A fost premiat de către Asociaţia Vânzătorilor Independenţi de Cărţi de Mistere. O grupare cam trăsnită pentru aspiranţii la Nobel, care oferă totuşi în America Premiile Dilys Winn şi premisa unor succese nebănuite în cinematografie. Aşa a fost romanul Mystic River, care a devenit film în 2003 şi care în primăvara anului ce i-a urmat i-a adus lui Sean Penn Oscarul pentru cel mai bun actor. Acelaşi film avea să-i aducă şi lui Tim Robbins, după ani de carieră, un Oscar pentru rol secundar.
Cel care n-a fost zărit la premiere a fost chiar autorul, Dennis Lehane, un tip pe cât de popular, pe atât de modest. Într-un interviu cu autorul, Barbara Peters îndrăzneşte să afirme că nu-şi imagina că Lehane mai poate produce ceva care să poată depăşi succesul înregistrat cu Mystic River pentru că nivelul era deja mult prea înalt. Şi totuşi, anul trecut, acest ilustru necunoscut al publicului de peste ocean scrie în câteva nopţi, într-o specie inexistentă la noi, romanul ilustrat pe care Martin Scorsese îl desăvârşeşte în Shutter Island.
Este ceva ce aţi fi putut afla în multe rânduri şi totuşi n-aţi cunoscut niciodată până acum. Într-un sofisticat story detectivistic, Lehane îmbracă o analiză a celor mai delicate mecanisme ale minţii umane. Deşi finalul desluşeşte misterul, el nu oferă un rezultat al analizei. Şi totuşi, ceea ce mi s-a părut că merită cu adevărat remarcat e o idee care, în lipsa unei trăiri, devine greu de revelat. Aceea că oamenii care ajung eroi trecând printr-o traumă riscă să devină călăii celor pe care-i iubesc cel mai mult. Războiul nu se sfârşeşte nici prin eliberări, nici prin armistiţii, pentru că spaţiul frontului răsfrânge în timp urmări asupra celor care nu s-au aflat niciodată în el. Ca să ajung la această desluşire a filmului, am citit şi am ascultat multe interviuri cu autorul şi m-au clarificat două amănunte. Faptul că Lehane a experimentat relaţionarea cu persoane având dificultăţi mintale şi nevoia sa de a exprima ferm un punct de vedere cu privire la traumele de război.
Cum filmul lasă impresia că e altceva decât este, aşa cum şi realitatea e doar o percepţie a minţii noastre, pare greu de crezut că astfel de subtilităţi vor atinge sensibilităţile celor cu putere de decizie. Şi totuşi viziunea exprimă un curent care a germinat în America după al Doilea Război Mondial, a crescut odată cu războaiele din Coreea şi Vietnam şi pare că a dat roade odată cu venirea la putere a unui preşedinte cu viziuni noi privind politica militară din Irak. Pentru a rămâne fidel acestui sens, el a primit deja Nobelul pentru Pace.
Chiar şi fără premii, Shutter Island e o capodoperă cinematografică. Scorsese a găsit forma ideală de a aduce autorul în prim plan şi de a-şi arăta măiestria. A fost capabil să redea cu fiecare scenă tensiunea paginilor din carte. Nu ştii nicio clipă ce va fi apoi. Iar climaxul care ilustrează, cred, şi mesajul producţiei în ansamblu e într-o scenă care taie respiraţia sălii întregi. Trei trupuri de copii întinse pe o pajişte lângă un lac. Imaginea desăvârşită a suferinţei, care proiectează viitorul şi declinul într-un singur loc. Şi ideea că binele în care credem la un moment dat poate deveni răul suprem al celor pe care-i iubim cel mai mult.
Soluţia de final e aleasă din această disjuncţie. E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?
