Traian Băsescu a reiterat prioritatea zero a momentului: atragerea tuturor forțelor politice responsabile, capabile să accelereze și să adâncească reformele Guvernului Boc. Asumarea acestui obiectiv presupune stoparea ascensiunii USL, prin orice mijloace. La carențele de fond ale doctrinei socialiste (egalitarism opresiv, taxă progresivă, stat-omniscient, birocrație) se adaugă iresponsabilitatea incurabilă a liderilor Ponta, Voiculescu & Antonescu.

Aroganță și lene, incompetență și indolență, verbiaj și sterilitate – iată valorile de fundamentare ale Opoziției. Așa cum liberalii lui Tăriceanu & Vosganian au golit visteria țării înaintea furtunii, Ponta & Antonescu vor amaneta viitorul copiilor noștri. Cu revenirea stângii, plata datoriilor suverane ale României se va face la calendele grecești.

Dincolo însă de profilul psihologic catastrofal al actorului X sau Y din Parlament, socialismul instigă la invidie, milogeală și ură de clasă. Capitalismul, în schimb, educă voința, creează plus-valoare și generează locuri de muncă. Guvernarea de dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii creditorilor. Ne împrumutăm în continuare pentru a plăti pensii, alocații sociale și salarii către personalul bugetar. Pentru o țară demnă, acest lucru e inacceptabil. Numărul salariaților din mediul privat trebuie să crească. Stânga sperie însă mediul privat și lasă visteria țării la cheremul cămătarilor.

Revenirea stângii ameninţă dreptul de proprietate (vezi naționalizările din Argentina anului 1999). Prin impozit progresiv, va fi suprataxată reușita și performanța. În acest fel, stânga va alunga investitorii străini către meleaguri mai ospitaliere. În plus, socialiștii români nu s-au delimitat delimitat niciodată, în sens moral sau juridic, de comunism. Dreapta respectă memoria victimelor dictaturii.

Soluția trebuie căutată, așadar, la dreapta. Dincolo de bazinul PDL, trebuie câștigate acele persoane care regretă faptul că, în 2009, au votat cu Mircea Geoană sau Crin Antonescu. În fața unei minorități isterice, raționalitatea are întotdeauna șanse să învingă. Explicând logica din spatele politicilor de austeritate (sfidată, firește, de ipocrizia baronilor care prosperă în tot locul și-n tot ceasul), militantul dreptei poate dobândi încrederea celor alienați. Importanța dialogului cu independenții sau dezamăgiții n-a fost subliniată îndeajuns.

Stânga se bazează întotdeauna pe alegătorii neinformați, needucați și ușor de manipulat. Dreapta mizează, totuși, pe alegătorii inteligenți, citiți, cu idei, soluții și spirit întreprinzător. Stânga generează ura stihială și viziuni fals-apocaliptice, în timp ce dreapta contrapune forţa rațiunii. Forța lui Traian Băsescu se ascunde și aici: în echilibrul discursului argumentat.

Dacă stânga e isterică și neputincioasă, atunci ce mai reprezintă dreapta astăzi în România? Am putea folosi imaginea unui fluviu compus din mai mulți afluenți. Într-un mare râu nu mai regăsești, probabil, curăția apelor de munte. Îți trebuie o uriașă cascadă, pesemne, pentru a transforma curenții acvatici de sorginte social-democrată în cai-putere de extracție clasic-liberală. Dincolo de orice metaforă, însă, Traian Băsescu a sugerat foarte limpede că PDL nu-și este sieși suficient.

Nevoia unei Mișcări Populare nu e dictată doar de un calcul electoral. E mult mai presantă redescoperirea electoratului capabil să creadă într-o viziune pe termen lung, să susțină idei noi, voci proaspete și soluții îndrăznețe sub raport instituțional. Modernizarea infrastructurii, reforma electorală, subţierea birocrației, limitarea asistențialismului, competiția liberă și garantarea dreptului fundamental la proprietate vor depinde de victoria dreptei.

Stânga rezervă României un destin sub-mediocru, pasând datorii uriașe în contul generațiilor următoare. Doar niște oameni integri și câteva conștiințe lucide știu să blocheze populismul, să solicite reforma constituțională și să realizeze reorganizarea administrativă.

