplă. 

Cînd te bucuri că te susțin ambasadele, și nu știi ori nici nu te interesează de ce, așa se întîmplă. 

Cînd te faci că nu vezi Negulești, Portocali și alte lighioane din ogradă, de care te împiedici, așa se întîmplă. 

Devii mama vitregă a Albei ca Zăpada. Lacomă și rea. 

Pentru cine are impresia că toate țările UE și SUA știu tot ce mișcă în România și de aceea sprijină lupta anti-corupție, am o veste proastă. Ele știu ce le dăm noi. Dacă despre anticorupție și nimic altceva se vorbește de ani buni, dacă anticorupția și nimic altceva considerăm problema noastră națională, atunci ei vor spune că ne sprijină pe acest segment. Dacă spuneam pisci și acvacultură era la fel. Viermi de mătase și cultura dudului? La fel. Mori de vînt și panouri solare? La fel. Orice am considera noi că este problema numărul 1, cea care ne arde în România, va fi sprijinită în rezolvarea ei de căte occident.

Numai că omul este permanent supus greșelii, iar anticorupția, de aceea, va funcționa sau va intenționa să funcționeze permanent. Omul este supus greșelii nu de acum, nu de zece ani, nu după Revoluție. Omul este supus greșelii din facere, ceea ce a atras, de-a lungul vremii, mijloace de pedeapsă și soluții de îndreptare pe măsura vremurilor, de la codul lui Hammurabi (circa 1760 î.e.n, ”Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.”) și de la cele 10 legi transmise lui Moise (porunca a opta, ”Să nu furi”, și porunca a noua, ”Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”) pînă la codurile concepute astăzi, și acestea concepute diferit de la țară la țară. 

Anticorupția este, așadar, unul dintre mecanismele de păstrare a unei bune cuviințe, a unei bune purtări și bune practici în societate. A face din anticorupție o problemă care se poate termina azi, mîine sau peste 10 ani, după care să urmeze pace și înțelegere este nu numai copilăresc, este și contraproductiv. Anticorupția nu este nici confiscarea averilor de către comuniști și nici retrocedarea a ce a mai rămas, după 1989, ca să se poată da termene fixe de eradicare. Corupția și anticorupția țin de factorul uman și vor dăinui atîta timp cît va dăinui și omul. Iar în timp ce alte state au proiecte de țară cu termene precise, privind modernizarea și eficientizarea statului, noi rămînem cantonați în pretinsa rezolvare a unei probleme care ține de caracterul, educația și evoluția personală a omului. Prăpastie pe care ne-am creat-o singuri.

A spune că te ocupi de celelalte probleme ale societății după ce ai terminat cu anticorupția ar fi de o naivitate cruntă dacă nu ar fi periculos de-a dreptul. Asta însemnînd că ai trecut deja la omul nou, nesupus greșelii, la omul curat și bun, așa cum este desenat în viziunea comunistă. Cum experimentul a eșuat lamentabil și criminal în secolul trecut, fiind pus în practică de naziști și comuniști, de ce să mai încercăm o practică criminală și cu efecte dintre cele mai nenorocite pe termen scurt și lung?! 

Ce semnale vin acum din partea DNA, cu ocazia anchetei interne care este în curs de desfășurare nu se constituie deloc în semne bune. E drept, vin pe surse uneori obscure, dar! 

A o da afară sau supune testului poligraf pe procuror Moraru acum, cînd este vorba strict despre șefa DNA, în condițiile în care nu ai tras nici un semnal de atenționare cînd a fost vorba despre dosarul Microsoft, de exemplu, din care chirurgical, pentru noi, spectatorii, au fost extrași pesediștii și lăsați numai doi oameni din nenumărații cîți au fost anunțați inițial, nu e semn de profesionalism. Poate asta percepem noi, cei care nu știm ce se află în dosarul cu pricina, dar atunci cîneva ar trebui să ne explice de ce se iau anumiți oameni, iar alții sînt lăsați să trăiască iniștiți, chiar cu sumele de bani suspecte. Niște clarificări ar fi nu numai binevenite, dar și necesare, cel puțin atîta vreme cît sîntem făcuți părtași la actul de justiție, prin publicarea de stenograme. Stenograme care, altfel, nu sînt excluse ca probe, precum în sistemul american de justiție. 