Nu ştiu. Aştept opiniile voastre şi alte premii Oscar.
am găsit o cronică interesantă a filmului:
"Pentru noul sãu film Shutter Island, Martin Scorsese a ales un cadru de recluziune – o insulã din Golful Boston pe
care se aflã un sanatoriu – închisoare – de psihiatrie pentru infractorii periculorşi. Anul este 1954. Eroul – Leonardo DiCaprio – e un poliţist federal aflat acolo ca sã investigheze misterioasa dispariţie a unei paciente. Asta-i numai misiunea pe care o declarã el – şi noi o aflãm – la începutul filmului şi care va pune pe o pistã falsã orice spectator. Scopurile sale ascunse sunt altele:
unul de interes public – sã dea în vileag experienţele sinistre fãcute pe insulã: spãlãri de creier, lobotomii,
testãri de medicamente, etc şi un scop personal: sã-l gãseascã pe piromanul care i-a incendiat casa omorându-i soţia.
Capcanele lui Scorsese
Shutter Island este marele film – de mulţi neînţeles – subestimat al lui Scorsese. Care aruncã prea multe în
joc. Ca un copil rãsfãţat lãsat nesupravegheat
într-un mare magazin de dulciuri – sã zicem – de Halloween.
În afara celor douã scopuri dezvãluite la început, ies la ivealã treptat tot felul de intenţii, toate strecurate
printre multele halucinaţii ale poliţistului – un fost alcoolic – dar şi multele flashback-uri ale sale; unele cu
soţia sa şi casa în flãcãri; altele cu mormanele de cadavre pe care le vãzuse ca soldat când armata americanã
a intrat în lagãrul de la Dachau. Şi aceste nenumãrate inserturi – unele superbe-strecurate printre
şoapte şi aluzii la doctorii nazişti ori nord-coreeni, la bomba nuclearã ori cea cu hidrogen, la vânãtoarea de
vrãjitoare anticomunistã şi multe altele. De fapt un tur de „expoziţie” dedicatã obsesiilor americane colective
din anii ’50 sau mai precis aşa cum aceste laitmotive au fost reflectate de presa şi filmele de mâna a doua din
epoca agitatã a lui Mc’Charthy. Apelând la aceste surse Scorsese riscã o „expoziţie” kitsch. Cam tot kitsch ar
pãrea şi folosirea ostentativã a unui sanatoriu psihiatric cu doi „doctori” aleşi pe sprânceanã: Ben Kingsley, bonom, cu papion şi pipã dar şi cu o „bãrbuţã de ţap” mefistofelicã pe de o parte; şi Max von Sydow pe de altã
parte, cu puternic accent german şi cu toate conotaţiile ce decurg din asta. Iar peste toatã acestã ambianţã de gothic horror invocarea bombasticã a Holocaustului pe muzicã de… Mahler, altfel bine aleasã pânã la citarea
ei ostentativã. Decriptarea acestui melanj de „kitsch” vine la final când vedem cã Scorsese îl foloseşte pe deplin conştient şi intenţionat. Poate o altã capcanã pentru privitor.
Cercuri concentrice
Pentru cei mai mulţi spectatori, filmul va cãdea sau va rãmâne în picioare în funcţie şi de cum o sã le pice aceste capcane presãrate inteligent pe tot parcursul sãu. Sunt piste false întinse din scenariu dar şi neliniştitoare
prin misterul lor, imaginile plastice fãcute sã contrarieze. În virtutea bunei şcoli moştenite de la
Hitchcock, Scorsese creazã cercuri concentrice de conspiraţii şi sugestii fãcute sã te debusoleze aproape
senzorial prin hãţişul poveştii/ poveştilor. Unora acest lucru li se va pãrea inteligent, altora ridicol – poate de aceea e un film controversat – nu la puţini li se va pãrea o trişerie, însã pentru spectatorul avizat, cu filmografia lui Scorsese la zi va fi o încântare care îi va dovedi cã venerabilul regizor nu este epuizat. Ci este chiar epuizant.
Pentru cã dacã a urmãri atent acest film nu este tocmai un maraton, o cursã de fond cinefilã este: ciudate
teorii ale conspiraţiei, multã paranoia, onirism schizofrenic, lagãre naziste, realitate vs iluzie, pavilioane clandestine, lobotomii, pacienţi secreţi,
pacienţi dispãruţi – reapãruţi, în timp ce insula este devastatã de un uragan, Scorsese ne aruncã într-un
vârtej de citate şi influenţe – de la clasicul Vertigo la şi mai clasicul horror pânã la expresionismul german pe care filmul pare a-l (re)instituţionaliza.