Patru ani cu stânga la putere înseamnă bascularea spre faliment și incapacitate de plată. Miza luptei politice pentru 2012 e salvarea economică a României.

Înnoirea dreptei şi votul pentru dreapta sunt, cu egală urgenţă, expresia patriotismului republican.

Într-o bibliotecă universitară, un student silitor caută o carte de excepție. Într-o societate democratică, un alegător disperat caută un politician vrednic.

Există vreo paralelă între cei doi algoritmi de căutare? Cum se face separația dintre raftul pentru științe politice și peretele dedicat științelor sociale? Cum definești granița între omul politic și simplul funcționar? Răspunsul la aceste întrebări presupune un demers comparativ, bazat pe raporturi de cunoaștere specializată. Vecinătatea se stabilește prin genul proxim și diferența specifică. Trebuie să știi ce conținut oferă fiecare carte pentru a-i găsi locul potrivit într-o bibliotecă. Dacă ai definiția lucrului pe care-l cauți sunt mari șanse ca să-l și găsești.

Care este, atunci, substanța acțiunii politice și de ce ea nu trebuie confundată cu alte angajamente teoretice sau practice, oricât de importante sau prețioase ar fi acestea din urmă? Înainte de-a determina diferențele între stânga sau dreapta, între socialiști sau liberalii conservatori, între stilistica unui lider decedat și carisma unui conducător în viață, e util să ne întrebăm: la ce servește politica? Care sunt determinațiile acestei sfere? Cum se cristalizează o viziune politică în raport cu ambițiile economice sau proiectele culturale ale unui grup alternativ?

Reflecția asupra acestor teme urgente și importante, deopotrivă, poate pleca de la experiența noastră istorică. Ce ne amintim, ca români, despre rezistența anti-totalitară în perioada 1964-1989? Știm, în primul rând, că au existat proteste cu caracter social: în Valea Jiului (1977) și la Brașov (1987), muncitorii au cerut salarii decente și îmbunătățirea condițiilor de lucru. Au existat poate anumite accente anticomuniste, dar numai răzleț și fără mare eficacitate. De asemenea, supraviețuirea în anii ceaușismului n-ar fi fost posibilă fără rezistența prin cultură a unor scriitori, eseiști, regizori de film, artiști plastici, poeți sau filozofi. Cărți și traduceri, manuscrise de sertar, opere dramatice și expoziții, emisiuni la Radio Europa Liberă sau întâlniri clandestine în grupuri de prieteni – toate acestea s-au constituit în repere ale normalității. Oricât de nobil și profund, timid sau spectaculos, estetismul a șifonat doar imaginea lui Nicolae Ceaușescu, fără să dărâme structura de rezistență a dictaturii. Același lucru se poate spune despre refugiul în spiritualitate: lectura Bibliei sau a Filocaliei a fost experiența rezervată unei minorități de oameni religioși (călugări, preoți sau laici remarcabili), dar lipsită de ecouri puternice în societate.

Doar în decembrie 1989, revendicările politice au precumpănit față de gesticulația culturală ori solicitările sociale. Înainte de-a cere suplimente de hrană, cetățenii strânși la Timișoara, Arad, București, Cluj, Sibiu sau Brașov au protestat pentru libertate (în locul tiraniei), alegeri democratice (în locul trucajelor electorale), pluralism (în locul monologului comunist). Protestatarii din 1989 aveau obiective politice, chiar dacă mijloacele retorice și procedurile organizaționale ale celor mai sinceri dintre ei erau precare.

E simptomatic, de altfel, faptul că membrii nomenclaturii de rang doi au preluat imediat frâiele mișcării anti-ceaușiste, debarasându-se cu viclenie și cinism de toate figurile credibile ale dizidenței (Doina Cornea & co.). Majoritatea intelectualilor publici, atinși de complexul purității etice, a refuzat amestecul cu politica și a părăsit afacerile Frontului Salvării Naționale. În siajul acestei retrageri pioase, cu parfum umanist, s-a putut organiza construcția statală de tip autoritar visată de Ion Iliescu. (De unde și anecdota: Ceaușescu a fost pantofar, Iliescu a fost șiret.)

