Lege si pedeapsa

1. Interdicția, fără discutarea și conștientizarea prealabilă a răului nu face decît să exacerbeze răul însuși. Interdicția, în acest caz, fiind asimilată persecuției, tendința firească este de simpatie cu victima. Absența dezbaterii serioase, documentate, într-o problemă atît de serioasă și atît de complexă, înainte ca legea să fie promulgată, poate duce la clivaj social, resentimente și chiar ură. Pentru români, scăpați de numai 25 de ani dintr-un regim totalitar, criminal (dar neinclus în respectiva lege, deși totalitarismele trebuie tratate si respinse unitar), situația poate fi percepută și ca reinstituire a cenzurii.

2. Ca urmare, vor apărea și mai mulți susținători ai celor care sînt asimilați a intra sub incidența legii 217/2015. Oameni care, altfel, nu avuseseră de-a face și nu apreciaseră decît opera literară a unui Eliade, de exemplu, află acum ca acesta ar putea fi interzis. Așa se percepe situația, nu e nimic anormal aici. Mai ales din cauza inexistenței normelor de aplicare a legii, asta sporește confuzia. Nu explicațiile și părerile unuia sau altuia interesează, ci clar, aplicarea legii pe baza normelor. Adică ce contează cu adevărat. Fără norme de aplicare, instanțele de judecată vor fi puse în situația să judece fapte istorice, care nu țin de competența lor.

3. Contestarea legii de către cît mai mulți, în condițiile de mai sus, va face să se spună, de către unii, că legea chiar este necesară, avînd în vedere, uite, cîți simpatizanți ai mișcărilor și regimurilor extremiste există, cît de răspîndit este, în formă latentă, extremismul printre români. Cercul vicios. Și nimic mai neadevărat. Ce s-a întîmplat în spațiul public românesc din 2002 (de cînd a fost dată OUG nr.31, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist, xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor acțiuni contra păcii și omenirii) și din 2006 (cînd a afost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea 107) care să necesite apariția noii legi? Și dacă aveam și pînă acum legislație, de ce nu a fost aplicată, în cazul în care s-au semnalat infracțiuni care să fi intrat sub incidența legii? Cum nici legea 107/2006, din cîte știu, nu are norme de aplicare nici pînă acum, dacă din această cauză a fost ineficientă, de ce și legea 217 suferă de aceeași hibă?

4. Dezbaterea a început la aproape o lună de la promulgarea legii. Dezbatere vorba vine, că numai despre așa ceva nu e vorba, cel puțin în spațiul virtual. Pe modelul anilor ’40 – ’50, cînd era suficient să fii trimis în fața tribunalului poporului pentru că cineva voia o cameră în plus sau chiar cea în care stăteai, și atunci spunea unde trebuia că ești dușman al poporului – cu ‘legionar’ succesul acțiunii era asigurat – unor paraziți, nici clasă muncitoare măcar, de data asta, zici că li s-a făcut de niște bani cîștigați lejer din delațiuni (copy/paste-ul e la îndemîna oricui acum, material există), la cum au întors toata discuția în înfierarea (iarăși nimic nou) tuturor celor care nu sînt de acord cu ei. Adică cei care semnalează problemele legii.
Oricît ai fi condamnat pîna acum, și fără lege, atrocitățile naziste și ale oricărei mișcări criminale, oricît de dovedit, și pîna acum, pro-Israel ai fi, oricît nu ai fi considerat că Țuțea, de exemplu, merită măcar un status de Facebook, cu un citat din el, dacă îți permiți să critici legea din cauză că nu se referă ȘI LA COMUNISM, ca regim criminal, ești catalogat imediat drept apologet sau cel puțin simpatizant legionar.
O mai zic o dată, și am să o mai zic, noroc că nu am fost contemporani cu unii în anii ’40-’50. Altminteri, cei mai jesuischalie-ști din jesuischarlie-ști, în ianuarie anul acesta, de felul lor. Dar de la cărămida în piept la cărămida în capul celuilalt nu e decît o mișcare simplă a mîinii. 

 5. a) Sub incidența legii intră Ceaușescu, dar nu și comunismul, pentru că el a întinat valorile respectivului regim?

    b) La cazul Bjoza s-a gîndit cineva? Omul a participat la întruniri ale foștilor legionari, îi retrage președintele acum decorația, prima pe care a acordat-o după învestire?

    c) Cu ”elementele fasciste”, cum le-a numit fostul președinte  Iliescu, din Piața Univesității, iunie 1990, ce se întîmplă? Mai avem voie să vorbim despre mineriada de atunci sau nu?
Nu știu, întreb.

