Fides, Spes et Amor
Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creştină rafinează, între altele, o artă speranţei? Acolo unde alţii văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morţii, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameşul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.
Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranţei în relaţie cu alte două virtuţi: credinţa şi iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezenţa lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creştinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiţia omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne şi spirit, dintre neputinţă și voinţă, dintre revoltă şi ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.
O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuşi, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, transformarea lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelaţiile lui Alexander Soljeniţîn în plin univers concentraţionar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creştin al speranţei este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.
Predicat astfel celor care cred, principiul teologic al speranţei dă roade. Cum poate fi el transmis în „cetatea omului”? Locuitorii din civitas Dei pot interioriza mai uşor suferinţa ca vector al renaşterii spirituale: pildele biblice şi patristice îndeamnă la purtarea sarcinilor pe via Crucis. Fără să trimită neapărat la dolorismul cu nuanţe masochiste (promovat de unele curente marginale ale creştinismului), relaţia dintre sacrificiu-renaştere, moarte-înviere sau tristeţe-speranţă e imediat inteligibilă.
Utopia marxistă
Altfel stau lucrurile când etica speranţei devine o simplă retorică a optimismului. În contextul modernităţii seculare, cea mai evidentă deturnare a principiului speranţei este utopia. Comunismul sau fascismul nu s-ar fi născut în absenţa discursului de emancipare al intelectualilor dornici să înfrunte vechea ordine. Încrederea neştirbită în om apare la Rousseau sau la Marx. Faustismul prometeic cultivă dispreţul faţă de orice religie: triumful istoric al umanităţii se face prin îngroparea oricărei transcendenţe. Vedem sfidarea limitelor specifice omului în proiectul leninist al unei inginerii sociale de proporţii planetare. Ideea de revoluţie nu s-ar putea susţine fără „focul sacru” al optimismului umanist. Din acest patos colectivist s-a născut Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar şi Cernobîlul.
Totalitarismele secolului XX n-ar fi supravieţuit atâtea decenii fără să activeze principiul speranţei într-o variantă diform-seculară. Utopia expansiunii globale a comunismului şi stahanovismul inepuizabil al epocii staliniste – iată două forme de pervertire a unei vechi etici creştine. Nu sufletul contează în comunism, ci doar exterioritatea lumii. Nu alchimia dorinţei şi cunoaşterea de sine, ci elanul triumfalist adus la judecata unei imaginare posterităţi istorice.
Or, principiul creştin al speranţei nu autorizează pe nimeni să depăşească măsura, nici să-l ispitească pe Dumnezeu (aşa cum i-a cerut diavolul lui Iisus în pustie). Nădejdea, teologic vorbind, desfide orgoliul unui „tot înainte” materialist-dialectic. Marşul Istoriei care calcă peste cadavre nu poate obţine nicio justificare – demonismul faptei ascunde, dimpotrivă, o enormă vanitate. „Idealismul” în numele căruia stânga şi-a acoperit „ţarina de sânge” e doar un surogat. Pentru a camufla josnicia pornirilor egalitare – invidia, ura sau lăcomia –, ideologii au inventat mitul progresului. Prin abolirea vechii ordini ierarhice, harta lumii trebuia redesenată.
Optimismul progresist
Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero. Hope for Change – iată sloganul care traduce credința amnezică în progres[1]. Istoria unui popor (cel american, de pildă) e prezentată în termenii unei emancipări fără greș. Omul recent se dezleagă treptat de rosturile tradiției. El înțelege mai bine urgențele timpului, calea spre paradis, logica drepturilor.
Progresismul pune în discuție înțelegerea clasică asupra naturii umană – cu tot ceea ce înseamnă primatul rațiunii, afectivitate ori sexualitate. Campusurile universitare devin laboratoare ale utopismului tehnologic: comunitatea politică teritorializată trebuie să lase loc „cetăţeniei globale”. Noile tehnologii permit o reinterpretare a morţii: eutanasia sau eugenia ne „eliberează”, chipurile, de blestemul biologiei.