Trecând însă peste detaliile istoriei din perioada 1964-1991, reținem caracterul determinant al acțiunii politice în raport cu mesajul social, cultural sau religios. În mod evident, contribuția papei Ioan Paul al II-lea la detronarea comunismului nu poate fi subestimată, ca și enormul edificiu literar construit de Aleksandr Soljenițîn prin Arhipelagul Gulag. Vaticanul n-ar fi contat, însă, fără sprijinul SUA. Dacă viața spiritului trasează orizontul ideal al umanității, politica demarchează limita între inacceptabil și acceptabil, între barbarie și civilizație. Cultura e normativă în timp ce politicul e punitiv. Prăbușirea comunismului a însemnat dislocarea unui timp istoric – abolirea unei utopii totalitare care definea, până la cele mai mici detalii, relația individului cu spațiul ocupat (fizic ori simbolic) de ideologie. Un asemenea eveniment este incomparabil cu înlocuirea modelor artistice (impresioniștii detronați de expresioniști, dadaiștii contestați de poeții onirici) sau cu victoriile mișcărilor sindicale (35h de muncă săptămânal în loc de 42h). Politica e incomparabil mai ambițioasă.

Înainte de agenda stângii sau de calendarul dreptei, politicul stabilește relația categorială „înăuntru versus afară”. O comunitate de oameni acceptă un set de valori primordiale care permit coabitarea. Acolo unde lipsesc coeziunile de tip organic se întrevede cel puțin o solidaritate minimalistă (prin respectarea diferențelor individuale și atașamentul față de un mit fondator).

O asemenea decizie antrenează și redactarea unui index al indezirabililor. Pentru comunitatea politică organizată de liderii comuniști, asemenea indezirabili purtau numele de aristocrați, burghezi sau chiaburi. Pentru comunitatea politică bazată pe principiile democrațiilor liberale, indezirabilii sunt mult mai puțini la număr, dar includ categorii precum ucigașii (y compris canibalii), teroriștii, hoții, pedofilii, poligamiștii sau ipochimenii angajați în trafic de carne vie. Cei condamnați de codul penal își pierd o parte din drepturi. Era și sensul ostracizării practicate odinioară de greci și de romani.

Până să ajungă la acumularea de capital, consum și divertisment, membrii societăților occidentale (ca și avocații altor civilizații) au dat o definiție asupra umanității. Un imperativ moral străpunge, așadar, conștiința politică. Trebuie să ne întrebăm fiecare: ce sunt sau nu sunt dispus să accept în spațiul public? Cum trebuie pedepsit cel care încalcă normele minimale ale civilității? Valorile fondatoare ale comunității politice sunt scrise în Constituție. Prin aderența la ordinea constituțională, cetățenii semnează un contract invizibil și acceptă principiile prime ale conviețuirii pașnice. Politicul, în sens ontologic, răspunde la întrebarea despre ce e drept și ce e nedrept? Politica stabilește mecanismele de distribuire a justiției. Politicul răspunde la întrebarea: ce ne ține împreună? Politica și politicile precizează cantitatea și modalitatea raporturilor de coabitare. Politicul precede și condiționează nașterea statului. Politica e confirmarea existenței unui stat funcțional.

Politicul definește spațiul confruntării dintre prieteni și dușmani: prietenii societății deschise, pe de o parte, și inamicii acesteia, pe de altă parte. O atare confruntare cere inteligență, curaj și tărie de caracter: trasarea conturului concret al noțiunii de bine comun înseamnă, implicit, refuzul colaborării cu cei care nu aderă la respectiva definiție. Politicul se naște prin recunoașterea adversităților existente în lume. Acolo unde intelectualul emancipat se crede capabil să reconcilieze „dialectic” (adică imaginar) diferențe structurale (e.g., plângând simultan atât pe umerii proprietarilor de magazine, dar și pe seama adolescenților cleptomani din Londra), omul politic asumă un partizanat.

Politicul dă consistență semantică unor noțiuni precum loialitatea, spionajul, trădarea. Intelectuali sofisticați derâd utilizarea acestor categorii (vezi Umberto Eco, Cum ne construim dușmanul?). Omul politic acceptă regimul separațiilor între bine și rău, fără să-l demonizeze neapărat pe dușmanul ordinii sale constituționale. Acolo unde pacifiștii de salon reconciliază mental războaiele și brutalitățile unei lumi căzute, omul politic discriminează între aliații și adversarii partidei sale (asumându-și, desigur, riscul intervenției militare).