Procurorul Țuluș, perceput ca un apropiat al fostului președinte, are parte de cerere de revocare chiar acum, ”pentru existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea sa este afectată, având în vedere că a soluţionat dosare penale în care era implicată o persoană cu care avea raporturi civile”. 

Acum. Repet, chiar acum. 

Aceste acte trebuie, e imperios necesar să le interpretăm drept niște simple coincidențe. Simple, banale coincidențe. Și din ce va mai apărea, nimic nu trebuie crezut. Pentru că oamenii sînt oameni, cu bune și cu rele, cu păcate și cu fapte meritorii, numai pînă cînd devin sfinți. 

Iar Sfînta Luluța nu poate face excepție. 

PS: Urmează basmul numărul 2, Serviciile. 

 

 

 

 

Si atunci, de ce ne-ar pasa noua? Vedeti, aceasta-i intrebarea.

Unele trenduri induse sunt pe termen scurt. Vezi isteria cu Rusia. In mai putin de jumatate de an s-a dezumflat. Mai mult, in procesul de demantelare si expunere publica a isteriei si manipularii, s-au pus in lumina si cinismul si bataia de joc la adresa democratiei si principiilor mass media ce au stat in spatele acestei povesti instrumentata de elitele mediatice si politice americane.

Acum stim. N-a durat prea mult ca politicianismul si oportunismul sa iasa la suprafata ca untul de lemn. Consecintele negative ale taraseniei asupra legitimitatii democratice, a credibilitatii sistemelor de informare publica si sistemului de guvernanta liberala vor lua insa ani si decenii ca sa fie reparate. Raul a fost facut.

Alte trenduri insa sunt pe termen mult mai lung. Trenduri si entuziasme si isterii de durata ce vor lua decenii sau generatii pana cand efectele lor reale vor putea fi evaluate concret in consecintele lor empirice. Multi dintre noi nu vom mai fi pe aici, prin zona, cand experimentul asta sau celalalt vor ajunge sa se intalneasca fatal cu realitatea. Caci realitatea are niste legi ale ei. Exista niste constante sociale, economice, culturale care in conjunctie obliga orice evolutie sociala, politica si culturala sa nu poata pluti indefinit in retorica si imaginatie si abstractii.

As vrea, imi doresc, regret ca nu pot face mai mult ca oamenii sa aiba capacitatea de a trage aer in piept si sa spuna: Stai, ce fac, nu cumva sarind in vaporul asta atat de vast si cu un traseu secular atat de extins, nu cumva fac aceeasi greseala pe care am vazut-o facuta recent de atatia sarind in barcuta aia propagandistica conjuncturala, sau aialalta, sau aialalta…?!!

Pana la urma insa, prieteni, oamenii isi au logica lor, atat cata e: De fapt ce au de pierdut? NU au gandit si nu gandesc la ce fac, sustin sau zic pe termen scurt. Si atunci de ce le-ar pasa cu privire la chestiuni a caror scadenta va veni cand personalitatile lor avansate, in trend cu veacul etc etc etc nu vor mai fi decat o amintire statistica, o nota demografica de subsol?

La altii, mimarea gandirii este profesie, practica si nota identitara. Obiectivul e sa fii in trend, sa mimezi gandirea rationalizand pozitia ta fata de trend iar in trend fiind, sa fii confortabil, sa te simti autentic. Trendul e Realitatea. Realiatea este Trend. Pe termen scurt, mediu sau lung: nu conteaza. Nu le pasa.

Si atunci: de ce ne-ar pasa noua? Vedeti: acesta-i intrebarea.