Puţine pelicule fac un plonjeu atât de abisal şi atent gradat în genunile unei minţi care se scufundã".
mai oameni buni, Leo este un schizofren pe care doctorul sau incearca sa-l aduca pe drumul cel bun, adica sa-l scoata din halucinatii si delir prin scenariul acela cu el fiind politist si venind pe insula sa ancheteze un caz. replica de final a filmului "mai bine sa mori om decat sa traiesti ca monstru" rezolva marele mister al filmului. Adica el se vindeca de simptome ( ceea ce in realitate nu se intampla) prin acest scenariu dus pana la capat de doctorii dar ii spune doctorului tot "partener" ca sa ii faca lobotomia tocmai pentru amuri ca un om nu sa traiasca ca un monstru care si-a omorat sotia. (lobotomia pe vremea aceea nu avea mari sanse de reusita. lobotomie = secționare a unor fibre sau fascicule nervoase dintr-un lob cerebral. in cazul fimului avand in vedere schizofrenia era vorba cel mai probabil de extractia unei intregi emisfere cerebrale)
bag seama ca de la filmul asta iesi numai cu intrebari.
nici nu mai sunt convins ca daca il vad de 2 ori cu subtitrare, as intelege ceva
@ Liana
ai dreptate mi-a scăpat acest detaliu.
– uite un prieten care tocmai a ieşit de la film mă întreba de ce oare dintre toti cei 3 copii, il urmareste doar imaginea fetitei?
n-am văzut filmul aşa că mă rezum la text
nu înţeleg sensul dilemei
adică, una şi aceeaşi persoană e bună dacă moare şi e monstruoasă dacă trăieşte?
păi, ce fel de om bun e(ra) ăla?
@ Liana,
nu moare nimeni. Lobotomia salveaza omenia. 😉
Medicul ii spune 'sefule' tocmai pentru ca eroul i se adreseaza cu Chuck, semn ca nu reuseste sa iasa din scenariul paranoic… Deci moare ca un om bun…
Liana, în final m-am înşelat. nu stiu cum. cred că am fost sedus de "logica" interpretării mele. dar, cel putin aseara, ce m-a dus cel mai tare in eroare a fost că medicul/partenerul lui i se adresează, după episodul în care îl readuseseră, sus în far, la realitate – acceptându-şi adevărata identitate, cu numele de detectiv şi cu "şefule". m-am gandit că medicul curant, după episodul revenirii la realitate, nu ar avea nici un motiv să îl mai apeleze după identitatea imaginară, cea a detectivului. pentru că eu am reţinut că Ben. K. îi spune că numele lui era Laeddis. Aşa am reţinut eu.
Deci nu mai cred că e T.D.. (dar în termenii lui TD, nu ar fi fost lăsat să plece. dar moare om bun, pentru că nu e de acord şi stie adevărul)
sigur nu e. asta schimba mult accentele pe care eu le-am pus.
Oricum m-am enervat tare pe mine că l-am citit gresit. Măcar pentru că citisem cronica lui Gorzo şi o zice alb pe negru.
@Mece, daca el e Teddy Daniels, de ce nu pleaca de pe insula pentru a vorbi despre 'experimentele' de acolo? Nu asta ar fi facut un om bun?
@Guta Yodda says
ai dreptate. asta e, m-am inselat.
vorbitzi despre faptul de a te rataci prin labirint? de la Theseu incoace au facut-o suficient de multzi. mi-aduce aminte de 2 filme: Calauza si Glissando.
Si eu vin de la film :))
Foarte fain a fost, am ramas impresionat. Scorsese magistral. DiCaprio la fel. Mi-a placut mult si de Mark Ruffalo. Mai ales prima parte a filmului a fost excelent realizata, muzica exact cum trebuie, cadrele…. Recunosc ca, atunci cand el a inceput sa aprinda chibrituri, am inceput sa cred (60%) ca el e de fapt Laeddis.
mece, stai jos, ai patru, dar ai toate sansele la bac. deci tu esti teddy daniels.