Înainte de-a ne lansa în bătălia privind deficitul bugetar, regimul achizițiilor publice, subvențiile de stat, sporurile de salariu, punctajul pentru pensii (toate lucruri foarte importante!), și chiar înainte de-a pleda pentru privatizarea companiei X sau Y, omul politic e apărătorul unor valori fundamentale, al unor instituții tradiționale și, în ultimă instanță, al unei civilizații.

Sună prețios, poate chiar pompos. E însă vital. Intersecția dintre politic (singular) și politici (plural) scoate la iveală contrastul dintre omul vizionar și simplul tehnocrat, între grădinarul unei singure ograde și slujitorul binelui comun, între expertul-birocrat și omul de acțiune, între umanistul cosmopolit și insul capabil să-și asume ereditatea și particularitatea. Cristalizarea conștiinței politice se face printr-o conversație permanentă între ieri, astăzi și mâine.

Doar din acest punct, discuția despre partide, lideri, programe, circumscripții, alegeri, alianțe, stânga și dreapta poate să înceapă. Pentru a cita un prețios membru al grupării Blogary, de acolo se și lansează proiectul: Restart România.

În aceste zile, Liga Studenților Români din Străinătate organizează, cu sprijinul Băncii Naționale a României, o importantă manifestare care reunește sute de tineri plecați din țară. Între temele dezbătute la acest simpozion se numără identitatea națională. În calitate de moderator și participant la acest panel pot spune că, în pofida tuturor atacurilor și a denunțurilor proferate de extremiștii de stânga sau calomniatorii de profesie, n-a existat nicio abatere către extremism, gândire antidemocratică, protocronism, neo-legionarism, tracomanie sau alte obsesii etnocratice. Rămâne o preocupare absolut firească, salutară și legitimă dezbaterea despre viitorul țării tale, respectînd atât tradițiile majorității, cât și nevoia de pluralism, în care vocea minorităților etnice să se audă (LSRS a invitat, de altfel, reprezentanți ai comunității maghiare și ai Federației Evreiești din România). Să menționăm și faptul că evenimentul marchează 140 de ani de la Marea Serbare de la Putna și de la Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni, la care au participat în 15/27 august 1871 personalități precum A.D. Xenopol, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu, Dimitrie Gusti (1818-1887) și alții. Socot utilă publicarea, în acest context, a unui eseu despre transformările idealurilor patriotice sub dictatura comunistă. (MN)

Am arătat într-un text anterior de ce cred că principalul mit fondator al istoriei noastre naționale rămâne apartenența românilor la civilizația apuseană. Noi de la Râm ne tragem reprezintă atât o descriere a latinității, cât și o aspirație seculară. Oricât de controversat, Apusul este cea mai puternică și cea mai veche sursă de legitimitate pentru România. Aparținem cultural Occidentului și căutăm să ne integrăm politic în această civilizație, fără a nega celelalte filiații: Ortodoxia răsăriteană, în primul rând, și proximitatea geografică a Balcanilor, în plan secundar. De la blăjenii greco-catolici și pașoptișii agnostici până la figuri precum Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu, ori de la Dinicu Golescu până la Mircea Eliade și Virgil Ierunca, mirajul Occidentului s-a tradus printr-o formă de respect față de ordinea legii, geniul religios al tradiției iudeo-creștine, ereditatea greco-romană, raționalitate, parlamentarism, inovație tehnologică, cunoaștere științifică, individualism, igienă, bune maniere și civilitate.

Comunismul a contestat acest mit fondator prin două operațiuni brutale și letale. Când, după 1944, cizma soldatului sovietic a pășit în conacele vechilor familii boierești, mii de cărți, manuscrise și incunabule s-au transformat în cenușă. Barbaria slavă a atacat celula memoriei naționale. Decenii la rândul de acumulări culturale și performanța mai multor generații de medici, ingineri sau arhitecți s-au pulverizat la comanda ideologiei staliniste.