(Foto: gandul.info)

Anticomunisti antidemocrati?

Ce-o fi însemnînd asta acum? Pentru cine mai judecă încă. Despre legea 217/2015 (pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii), cunoscută ca legea anti-legionară și anti-ceaușescu.

Nu aveam de gînd să comentez acum, dar s-au înfierbîntat unele spirite suficient cît să producă enormități. Una din ele, ”anticomuniști antidemocrați”. Adică? Asta vine cum? Dacă eu, anticomunistă, vreau ca pe lîngă legionari să fie condamnați și comuniștii – care au torturat și ucis, uneori monstruos, indubitabil dovedit – sînt antidemocrată? Dacă eu, acum, nu numai că nu neg Holocaustul, nu neg persecuțiile, bătăile, crimele odioase ale căror victime au fost evrei, toate petrecute și pe teritoriul României, dar spun că în egală măsură comunismul – nu numai ceaușescu, care intră sub incidența legii – trebuie condamnat, asta însemnînd legiferare, ca și în cazul nazismului și a mișcărilor asociate, înseamnă că sînt antidemocrată? Dacă eu spun că un regim criminal cum a fost comunismul, care a bătut, schingiuit, aruncat în închisori, omorît sute, mii de oameni în urma unor procese fantomă, înscenări sau fără nici o judecată trebuie condamnat legal, sînt antidemocrată? Dacă aduc în discuție, în sprijinul ideii de condamnare, închisorile comuniste, canalul, deportările, mărturii existente ale atrocităților comuniste, sînt antidemocrată?

Dacă eu spun că e anormal ca după opt ani de la condamnarea comunismului, de către fostul președinte Băsescu, în urma Raporului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (660 de pagini de documentație, argumentație și concluzii) acesta să nu se concretizeze în legislație în acest sens, iar condamnarea să rămînă pînă astăzi simbolică, sînt antidemocrată?

Mai avem proprietatea termenilor? Mai știu unii oameni ce spun, prinși în vîltoarea disputelor legate de recent promulgata lege 217? Mai țin cont și de miile de victime ale comunismului, pe lîngă cele ale Mișcării Legionare?  Consideră, așa cum mie mi se pare firesc, că nu poți incrimina numai  unele atrocități, iar altele nu? Legal, repet, legal! Regimul juridic al totalitarismelor criminale, de orice sorginte, trebuie să fie același. În caz contrar, condamnarea unuia singur îl validează pe celălalt.

Este – și mai clar, sper – ca și cum după o răfuială între două găști criminale, deși ambele părți au bătut, cuțitat, omorît, ai lăsa în libertate una și i-ai închide numai pe membrii celeilalte. Dacă numai unii sînt pedepsiți, iar ceilalți nu, cei din urmă se consideră a fi exonerați de vină.

PS: Cel mai bun articol pe temă, după părerea mea: ”Deci e în regulă dacă defilez cu portretul lui Stalin pe stradă?” – Cristian Câmpeanu

(Foto: gandul.info)

O fotografie istorica

”Lena Constante, Elena Patrascanu, Ana Pauker (in background, Lucretiu Patrascanu)” – scrie pe pagina sa de Facebook Profesorul Vladimir Tismăneanu, cu a cărui permisiune public aici atît fotografia, cît și comentariul care o însoțește. Mai jos.

pauker_patrascanu_lena_constante

”Poza, o sectiune in sangerandul tesut al istoriei comuniste, este de la o receptie din 1945. Sa le luam pe rand. Cine s-ar fi gandit atunci la ceea ce avea sa urmeze…Trei femei: una visatoare, parca de pe alta planeta, alta traind exuberant bucuria vietii (e singura cu paharul in mana, cumnatul ei, Petre Pandrea, o blama, pe nedrept, zic eu, pentru multe din nenorocirile abatute asupra lui Patrascanu), a treia statuara, monumentala, plasmuita din otel, precum Istoria si Zeul carora le este devotata. Implauzibil si totusi cat de real acest fragment de istorie (cu i mic). Artista plastica Lena Constante, sotia muzicologului Harry Brauner, va face parte, ca si sotul ei, din lotul Patrascanu. Urmeaza interogatoriile, tortura, inchisoarea, detentia solitara, scrie cartea „L’evasion silencieuse”, o cutremuratoare marturie despre destinul unei femei in Gulagul romanesc, una din marile carti ale literarurii concentrationare universale. Elena Patrascanu (nascuta Herta Schwammen), studii de arte plastice (scenografie) la Viena, se casatoreste cu militantul comunist Lucretiu Patrascanu, este prezenta in cercul intim al celor care participau la discutii despre viitorul Romanei dupa 1944. Arestata, torturata, condamnata. Dupa eliberare, lucreaza mai intai la Teatrul Giulesti, apoi la Tandarica. Al doilea sot a fost regizorul Yannis Veakis, comunist grec refugiat in Romania.