Cultura gratuită

Desigur că presa print n-a „murit“, deși se zbate în ghearele Internetului victorios. Problema nu vizează schimbarea de suport, ci faptul că pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul. Gratuitatea a fost mereu ingredientul oricărui act de creație care, dacă vrea să fie serios, se ia în joacă. Trece dincolo de mizele utilitare, de empiric și de imediat, către măiestrie, cercetarea pură a misterului, lărgire a cîmpului cognitiv de dragul cunoașterii. Sau măcar divertisment, relaxare superioară, în orizontul vag al reveriei diurne și al melancoliei. Numai că tot gratuitatea înseamnă și opusul acestora: lipsa completă de valoare, irelevanța spre care tind cantitatea nemiluită și accesul neîngrădit. Firește că apreciem, la Londra (și exemplele sînt greu de înmulțit), accesul liber în anumite muzee: e o politică bună, deși mai putem discuta dacă e cea mai bună. Patrimoniul „clasic“ merită să fie oferit publicului larg ca gest de mărinimie a statului-mecena. Rămîne totuși cert faptul că tot ce „se dă“ fără simbolul unui preț devine (cel puțin psihologic) neinteresant.

Există, veți spune pe bună dreptate, multe publicații selecte (să amintesc The Spectator) care și livrează conținutul electronic pe bani. Nu mulți, dar cît să simtă și cititorul „diferența“: ai plătit, se cheamă că îți dorești cu adevărat intrarea în acel spațiu. La noi, unde plecăm de la premisa (probabil greșită) că „sărăcia“ (oricum relativă) reprezintă un fapt durabil, mai tot ce e online e „la liber“. Veți spune că fiecare autor e răsplătit prin like & share, a căror numărătoare îi satisface așteptările mai mult sau mai puțin narcisice. Numai că net-ul e policentric, orizontal și omogen. Pe platforma vreunui cotidian îl poți citi și pe Andrei Pleșu, și pe cutare veleitar obscur. Natural că faima, prestigiul și popularitatea au o preistorie fondatoare. Veleitarul obscur – mai ales dacă scrie prost, confuz și pe teme numai de el prizate – nu-l va eclipsa pe „clasicul în viață“. Dar îi va sta alături, într-o tristă devălmășie axiologică…

Dilema lui Cernîșevski („Ce-i de făcut?“) admite o soluție gordiană: ori ceri bani, ori lași lucrurile cum erau, alocînd din publicitate ceva royalties pentru semnăturile „grele“, aducătoare de cititori. E și ceva de „făcut“ în amonte, la școală, unde elevii mai buni, viitori studenți și consumatori de cultură (în cazul fericit că ajung să îngroașe „clasa de mijloc“), ar putea fi educați în axioma „prețuirii“ valorilor. Mulți termină școala cu ideea vagă că acestea cresc natural, precum fructele de pădure. O atare ingenuitate nu-i complet surprinzătoare într-o lume unde drepturile și egalitățile copleșesc responsabilitățile și ierarhiile. Poate că n-ar strica să afle că „producerea“ unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care „asceza“ și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă „rezultatul“ îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gîndirea filozofică.

Are și autorul ceva de făcut: să iasă spre public, prin marketingul ofensivei de șarm. Lansări de carte, conferințe, reuniuni informale, turnee, dar și comunicare vivace pe social media. Trecut-au vremurile de solitudine ivoriană, complet apus e luxul izolărilor orgolioase! La urma urmelor, mi se pare normal, nu în sensul reciclării mitului comunistoid al „documentării pe teren“, prin păstrarea „legăturii cu viața“, cît pentru că am intrat, cum s-a spus, în era necontenitei atenții parțiale. Nu mai există cititori care fac „concedii“ cu un singur autor, ci doar oameni care se concentrează scurt, pe teme caleidoscopice. Scriitorul (mereu convins că mai există „profesioniști“ ai acestei ipostaze tot mai democratice) a devenit companionul virtual de cinci-zece minute, între un cappuccino și sosirea trenului de metrou. Normal că Platon, Montesquieu sau Joyce nu se mai pot plînge de așa ceva, deși e preferabil să nu le punem întrebarea dacă sînt gata să ne aplaude progresele… 