Rusificarea agresivă din anii 1948-1963 a supradimensionat dimensiunea orientală a eredității noastre culturale. Într-o țară aflată sub ocupație bolșevică, discursul pro-european era o raritate. Abundau, în schimb, traducerile din limba rusă. Apăruseră în diferite orașe atât Muzeul Lenin, cât și Casa Prieteniei Româno-Sovietice. Doctoratele și studiile la Moscova formau noua elită politică. Erau interzise cărți care evocau sursele occidentale ale identității românești iar profesori cu diplome obținute la Berlin, Viena, Paris sau Londra întăreau rândurile deținuților politici. Biserica greco-catolică a fost desființată iar legăturile cu Vaticanul rupte, cel puțin o perioadă.

După distrugerea elitei cu vocație apuseană și la capătul rusificării forțate a României (prin forța tancului și cu amenințarea temniței), a urmat o perioadă de recuperare aberantă a patriotismului. Mai ales după 1968, național-comunismul a permis o anumită distanțare de Moscova și chiar relativa relaxare a dialogului cu Occidentul. După Tezele din iulie 1971, Nicolae Ceaușescu a condamnat explicit orice deviație cosmopolită a culturii oficiale, dând o undă verde protocronismului și cultului personalității. Pentru ca dictatorul din Scornicești să apară drept o figură excepțională a istoriei universală, Oltenia și întreaga Românie trebuiau să fie, la rândul lor, ieșite din comun (de unde și relicva intitulată Australanthropus olteniensis). Un silogism elementar permitea, de acum, destrăbălarea naționalistă și anti-occidentală: spațiul carpato-danubiano-pontic devenea leagănul marilor civilizații. Țara era împânzită de șantiere arheologice menite să ilustreze superioritatea așezărilor geto-dacice.

Lupta de neatârnare a lui Decebal îndreptățea, metonimic, politica de independență a lui Nicolae Ceaușescu. Burebista era un înainte-mergător iar Mircea cel Mare (și niciodată Bătrân) apărea ca figură tipologică a istoriei naționale. După cum Vechiul Testament prefigurează, în chip alegoric, marile întâmplări din Noului Testament, evul mediu românesc anunța revelațiile politice ale erei socialiste. Referințele la democrația interbelică sau la monarhia constituțională erau minime și întotdeauna acide. Minoritățile erau, la rândul lor, ostracizate. Etnicii evrei și germani se vindeau la bucată iar maghiarii puteau fi victima discriminărilor de tot soiul. Religia creștină, de asemenea, rămânea periferică în reconstrucția identității românești. Crăciunul era interzis, ca și Paștele ortodocșilor sau al catolicilor.

Prin național-comunismul ceaușist s-a dat liber și la anti-americanism. Radio Europa Liberă (finanțată de CIA) era subiectul demonizărilor de tot soiul. Cultele neoprotestante, susținute de un puternic lobby în Congresul SUA, deveneau ținta multor atacuri ale Securității. Tracomania, Cântarea României și Daciada erau anexate unui excepționalism penibil sub raport cultural (Edgar Papu, Iosif Constantin Drăgan, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu). Vulgar spus, românii erau invitați să se creadă buricul pământului.

O politică economică aberantă dubla delirul etnologic. Ceaușescu a promovat logica autarhică, de sorginte anti-capitalistă. Au slăbit importurile, în ideea că România se poate întreține exclusiv din producția internă de bunuri și mărfuri. Obsesia neatârnării a precipitat atât politicile artificiale pro-nataliste, cât și galopul plăților externe. Rezultatul? Un protecționism generator de sărăcie, beznă și foame. Într-o fază de ultimă degenerescență, paranoia ceaușistă a mai plusat la capitolul xenofobie. Spre finele anului 1989, agenturili străine erau marea sperietoare la radio-televiziunea română. Singurii români care putea striga Jos Comunismul! erau vânduți puterilor occidentale.

În perioada 1947-1989, rădăcinile adevăratului patriotism au fost retezate de două ori: mai întâi prin rusificare iar apoi prin național-comunism. Inventarea unui fals inamic extern a permis controlul deplin al populației, pe plan intern. Românii n-au mai putut răspunde cu adevărat la întrebarea: ce ne ține împreună? Privați de libertate, înstrăinați de modele autentice și lipsiți de șansa unor aspirații occidentale, românii s-au lăsat devorați de ură și frică.