Celebra militanta din anii clandestinitatii, dupa ce a petrecut anii razboiului in URSS, Ana Pauker a fost numarul doi in PCR dupa 1944, un timp chiar numarul unu. Ministru de externe, membra a Biroului Politic, secretar a CC, epurata in mai 1952. Arestata in februarie 1953, eliberata imediat dupa moartea lui Stalin, a murit la Bucuresti in 1960. A fost, pana in ultima zi, convinsa de adevarul marxism-leninismului. Sotul ei, Marcel Pauker, fusese impuscat la Moscova in timpul Marii Terori. Fiica ei cu militantul comunist de origine slovaca, Eugen Fried, Marie, a plecat in Franta in anii 60. Cealalta fiica, Tania, a predat limba rusa la un liceu din Bucuresti, a fost casatorita cu doctorul Gheorghe Bratescu, istoric al medicinei. Fiul, Vladimir, a emigrat si el in Franta. Una din surorile Lenei Constante a fost sotia academicianului Grigore C. Moisil. Erau inruditi intre ei, familiile Moisil, Daicoviciu, Condurachi. Iar Lena a zacut in sordidele temnite ale Romaniei lui Gheorghiu-Dej.

Cel mai original intelectual comunist roman, Lucretiu Patrascanu a fost condamnat la moarte si executat in aprilie 1954 in urma unei decizii a Biroului Politic al CC al PMR. S-a votat in unanimitate…”

Lichele si impostori

Ticăloșia, ca și caracterul, sînt autentice sau nu. Imitațiile, majoritatea – dar nu neapărat – de cea mai joasă extracție socio-culturală, își dau, mai devreme sau mai tîrziu, arama pe față. Nu poți mima prea multă vreme nici caracterul, nici lipsa lui.

Privită din această perspectivă, istoria comunismului și post-comunismului românesc este extrem de ușor de explicat. Niște lichele autentice, deloc multe ca număr, au investit un codru de pîine albă și un acoperiș deasupra capului în niște exemplare umane aflate în nevoie și capabile de mimetism intelectual și comportamental. Cu cît copiile au fost mai reușite, cu atît mai mulți oameni au reușit să fascineze. Care, odată prinși în capcana imposturii, au refuzat de cele mai multe ori să vadă adevărul chiar și după căderea măștilor. Pentru că răul, dacă nu te afectează personal, poate fi ușor confundat cu dreptatea, de exemplu. Iar confuziile apar și sînt întreținute la nivelul celor care au propriile lor probleme, indiferent de natura lor. Dar care autonom nu pot funcționa, au permanentă nevoie de grup și de prezența și validarea cuiva pe care ei, uneori numai ei, îl recunosc superior. Nici măcar nu e necesară prezența fricii, a posibilelor consecințe nefaste, e nevoie doar de oameni slabi sau/și cu slăbiciuni, fermecați de manechine colorate.

Am auzit deseori exprimată mirarea că nici o mie de comuniști au smintit un popor. Nu vorbesc de tancurile sovietice, ci de mutilarea minților. Una din explicații este, pe foarte-foarte scurt, cea de mai sus. Iar ce s-a întîmplat după 1989 nu e deloc diferit în esență, ci numai în maniera de manifestare. Capacitatea de adaptare a lichelelor este atît de mare, de unde și producția record de giruete pe metru pătrat politic.

Atenție la mîna întinsă care vrea să dea. Mai ales idei. E mult mai periculoasă uneori decît cea care cere.

(Foto: blogevent.ro)

Despre oameni si lei

Aud și citesc din ce în ce mai des pretinsa explicație ”eu spun ce văd”. Presupun că oamenii care o folosesc n-au bani nici de oglindă sau/și nici de un manual de anatomie și fiziologie din care să afle toate funcțiile creierului, nu numai pe cea de procesare a ceea ce receptează ochiul. Altfel, ar încerca să afle mai mult decît ce văd, să se documenteze, să prelucreze informațiile, să-și formuleze o părere coerentă, logică și bazată pe dovezi și argumente, de preferință. Întru binele personal și al semenilor.