Mai întâi: palierul de lectură propus de Andrei Gorzo e cu siguranţă valabil, cel mai bun indiciu în acest sens fiind unica aducere aminte a acelei comisii de supraveghere a activităţii comuniste (care la Scorseze nu poate fi întâmplătoare) a senatorului McCarthy şi succesiunea de teme ale anilor 50.
Acum eu:
Şobolanii.
În primul rând, ca purtători simbolici ai bolii, ai ciumei, aceştia ţâşnind din măruntaiele insulei, sunt un semn al naturii reale al acestui loc. De altfel, dacă stai să te gândeşti puţin, o parte importantă din film este o rătăcire prin coridoarele celor 3 clădiri, ceea ce duce cu gândul la canalele subterane în care şobolanii îşi fac veacul, iar viaţa insulei se desfăşoară în aceste coridoare.
Şobolanul este o temă care apare de mai multe ori şi în The departed. Una din replicile cu care am rămas eu este asta: COSTELLO: Tails. Fuckin' rats. This rat shit is wearing me thin./ FRENCH:Francis, they're all rats. (…) Yeah, we're becoming a nation of rats”. Nu ştiu dacă forţez o legătură aici, dar, poate nu întâmplător personajul lui Di Caprio are propria sa “tail”. Poate nu întâmplător pentru el realitatea acestei insule chiar în SUA nu este acceptabilă, moral vorbind.
Farul.
În mod normal farul este punctul stabil, cel care semnalizează terra firma, salvarea ori măcar semnul certidutinii pentru cei care alunecă pe suprafaţa instabilă a apei, semnul a ceva care nu se schimbă după cum bate vântul. Dar farul este lumina, mai ales. Ori în film avem un far care nu mai funcţionează. Funcţia lui e inversată: e locul unde se stinge lumina în mintea omului.
Iar rătăcirea, pierderea reperelor, ce e rău şi ce e bine, ce e real şi ce nu – vezi farul care nu mai funcţionează, e pariul filmului. Personajul rătăceşte şi caută pe coridoarele celor 3 corpuri de clădiri, caută şi rătăceşte pe afară.
Care-i realitatea? Există o ordine morală, cum zice Teddy Daniels? Sau trăim într-o lume a lui Homo homini lupus, unei dispute a violenţelor cum zice comandantul insulei? Teddy Daniels răspunde cu întrebarea de care vorbeşti şi tu: E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?. Cred că răspunsul lui e ceva mai mult decât o rezovare a misterului. El confirmă (pentru că o mai afirmase odată) existenţa ordinii morale. Zic că o confirmă pentru că el este, până la urmă, Teddy Daniels – în penultima replică a filmului „partenerul” său îl strigă pe acest nume după ce se dezvăluise ca fiind în „realitate” medicul lui curant. Deci el este Teddy Daniels.
da frate, mult mai mişto. în felul ăsta ajungi la un răspuns de 2 lei în toate cele 4 puncte ale lui. felicitări.
E mai bine să mori ca un om bun sau să trăieşti ca un monstru?
Nu pricep intrebarea!!
1. Daca intrebarea se refera la altenativa sa mori sau sa traiesti, raspund, mult mai bine e sa traiesti.
2 Daca traiesti e mai bine sa fii om bun.
3. Cind mori, nu conteaza.
4. Daca te simti bine sa fii monstru atunci esti fericit, daca nu, nu.
Ce bine ca nu ma duc sa vad filme, ca uite unde ajungi!
P.S Monstru e de la PSD sau PNL, nu?
tocmai de la Shutter Island vin. asta vroiam sa zic
hei, ce chestie, tocmai de la Shutter Island. si e bun, într-adevăr. bun.
Liana, unde-i disclaimer-ul cu "idaca postati, nu fiti spoilers!" ? 🙂