Dilema Veche

Cum să faci din președinte bici

Nu trebuie decît să spui adevărul – să nu minți, adică, cu știință, mai ales – să spui și să scrii ce crezi tu, rezultatul raționamentelor tale, și să ai răbdare. Toți proștii care te-au făcut pesedistă își vor mușca limba, iar lucrurile se vor așeza exact așa cum ai spus. Și să nu ai vreo poamă de promovat, că altfel mori de foame.

Asta am făcut. Și acum:

Cînd Băsescu l-a desemnat pe Ponta premier, era cît pe aci să fie linșat. 
Acum, cînd Iohannis l-a desemnat pe Tudose, și se pare că l-a preferat chiar pe Tudose, este o mișcare de geniu sau, pentru mai ponderați, ceva de care nu putea scăpa, ceva ce nu avea încotro să facă. Destinul crunt, implacabil al președintelui, zugrăvit în presa vremii. 

Ăsta este unul din modurile în care se manipulează la greu. 

Sigur că avea ce să facă. Putea încerca o altă majoritate parlamentară, avînd în vedere că moțiunea trecuse numai cu votul minorităților. Putea discuta cu Dragnea să nu facă astfel de propuneri. Putea respinge prima propunere. Putea recunoaște măcar că a mai primit o propunere de premier, cea a PMP, Siegfried Mureșan.

Putea. Putea dacă voia. Guvernul este un dezastru. Cel mai mare de după ’90 încoace. 

Șeful Cancan a devenit ministru la Cultură. Altuia i se spune ”Pițiponcul”. Altul mergea cu Hayssam la vînătoare. 

Dar poate ”președintele meu”, ”am cu adevărat președinte”, incoruptibilul de astă iarnă și chiar de acum puțină vreme are o taină, ceva secret, altceva decît bilete de tratament la băi, care l-a determinat să ceară atît de rapid un guvern. Numit și ”soluționarea crizei”. Poate a făcut chiar blat cu Dragnea, lansează timid presa bănuiala. 

Pentru că atunci cînd lucrurile nu sînt clare, la vedere, cînd  un om, cel mai sus om în statul român își încalcă singur cerințele și acceptă fără crîcnire ce i se oferă, asta se întîmplă, dă naștere la bănuieli. 

Iar bănuielile se chinuie să le înlăture băeții din hăul de potențial. Spunîndu-ne că nu avem ce face, ăsta este rezultatul  alegerilor, ăsta guvernul, cel pe care îl merităm și ne reprezintă. 

No shit! Ia întorceți-vă la ”Cînd Băsescu l-a desemnat pe Ponta premier…”. Ei, cum e? 

Simplu. Fețe duble, duble comenzi. Sau nu neapărat duble comenzi, dar fețe duble sigur.

Dar cum să ajungă toți susținătorii fostului premier de la Grivco și ai porcului de la penele (nu-i de colo să reușești să-ți bați joc de Unirea cu Basarabia) la concluzia că nu mai există nimic în afară de PSD, doar ca să nu pronunți Băsescu?! Cum să minți pe față o țară, tu, președintele țării respective, spunînd că ai avut o singură propunere?!? 

Măcar aveți curajul și ieșiți în piață și spuneți-le oamenilor acelora: Plecați acasă, totul nu a fost decît o minciună. USL trăiește.

Și singurul care se luptă cu monstrul este ăl bătrîn, că vă convine sau nu. Da, bețivul, curvarul, violentul și, mai nou, penalul. Pentru că așa vreți voi să se creadă, nu pentru că așa ar și fi. 