Precizez acum că nu contest absolut nimănui dreptul de a se indigna, de a suferi, de a populariza barbaria cu care un smintit a ucis un leu. Un smintit, un leu, rețineți asta, vă rog, e foarte important. Apreciez chiar foarte mult oamenii sensibili. Numai că îi apreciez și mai mult atunci cînd sînt cu adevărat oameni, adică mai și gîndesc. După cum cred, ori mai degrabă sper că se știe, sîntem singurele ființe de pe Pămînt dotate cu intelect, în sensul în care putem cunoaște, conștientiza, asocia, raționa, comunica, opera cu noțiuni, operaționaliza concepte. Mai simplu, nu sîntem dotați numai cu afecte. Iar acesta – surpriză pentru unii, poate – este unul din punctele de întîlnire a credinței cu teoria evoluționistă. Nu unicul, ci unul din cele mai importante în care nu se contrazic deloc. Omul, așadar, este superior tuturor viețuitoarelor de pe planetă. Nu numai prin capacitatea cognitivă generală, prin inteligența rațională, dar și prin cea emoțională. Cu ultima înzestrăm noi animalele, mai clar, presupunem că ele au așa ceva, interpretînd noi, tot noi, prin filtrul nostru emotiv, reacțiile lor.

Dar nu, indiferent cît de inteligente am considera noi animalele, nu ele au fundamentat civilizații din ce în ce mai avansate, pînă la cea în care trăim și în care ne permitem să le oferim îngrijiri medicale, de la diete conforme vîrstei și anumitor afecțiuni și pînă la operații chirurgicale complexe și protezări sofisticate. Iar cine spune că n-ar da un singur animal pe toată omenirea, că-i o rușine că existăm, ori că nu merităm noi, oamenii ăștia nenorociți să trăim, își neagă, fără să aibă habar măcar, însăși condiția de om, cu tot ce presupune ea. Bune și rele. Fără s-o dau după cireș, că nu e cazul, e imbecil. Tot om, desigur, că imbecilitatea este tot specifică omului, dar imbecil. Revolta, empatia sînt firești, exagerările și negarea condiției nu. Țin de spectrul psihiatriei.

Revenind, un smintit (cretin, dement, dezaxat, cum vreți) a omorît un leu. Și toată lumea civilizată a luat foc. Numai capul nu i se cere nenorocitului. Pierderea averii, a casei și a licenței de practică speră Sharon Osbourne să i se întîmple, pentru că deja și-a pierdut sufletul.

Și pentru că am ajuns la suflet, să vorbim acum și despre sufletele copiilor nenăscuți, ale celor măcelăriți pentru prelevare de organe. Scandalul vînzării acestor organe, mai precis, oroarea descoperită de curînd în SUA. Scandalul Planned Parenthood, fundație finanțată de guvernul federal american. E posibil să nu fi auzit despre asta, deși înregistrările în care se ofereau contra cost organe – inimi, plămîni, rinichi, milimetric prelevate în urma avorturilor – au apărut de mai bine de două săptămîni. Dar în mass media de la noi eu cel puțin nu am văzut decît cel mult două menționări ale subiectului, iar în cea occidentală situația este prezentă preponderent în zona republicană, în timp ce în partea democrată mai mult în stilul ascuns gunoiul sub preș.

Pentru că dincolo de oroarea în sine, acum reizbucnește discuția avortul este crimă?  Cum altfel, din moment ce organele oferite spre vînzare erau viabile? Cine mai poate vorbi acum despre ”un grup de celule”, cînd ”grupul” respectiv s-a dovedit a fi viu și perfect funcțional anatomic și fiziologic încît să poată fi transplantat? Și în cazul acesta, dacă plămînii, rinichii și inima unui copil nenăscut sînt vii, copilul nu este la fel, viu? Așadar, avem sau nu de-a face cu crime în cazul avorturilor? Crime odioase, ale căror victime sînt lipsite de orice apărare? De prima și cea mai importantă apărare, a celei în care viețuiește?

Răspunsul meu este da. Pe voi vă las să vă gîndiți singuri. Nu înainte de a-l asculta și pe Alfonzo Rachel.

Pînă atunci, să notăm că vînzarea organelor prelevate de la prunci nenăscuți nu (prea) interesează pe nimeni. Sîntem umani cînd e vorba de un animal fără apărare, dar nu și cînd e vorba de pui de om complet lipsiți de apărare.

(Foto: doonedoone.com)

Ponta, Plesu, violul si Robbie Williams

Acestea au fost subiectele cel mai aprig discutate din actualitatea internă a ultimelor două săptămîni. Codul Fiscal e pentru specialiști, chiar dacă-l votează politicienii, iar despre codul vestimentar vom discuta într-un articol viitor.