Stalinismul dejist sau ceaușist a instalat suspiciunea ca afect principal al unei societăți multilateral dezvoltate. Deși moștenitori ai unei triumfătoare civilizații istorice, românii se temeau unii față de alții: delațiunea, vorbirea în șoaptă sau dublul-discurs erau practici cotidiene. Gândeam una și spuneam alta. La serviciul, denunțurile informatorilor Securității se produceau în lanț. Milioane de oameni căutau debușeul în sport, dar și acolo structurile opresive ale statului (Miliția, Armata, Securitatea) veneau să măsluiască rezultate și să aranjeze transferuri. Alți oamenii liberi căutau debușeul în lectură sau umor. Chiar și pentru o anecdotă se puteau face arestări, bătăi, anchete și ani buni de pușcărie.

Poporul devenise o simplă populație. La întrebarea ce ne mai ține împreună? – răspunsul venea pe cale oficial-propagandistică. Identitatea colectivă nu se formula ca sumă a opiniilor individuale și nici ca sinteză a dialogului generalizat. Identitatea națională exprima mai curând voința Partidului unic și monologul Secretarului General. Vizitele de lucru organizau toată grandoarea cultului personalității.

La serviciu, în școală, acasă ori la biserică, actul spontan de comunicare se lăsa cenzurat sau inhibat. La țară, apariția CAP-urilor a distrus vechile relații de proprietate și, implicit, depozitele de memorie sapiențială (sfatul bătrânilor). În orașe, edilii au îngrămădit populația în blocuri cu balcoane și camere strâmte (numite de unii ardeleni golumbării). Formatul lor era potrivit cu statutul de prizonier într-o țară închisă. Locuința-cușcă a fost preferată caselor tradiționale, înzestrate cu cerdac, pridvor, curte sau ieșire directă la stradă. Cultura dialogului se evaporase.

Ingineria socială a partidului făcea controlul populației. Muncitori din Moldova erau dezrădăcinați forțat și aduși la București sau în alte centre de puternică industrializare. Scopul ultim al propagandei a rămas, până la capăt, anularea tradițiilor, anihilarea voinței individuale și distrugerea simțului comunitar. Toate, în beneficiul delirului colectivist manifestat pe stadioane de 1 mai, 23 august sau la Cenaclul Flacăra.

Regimul limitase călătoriile în străinătate doar către blocul estic. Decăderea Occidentului era prezentată în emisiuni TV intitulate tendențios: Din lumea capitalului. Versiuni standardizate ale istoriei României excludeau orice referință pozitivă la marile familii boierești sau la înalta aristocrație. Cine suntem? – era întrebarea la care se grăbeau să răspundă secția de propagandă a PCR, profesorii de socialism științific, istoricii marxiști și toți cei responsabili pentru marginalizarea, eliminarea sau îngroparea elitei interbelice: țăranii fruntași, preoți destoinici, profesorii universitari, juriști eminenți, vechi membri ai Academiei Române.

Sentimentul fricii trona peste întreaga țară. Teama se infiltrase în toate alveolele societății. Prin demonizarea aristocrației, a burgheziei, a clerului sau a țăranimii fruntașe, comunismul a săpat la temeliile încrederii de sine a națiunii române. Ideologia extremei stângi a demoralizat individul (la propriu și la figurat), a slăbit forța familiei prin expropriere, a dezrădăcinat credința, a dezbinat comunitățile prin invidia egalitară, a descurajat competiția liberă și corectă dintre oameni.

Acestea sunt hibele reconstrucției identitar-simbolice a poporului român sub Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Pentru a relansa astăzi un discurs colectiv despre stima de sine și demnitatea națională, dreapta trebuie să cunoască adâncimea traumelor trecutului stalinist, în toate ramificațiile sale.

Pe de altă parte, trebuie evitată o excesivă idealizare a Occidentului, plecând de la observația – foarte simplă, de altfel – că civilizația apuseană are alte atribute în anul 2011 decât în 1945. Nihilismul european și fenomenul globalizării ne obligă la o regândire a surselor identității naționale.

Destinul istoric al României va trebui asumat de pe pozițiile realismului geopolitic, cântărind riscurile și oportunitățile începutului de mileniu III.