Vag conturată şi difuz distribuită, speranţa promovată de această mistică a progresului (sau de ceea ce Pierre Manent numeşte la religion de l’humanité) e, de fapt, perfect repetitivă: „suntem moderni pentru că suntem mai buni” şi „suntem mai buni pentru că suntem moderni”. Doar pentru că pot naviga cu uşurinţă pe Internet, doar pentru că accesează rapid instrumente precum Facebook sau Twitter, doar pentru că participă la reţele cool de socializare – adepţii noii religii refuză înţelepciunea celor mai vârstnici. Pentru cei intoxicaţi cu atâta noutate, părinţii sau bunicii sunt nişte „babalâci” lipsiţi de relevanţă.
Optimismul apostolilor Hope for Change pare, de aceea, uşor tâmp. În lipsa prudenţei, veselia sau euforia sunt ancorate într-un reţetar etno-botanic. Drogul, nu luciditatea, este ceea ce alimentează principiul speranţei. (Deloc întâmplător, milioane de pacienţi occidentali optează pentru rezolvarea chimică a depresiei: nu rugăciunea sau contemplaţia, ci Prozac & co. se iau la trântă cu vidul interior).
Este foarte greu ca aplicarea principiului speranţei în politică să evite populismul demagogic. Un om politic nu poate câştiga voturi citând din marii mizantropi, de la Seneca la Cioran. Onestitatea îi cere însă să nu promită o renaştere în absenţa sacrificiului. Nu poţi vorbi despre învierea nădejdii când necinsteşti moartea semenului (martir, soldat, erou), nici nu poţi deveni profet al aurorei când n-ai privegheat măcar un ceas de suferinţă.
[1] Iată două declaraţii ale lui Barack Obama care ilustrează religia progresismului: „a light will shine through that window, a beam of light will come down upon you, you will experience an epiphany … and you will suddenly realize that you must go to the polls and vote for Obama” (Barak Obama,
Lebanon, New Hampshire, 7 ianuarie 2008); „This was the moment when the rise
of the oceans began to slow and our planet began to heal” (Barack Obama, St. Paul, 3 iunie 2008).
Incepe plictisitor, nu mai merita sa citesc restul… Nu am nimic cu religia (in afara ca ma plictiseste), dar i-as strage de gat pe predicatorii cei grasi… Vreau politica fara popi chiar si de Pasti…
cineva a votat "minus" numai răspunsurile mele, dar nu şi urările celorlalţi. aş fi bănuit vreun ateu înfocat, aşa, e doar un suflet negru şi pustiu.
Hristos a inviat!
Anul acesta revoluţiile din lumea arabă au avut loc datorită Twitteruil, Google şi Facebook. Mijloace pe care babalâcii de dictatori din lumea arabă nu erau pregătite să le controleze prin intermediul imamilor sau poliţiilor secrete.
Dar să continuăm, prin prisma utopiei marxiste şi comuniste şi fasciste. Au reprezentat un eşec nu prin prisma ingineriilor sociale, ci prin faptul că au alunecat pe panta credinţei. Nietzsche a pus genial esenţa credinţelor într-o scurtă frază "La croyance forte ne démontre que sa force, et non sa véracité".
Ce ar fi dacă chiar în politică, în locul unei gândiri bazate pe confruntarea arhaică dintre nou şi vechi, majoritate vs minoritate un nou sistem de gândire bazat pe toleranţa şi pluralitatea opiniilor chiar şi divergente şi raţionalitate.
Şi să nu uităm de speranţă. Mijloc de ultim recurs în situaţii excepţionale a cărui utilizare e rezervată tuturor. Societăţile sărace ca şi Nigeria trăiesc pe speranţa că ceva divin din exterior le va schimba soarta. Induce aşteptarea miracolelor externe ca mijloc de rezolvare a propriilor problemelor umane. Nimic mai convenabil, decât să aştepţi. Sau să deleghezi propria incapacitate de rezolvare şi ameliorare a propriei condiţii pe seama unor entităţi externe, fără a face un efort intern de chestionare şi căutare a unei soluţii atunci când defineşti o problemă. Chiar religios, societăţi cu religii diferite au outputuri sociale diferite prin prisma economiei.