Notam pe Facebook, cu puțin timp în urmă:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/878407978896542″ mbottom=”50″]

Între timp, lui Ponta i se poate spune: nici nu știi cît de nimic ai început să fii. Deși știe și deși mai este, încă, șeful Guvernului. Al PSD nu, și nu neapărat pentru că și-a dat demisia din funcție, ci pentru că nu și-a putut impune omul, pe Rovana Plumb, la conducerea partidului. Preluată interimar, pînă hăt, în 2016, de Liviu Dragnea. Un pas mic pentru el, un pas uriaș pentru partid. De la un inculpat la un condamnat în primă instanță. Este atît de tipic ”am scăpat de dracu’ și am dat de ta-su” situația, încît îmi pare de prisos orice comentariu. Să-i urăm lui Ponta, așadar, sănătate cu ocazia celei de-a doua operații la genunchi, și recuperare rapidă. Sau, mai degrabă, multă răbdare justiției care-l așteaptă. Și scaunului de prim-ministru, de care se agață mai abitir decît Iliescu de viață.

Cum de Ponta se ocupă ai lui, trecem la cultură. Concertul lui Robbie Williams la București. Un eveniment, o mare de oameni și mult prea puțină apă. Nici măcar la punctele de prim ajutor.  Cum 65000 de persoane nu s-ar aduna, gratis, să dea jos un guvern, nici dacă ar avea la dispoziție lichide, secretul este, deci, să le iei bani grămadă pe bilet, după care să-i aduci la limita deshidratării. De ținut minte.

Ca și cei care s-au găsit să scuze organizarea dezastruoasă, declarînd superior că doar nu te duci la un concert să bei ceva, orice, și că dacă erai deștept, te hidratai înainte, începînd de dimineață. N-aș fi băgat în seamă fița asta de chiulangii la orele de biologie din școala primară, dacă nu s-ar găsi destui care să ignore un minimum bun simț și-n politică. Par toți făcuți de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă. Ideologice.

Dacă pentru Robbie Williams, pe care-l știu atîția, s-a plătit la greu pentr-un bilet, surpriză! Pe Andrei Pleșu nu l-a recunoscut o librăreasă nici cînd a vrut să dea bani. Mai puțini, e drept, că omul are discount la Humanitas, acolo unde este publicat. Și să te ții scandal! Nu pornit de Pleșu, care n-a pomenit nimic de întîmplare, ci de cineva care auzise de la altcineva și uite așa, lanțul slăbiciunilor de minți. Acum, dacă tot s-a deschis sezonul intelectuali la cumpărături, ce-ar mai putea urma? Cîte ore a ținut Liiceanu coada ca să-și aleagă sărurile de baie și cum a făcut scandal Patapievici că nu găsește în magazin modelul de papion preferat? Nație isterico-depresivă, îți vine să concluzionezi, nici să cancanizăm cu umor nu sîntem în stare.

Dar cea mai mare vîlvă și cele mai aprige discuții le-a stîrnit povestea violului petrecut la sfîrșitul anului trecut, într-un sat din județul Vaslui. De ce acum? Pentru că acum s-a descoperit că cei șapte indivizi implicați în oroare sînt judecați în stare de libertate și, mai mult, amenință prin mama unuia dintre ei victima. Adus în atenție cu bune intenții, nu mă îndoiesc, cazul a generat, firesc, revoltă, dar și isterie. Și după ce-a ținut zile în șir pagini de ziare, Facebook și bloguri, s-a terminat cum nu se putea mai rău. Cu prezentarea detaliilor și, într-un final, cu expunerea victimei la televizor. Victimă la care toată lumea părea că e ultima la care se mai gîndește, în inflamarea spiritelor întru cele mai diverse moduri de pedepsire a făptașilor.

Cazul acesta ar trebui să ni-l aducă aminte pe Adrian Năstase care, la un moment dat, nefast pentru el, a spus o vorbă mare și adevărată: există două Românii. Și acum, la peste zece ani de atunci, avem, din nefericire, ilustrarea perfectă. Ce lumea civilizată consideră a fi o barbarie, într-un sat din Moldova nu numai că nu înseamnă mare lucru, dar tot victima este considerată vinovată. Două Românii care, și după amenințările localnicilor la adresa presei deplasate acolo, par ireconciliabile. Una care știe unde și cum se înfăptuiește justiția, alta pentru care această justiție aproape nu există. Ce din păcate lipsește și celei dintîi este acea educație care spune că înainte de orice te concentrezi pe victimă, încerci să o ajuți cumva, abia apoi pe agresor. De fapt, victima trebuie să fie grija societății civile, iar agresorii lăsați în seama justiției. Dar cum nici aceasta, din ce s-a constatat, nefiind aceeași peste tot, generează neîncredere, societatea nu poate face altceva decît să plutească în derivă, creînd haos în locul rezolvării problemelor.