 

 

Ziua jegoșeniei naționale

Președintele Klaus Iohannis a făcut ieri tot ce a vrut. Tot ce a vrut PSD. Mihai Tudose, cel propus de Dragnea ca prim-ministru, a fost acceptat de președinte. 

Cînd spuneam că PSD trebuie să-și asume guvernarea pînă la capăt, mă refeream la un premier integru, cum spusese președintele că dorește. 

Prea mic pentru lupte atît de mari, apoi îl acceptă fără crîcnire pe omul care a plagiat, pe cel desființat de raportul Vâlcov, în urmă cu nici două săptămîni, care a dus la căderea guvernului Grindeanu. Pe un, considerat pînă acum puțină vreme, un incompetent.

Jocurile sînt atît de încîlcite încît SRI iese cu o declarație, fără să-i fi cerut nimeni, în care afirmă că nu s-a implicat în nominalizarea premierului. 

Cum??? În ce hal am putut ajunge dacă se întîmplă așa ceva?

Fostul  președinte Băsescu acuză o mascaradă la Cotroceni. 

Băsescu, acuzat la rîndul lui infect de Orban, șeful PNL, ieri, pentru că este ”ocupat” cu problema Basarabiei. 

Cît de cîine să fii să faci asemenea afirmații? Cît de gros jegul pe tine? Cum poți face și repeta asemenea afirmații cînd nu se dusese la curve, nu se dusese să bea, cum se rosteau pe vremuri celebrele mantre, ci era prins într-un proiect de țară a cărui importanță un Orban nici măcar nu poate să o realizeze? Dar nu trebuia, pare-mi-se, să uităm.*

Ce se putea face? 

Se putea schimba majoritatea parlamentară. S-a dovedit la votul moțiunii de cenzură, fără cel al minorităților, moțiunea nu trecea. Se putea măcar încerca schimbarea majorității parlamentare. Se puteau purta discuții serioase, cum de altfel este și situația. Dar pentru toate acestea trebuia să vrei. Să ai curajul și insistența de a produce schimbări, nu tupeul și prostia să ataci colegii de aceeași presupusă parte a baricadei. 

Președintele mai putea negocia cu Dragnea numirea altcuiva. Nu că e vreunul mai bun, mai capabil decît celălalt, dar e vorba și despre imagine. 

Cu cine rămînem?

Cu PSD și PMP, cu Dragnea și cu Băsescu. Cu singurii care știu ce înseamnă putere și opoziție. Cu cel care nu își bate joc, rămas singur în jocul mare al puterii și opoziției. Restul parlamentarilor, chiar și buni sau răi de gură, sînt plătiți degeaba din banii noștri. Fac acte de prezență și, la nevoie, se presupunea că pot conta nu individual, ci la număr. Se dovedește că nu are cine juca cu ei. 

Iohannis scapă de o concurență serioasă pentru campania mandatului doi la Cotroceni, anihilînd, prin înțelegerea cu Dragnea, despre care se vorbește, posibila candidatură a lui Ponta. 

Cu ce rămînem? 

Cu senzația pregnantă că jocurile se fac departe de ochii noștri, subteran și nu neapărat corect. Cu o mascaradă.**

Ce avem de făcut?

De susținut PMP sau de făcut partid. Despre mișcare de tip Tea Party v-am vorbit deja și este, după mine, cea mai bună  soluție în momentul de față. 

PS: *Orban acum cinci ani.

„Sustin ca USL are obligatia sa demareze procedura de demitere a presedintelui, rezultata din faptul ca majoritatea zdrobitoare a populatiei vrea schimbarea lui Traian Basescu. Orice presedinte aflat in situatia lui Traian Basescu si-ar fi prezentat demisia”, a declarat fostul ministru al Transporturilor, la Realitatea TV.

„Procedura e fundamentala, o coabitare cu Traian Basescu va fi nociva, va fi un razboi permanent, in care guvernului i se vor pune permanent bete in roate”, a adaugat acesta. – ziare.com

 

*