Provoacă la corodarea încrederii în propriile acţiuni ca mijloc de schimbare a propriiei condiţii.Da poate fi un catalizator care accelerează schimbarea, dar poate fi la fel de mult un acid care distruge iremediabil propria condiţie.
Domnule Neamţu, nu sunt sigur dar am un sentiment, calea spre modernizare a societăţii române trece prin liberalizarea şi exprimarea curentelor de gândire pluraliste, în care monopolul secular a unor sisteme inoculate va fi interogată într-un mod democratic şi tolerant.
@daniel: Adevarat a invat!
Nosce te ipsum. Cunoaştete pe tine însuţi.
Prin vocea unui eminent intelectual mediatizat, tarele filozofice ale gândirii de sorginte naţionalist-religioasă(indubitabil cu rădăcini în ortodoxie) în sfârşit se exprimă liber prin sintagme de genul
"milioane de pacienţi OCCIDENTALI optează pentru rezolvarea chimică a depresiei: nu rugăciunea sau contemplaţia, ci Prozac & co. se iau la trântă cu vidul interior" sau "Campusurile universitare devin laboratoare ale utopismului tehnologic: comunitatea politică teritorializată trebuie să lase loc „cetăţeniei globale”".
Iluminarea şi speranţa sunt în exclusivitate posedate de vechea ordine(religioasă) iar noiile technologii şi tendinţe sociale sunt o denaturare a Ordinii Naturale a Universului.
Oare discursul acesta nu s-a auzit în istorie de nenumărate ori, de câte ori imperiile umane, structurile sociale consacrate sacrificau şi condamnau fără milă noile idei. Amnezia selectivă e un arma ideologică de preferinţă a religiilor. Uităm că înainte de a vorbi de ortodoxism, catolicism , islamism etc..au fost alte organizări ale credinţei, pe care pentru a face plăcere ultimelor le-am clasificat dintr-o dată primitive, deşi aveau aceaşi misiune socială, organizarea neprevizibilului şi a fricii.
Desigur ultimele reinventate din Arborele Magic ca şi cale spre necunoscut au devenit monopol statal pentru putere.
În acest contex maxima umanistă, Cunoaşte-te pe tine însuţi care presupune o eliberare de propriile frici, a devenit un pericol primordial. Nu până demult pe scară istorică. Desigur unii vizionari umani(cu toate calităţile şi defectele lor) au reformulat-o provocând transformări profunde. Ghandi, de exemplu “Be the change you want to see in the world” a confruntat o orânduire veche şi considerată solidă şi superioară, imperialismul britanic. Sau recenta utilizare a tehnologiilor luate în derizoriu în articol.
Adevărat a înviat! Paşte fericit să avem.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Hristos a inviat! Paste fericit tuturor!
Hristos a înviat! Să avem un Paşte fericit cu toţii.
Link-ul asta explica mai bine ce s-a intamplat.
<blockquote cite="Incep sa cred din ce ince mai mult ca s-a mers la intelegere in 2008.">
Incep sa cred din ce ince mai mult ca s-a mers la intelegere in 2008.
McCain nu are cum sa fie un adevarat conservator. Omul este un statist care inclina spre dreapta. El n-a fost impotriva celor mai puternice idei (primele doua amendamente) din constitutia americana de ieri, de azi.
Anarchix, strict pentru acel moment, McCain a fost dpdv moral deasupra lui Obama. Ce face acum in Libia ma surprinde si pe mine. Posibil sa fie politica interna, posibil sa fie celebra realpolitik americana. Sincer nu stiu.
@ Daniel
John McCain e un progresist imbracat in haine conservatoare.
In plus, e dus cu pluta rau de tot: http://www.guardian.co.uk/world/2011/apr/22/john-…
Crestinismul a pierdut dupa moartea Sfantului Pavel, multe batalii intelectuale in fata ideologiilor bazate pe invidie, incurajate la nivel de politica de stat.
Cat despre Obama, adevarul este ca m-a pacalit in 2008, pana in prima noapte dupa alegeri. Discursul lui John McCain de atunci (http://youtu.be/NvgqRKYapU8) a fost incredibil de altruist,generos si patriot. America (si eu de aici din Romania) a vazut ce om de stat a pierdut.