Sintetizînd, din teoria grupurilor și teoria conflictului rezultă că daca grupul nu se încadrează în ansamblul societății, aceasta este imatură. Aici ne aflăm, că ne place sau nu, de aici pornim. Încotro, cum și cu cine, rămîne de văzut.

UPDATE: Cu seninătate, Andrei Pleșu povestește ce s-a întîmplat, de fapt. Aici. Mie nu-mi mai rămîne decît să mă mir cum i se poate da atîta importanță cuiva care se recomandă ”sunt o pizdă lirică”. Poate mai multă atenție la orificiiile prin care se exprimă unele/unii ar face aerul mai respirabil. Mai ales pe canicula asta.

Nu rezist să nu mă uit pe blogul care mă demascase ca distrugător de destine. Aparţine unei doamne, Petronela Rotar, despre care aflu că e scriitoare. Blogul dînsei e foarte îndrăzneţ, provocator, lipsit de prejudecăţi şi de prudenţe filistine. O spune limpede în textul program: „sunt o pizdă lirică” (să mă ierte cititorul, dar nu fac decît să citez dintr-un site accesibil oricui).

Off topic/ Cred că sîntem unici în Europa! La fiecare trecere a mașinilor de gunoi, străzile sînt răcorite cu zeamă de pepene roșu. Sau poate că nu-i chiar off topic, civilizația nu începe neapărat cu condamnarea unui viol într-un sat din Moldova, ci cu grija fiecăruia pentru spațiul propriu și cel comun în care trăiește. Cu atît de banala ambalare a gunoiului menajer în saci de plastic. Aici, în capitală, unde avem pretenții că sîntem deja civilizați.

PS: Dacă mai pică blogul zilnic, de nu știu cîte ori, trec la contra-atac. M-apuc să-nvăț blesteme!

(Foto: descopera.ro)

Codul Fiscal si specialistii

Să trecem la lucruri serioase. Tot despre Codul Fiscal, dar cu un specialist acum. Florin Cîtu. Care scrie, pe blogul personal, articolul:

Ignorați propaganda, codul fiscal este doar un reper in economie

Da. Codul fiscal este doar un reper. Nu produce deficite si nu supraincalzeste economia. Pentru a ajunge la astfel de rezultate este nevoie de politicieni si de bancheri centrali care urmaresc alte obiective pe langa stabilitatea preturilor.

In Romania, toata clasa politica sustine public un cod fiscal cu taxe mai mici. Numai ca atunci cand trebuie sa implementeze un cod fiscal cu taxe mai putine si mai mici apar probleme. Si ca sa nu para ca se opun doar asa de amorul artei opozantii folosesc tot felul de scuze cu priza la publicul larg.

[…]

Acesta este stilul. Este binecunoscut. Un stil care dezvaluie un adevar trist despre clasa politica si tehnocratii numiti politic. Nu au incredere in economia de piata. Nu au incredere in sectorul privat. Incearca mereu sa controleze, sa impuna, pentru ca din punctul lor de vedere ei stiu cel mai bine si nu vor decat se ne apere de “volatilitatea” economiei de piata. Anii de comunism inca isi fac simtita prezenta. Neincrederea in economia de piata domina deciziile de politica fiscala si monetara si reprezinta fundatia tuturor deciziilor de politica economica din ultimii 25 de ani. Si astazi acesti oameni cred ca pentru a reduce o taxa este nevoie sa cresti alta.

Recunosc, sunt maestrii in manipulare. Au reusit sa deturneze discutia despre codul fiscal transformand-o intr-o dezbatere despre sustenabilitatea bugetului si supraincalzirea economiei. Acest lucru se intampla desi codul fiscal reprezinta doar un punct de referinta in economie si nu exista o legatura directa intre cod si scenariile apocaliptice.

[…]

Politicienii si tehnocratii lor numiti lasa sa se inteleaga ca efectele codului fiscal apar in primul rand asupra bugetului. Dar nu este asa. Codul fiscal este folosit in egala masura de sectorul public si de sectorul privat. Atat sectorul public cat si sectorul privat iau decizii pe baza informatiilor pe care le ofera codul fiscal. Intercatiunea dintre cele doua sectoare care reactioaneaza relativ la codul fiscal o sa duca la efectul final in economie al schimbarilor de taxe si impozite.

De aceea o gandire simpla, liniara, contabila este gresita. Acest rationament nu ia in calcul complexitatea economiei. Este foarte posibil ca o reducere de TVA, de exemplu, sa insemne venturi din TVA mai mici pentru buget. In acelasi timp inseamna venituri mai mari pentru cei din sectorul privat. Si de aici povestea devine interesanta dar din pacate este ignorata total de propagandisti. Efectul unui cod fiscal cu taxe mai mici, si sper eu in viitor mai putine, se vede dupa ce sectorul privat decide ce sa faca cu veniturile mai mari ramase din reducerea de taxe. Decide sa consume, sa investeasca sau se economiseasca? Fiecare dintre aceste decizii este influentata de asteptarile pe care acesti oameni le au despre viitorul economiei. Un mediu economic in care sectorul privat vede o perspectiva pozitiva va duce la cresterea consumului in prima faza si pe urma la cresterea investitiilor. Desi nu este garantat este posibil ca scaderea veniturilor din reducerea de TVA sa fie compensata de cresterea veniturilor la buget pe alte canale.

[…]

Citiți articolul integral aici.

(Foto: Facebook Florin Citu)

Codul Fiscal si co-presedinta Gorghiu

Avem o problemă. Codul Fiscal. Urmăriți dialogul de mai jos, apoi, în captură, vedeți cum au votat liberalii această propunere a guvernului Ponta.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10205493611233723&set=a.1099946532924.2017280.1054480387&type=1&permPage=1″ mbottom=”50″]
Se dau următoarele:

1) Conform Alinei Gorgiu, poziția PNL vizavi de acest cod a fost tot timpul constantă. Deși sîmbătă, 18 iulie, a declarat:

niciodata PNL nu s-a opus ideii de relaxare fiscala si ca discutia se poarta intre „iresponsabilitatea unui prim-ministru care vrea sa-si puna in rama un cod fiscal doar de dragul de a mai capata un titlu de glorie si responsabilitatea institutiei prezidentiale si a PNL care stie ce inseamna sa adopti in pripa o masura si sa o compromiti pentru ca nu o pregatesti. – Hotnews

2) Co-președinta PNL speră ca Rovana Plumb ”să nu copieze modul de a face politică al lui Victor Ponta și să rămînă în limitele eleganței discursului public”.
3) Dar tot de la Ponta așteaptă în continuare cifrele pe baza cărora peneliștii au votat deja. La minutul 8:51 pe înregistrare:

Saviana Russu: ”Dacă nu ați primit aceste date lămuritoare nici înaintea votului, nici în timpul votului, nici acum, de ce colegii dumneavoastră liberali au mai votat noul Cod Fiscal în Parlament?
Alina Gorghiu: ”Pentru că cifrele acestea nu este încă tîrziu să apară.”

Se cere:

1) Să încercați să înțelegeți de ce PNL a votat Codul Fiscal, dacă este vorba de iresponsabilitatea lui Ponta, care vrea să-și mai pună un cod fiscal în ramă.
2) Să stabiliți eleganța discursului public al doamnei Gorghiu, din înregistrarea de mai sus.
3) Să remarcați că intervenția doamnei Gorghiu a fost făcută din respect pentru opinia publică, intoxicată de mesajele populiste, chiar puțin isterice ale Rovanei Plumb.
4) Să rețineți cum se prezintă co-președinta PNL cînd este solicitată de o televiziune să facă precizări  într-o problemă atît de importantă.
5) Nu se mai cere nimic, la anul ne vor cere ei votul.

PS: Respect pentru calmul și răbdarea Savianei Russu, cît și pentru insistența cu care a cerut  un răspuns clar din partea Alinei Gorghiu.

Pentru toti literatii si alte categorii de oameni sensibili

Care ori nu pot pricepe ce înseamnă economie şi finante şi se-ntreabă senini unde se duc banii cînd se duc ori, mai rău, care înţeleg ce se întîmplă, dar nu fac altceva decît să alimenteze ura împotriva capitalismului’*, oricum aflată într-o ofensivă accelerată şi fără precedent ca arie de răspîndire. Sistem capitalist în care ei înşişi trăiesc şi de ale cărui libertăţi se bucură deplin.

Mai clar, care sînt ori cretini, ori ticăloşi şi mizerabili ipocriţi.

Deci,

Problema Greciei nu este aceea că nu-şi poate plăti datoriile, ci că nu vrea să şi le plătească. 

Asta a fost intenţia iniţială a extremei stîngi Syriza, de la venirea la guvernare, în ianuarie 2015. În urma votului popular, grecii l-au adus pe Tsipras la putere, să fie clar, nu le-a fost impus de cineva din exterior. Şi asta continuă să facă, folosindu-se de propriul popor ca scut (prin acel referendum), procedură cu nimic diferită de cea folosită de teroristii islamici care fac scuturi umane din copiii şi femeile lor, din spatele cărora lansează apoi atacuri şi urlă după ripostă că le este masacrată populaţia.

Plata datoriilor ar însemna, în primul rînd, reforme. Ar însemna restructurarea aparatului de stat, colectare taxe, în fine, nişte chestii lumeşti cu care filosofii nu se complică şi nici n-au de gînd. Deşi nu ar fi făcute de dragul occidentului nenorocit care le cere, ci pentru ca ţara aceea să poată funcţiona în continuare. Ca să se poată plăti salarii şi pensii, ca să existe medicamente în spitale, ca să rămînă şcolile deschise, de bănci nu mai pomenesc. Şi care să le permită să nu mai umble cu şantajul pe la porţi, cînd la Bruxelles, cînd la Moscova. Să-şi recapete cel mai important element în orice negociere (am mai spus-o, ştiu, dar e nevoie să fie repetată), încrederea.

Atîta vreme cît Grecia consideră că merită să i se dea, fără să facă nimic în sensul schimbării situaţiei care a adus-o aici,  chiar dacă pe termen scurt problema va fi atenuată, tot rămîne o bombă cu ceas în UE.

Şi cu cît saltă cămeşa umanismului pe unii, care căinează bieţii greci prigoniţi de oculta financiară mondială, cu atît şansele Greciei şi ale lor înşile se reduc. Şansele să păstreze măcar sistemul în care trăiesc acum. După, nu mai există umanism, că pe burta goală nu se poate. Sau există, dar pe cartelă, cum a mai fost la noi şi încă mai e prin alte părţi.

Pentru sentimentalii care nu se pot abţine, însă, se găseşte material de literatură. Etern. Femeia. Femeia lui Tsipras, de data asta. Betty,  spaima Europei. Hai, cîntaţi zeiţa, după mania ce v-aprinse.

*Acest comentariu, al unei persoane tinere, a apărut aseară, într-o discuţie publică pe Facebook. Şi nimeni nu a întrebat-o de ce afirmă aşa ceva, nu a contrazis-o, nimic. Aşa nu băgăm de seamă cum se infiltrează ideile anti-capitaliste. Pînă cînd e prea tîrziu.

esenta ticalosie umana

PS: Adevărata problemă pe care o reprezintă Grecia este apartenenţa la NATO.
Într-un articol următor.

(Foto: collections.lacma.org)

Mi-e scirba!

Şi de PNL. Updatat, republicat. (publicat iniţial în: 12 Iul, 2015 @ 11:33)

iohannis_chisinau

 

Suficient ca să nu mai pot comenta acum. Despre marşul tinerilor moldoveni pentru unire, aici şi aici.

UPDATE: Ce făcea Alina Gorghiu, copreşedinte PNL, sîmbătă, 12 iulie, cînd tinerii aceia din Republica Moldova ajuseseră la Bucureşti, pe jos,  într-un marş al unirii? Iacătă! Punea prea multe puncte de suspensie încercînd să afle cîte radare sînt pe şoselele patriei.

gorghiu radare

 

Dacă în privinţa lui Iohannis eram deja lămuriţi, nici la Bruxelles, nici la Bucureşti, ci la Sibiu se afla, aşteptînd să-l aştepte avionul cu care a plecat în Spania, acum ştim cum stăm şi cu opoziţia şi ce interesată este de dorinţele şi aspiraţiile moldovenilor de dincolo de Prut, în afara perioadelor electorale, cînd au nevoie de ei la vot.

De primit, i-a primit pe oameni cineva la Cotroceni, dar nici măcar scaune nu erau pregătite, aşa că, după distanţa Chişinău – Bucureşti parcursă pe jos,  au stat, dacă tot aveau antrenament, tot pe jos. Oare un pahar cu apă rece or fi primit măcar? Amănunte, aici.

Şi o singură concluzie: bătaie de joc. Aşa ceva este inadmisibil, nu se făcea unirea odată cu venirea acestor oameni, ca să fie pus preşedintele în situaţia de a nu şti ce să facă şi să spună ca să nu iasă din limitele constituţionale. Dar nici minciuna (nu sînt în ţară) nu este printre prerogativele prezidenţiale, şi nici nu credeam că învaţă atît de repede prostii de la Ponta. Mai rămîne să sperăm că nu-l va concura.

(Foto: jurnal.md)