Nordicii

Să zicem că o familie bogată are un copil răsfățat care face praf un Mercedes într-un accident fără victime. O familie săracă observă incidentul, vede bogăția primei familii și deduce că accidentul e cauza bogăției primilor. Cum ei au doar un Oltcit, decid că trebuie aplicată pe el metoda accidentului.

Unul din cele mai răspândite argumente pro socialism e apelul la țările nordice. Potrivit acestui argument, nordicii sunt foarte socialiști și cu toate acestea sunt foarte bogați. Pentru stânga pare să fie valabilă ecuația SUA = Capitalism, Nordicii = Socialism[1]. În universități auzi mereu contrastul între neoliberalismul americanilor și socialismul cu față umană din modelul suedez. Suedia e un paradis unde problemele au fost rezolvate prin taxe mari[2]. Stiglitz amintește cum un ministru de finanțe scandinav îi spunea că aceste țări au crescut mai mult pentru că au taxe mari[3]. Cu ele sunt finanțate educația, infrastructura, tehnologia. Sunt investiții care per ansamblu cresc outputul economic și așa sunt compensate efectele adverse ale unei creșteri de taxe asupra mediului de afaceri[4].

Majoritatea țărilor sunt azi economii mixte. Acestea au atât elemente de capitalism, de proprietate privată, cât și elemente de socialism, de control și intervenție a statului. Premierul danez Lars Lokke Rasmussen spunea că Danemarca e departe de a fi o economie planificată și că e o economie de piață[5]. Totuși, o economie mixtă poate fi numită per ansamblu „socialism”, chiar dacă nu avem un socialism totalitar ca în comunism sau nazism. Socialismul e și despre un control parțial al individului de către stat, nu trebuie să am neapărat planificare centralizată sau totalitarism. Diferența între țări se face în funcție de gradul de socialism practicat. Unele economii mixte sunt mai liberale, cum sunt Elveția sau Olanda, altele mai iliberale, cum sunt Venezuela sau Grecia. Chiar dacă establishmentul academic luptă împotriva neoliberalismului și turbo-capitalismului, nu există azi un singur exemplu de stat care să fie liberal clasic. Țările cele mai apropiate de acest model au fost SUA și Anglia pe vremuri. Azi cele mai apropiate sunt Hong Kong și Elveția.

În ultimul timp a devenit o obișnuință să fie realizați indecși ai libertății economice. 3 astfel de indecși sunt cei realizați de Heritage, de Fraser și de Cato. În oricare din asemenea clasamente, toate cele 5 țări nordice – Islanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda – au scoruri foarte bune.

De exemplu, în indexul Heritage pe 2018, avem:

Islanda  – 11
Danemarca  – 12
Suedia – 15
Norvegia – 23
Finlanda – 26[6].

În acest top SUA e pe 18, iar România pe 37.

În topul Fraser pe 2015:

Islanda  – 62
Danemarca  – 15
Suedia – 27
Norvegia – 25
Finlanda – 17[7].

În topul Fraser România e pe 20, SUA pe 11. România e chiar lăudată în acest material Fraser.

În indexul CATO pe 2015:

Islanda  – 31
Danemarca  – 8
Suedia – 13
Norvegia – 25
Finlanda – 17[8].

Potrivit acestor topuri, nordicii nu par atât de socialiști cum o arată reputația lor. Punctul lor vulnerabil și care-i trage în jos în aceste clasamente e taxarea. Într-adevăr, socialismul e și despre taxe mari și e adevărat că nordicii au taxe mari. Acestea descurajează munca și investițiile[9].

Apoi, pentru unii autori, taxarea nordicilor e mai degrabă regresivă decât progresivă, în sensul că aceasta cade pe clasa mijlocie și pe săraci mai degrabă decât pe corporații[10]. Trebuie să ținem cont și de faptul că aceștia nu sunt atât de mobili ca bogații să fugă de o taxare agresivă[11].

De obicei, oamenii care spun că nordicii sunt foarte socialiști se uită doar la taxe. Într-adevăr, celelalte fiind aceleași, taxe mai mari înseamnă mai mult socialism. La nordici însă, celelalte nu sunt aceleași. Nordicii compensează taxele mari prin politici pro piață[12]. Suedia are într-adevăr politici fiscale socialiste, însă compensează prin politici liberale în alte părți cum ar fi liberul schimb, reglementările sau politicile monetare mai puțin inflaționiste[13]. În 2018, Suedia e depășit America în topul Heritage pe libertate economică. Acești indecși au avantajul că au mai multe criterii prin care vor să capteze gradul de libertate economică, taxarea nefiind decât unul dintre ele.

Reglementările pot însă duce la mai multă corupție și presiune a statului decât taxele mari. Nordicii au reputația unor țări cu taxe mari, dar mai puțin corupte decât state care au taxe mai mici dar reglementează mai mult[14]. Uneori reglementările sunt mai toxice decât taxele. Poți avea țări cu taxe mici în care nu ești lăsat să funcționezi dacă nu ești în relații bune cu elitele politice extractive de acolo.

În „Doing Business Report” al World Bank nordicii au, de asemenea, scoruri foarte bune:

Islanda  – 23
Danemarca  – 3
Suedia – 10
Norvegia – 8
Finlanda – 13[15].

E un raport focusat pe reglementări, mai puțin pe alți indicatori.

Țări ca Danemarca și Suedia au economii dereglementate[16]. Suedia înseamnă dereglementare, liber schimb (nu protecționismul lui Sanders), înseamnă vouchere școlare, privatizarea parțială a pensiilor și taxe pe firme mai mici[17]. În 1994, suedezii au dereglementat masiv în domeniul taximetriei, aviației, drumuri, electricitate, telecom și școli[18]. Conform indexului Fraser, Suedia și Danemarca sunt mai liberale pe sectoare ca banii, liberul schimb, reglementările etc. De exemplu, acestea nu au multitudinea de reglementări legate de licențiere care blochează competiția în America[19].

Și banii sănătoși pot fi mai importanți decât taxele. Să ne gândim la inflația din Venezuela sau la rolul scăderii artificiale a dobânzii în declanșarea crizelor economice analizat de economiștii din școala austriacă. Ori nordicii stau bine la acest capitol al banilor.

Apoi nordicii au și un trecut mai liberal ca al altora, nu doar un prezent. Nordicii n-au avut mereu un welfare state mare. De exemplu, au introdus școlile la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ca și celelalte țări europene[20]. Mărimea welfare state era la fel ca a celorlalte state europene[21]. Înainte de anii ’60, taxele nordicilor erau în jur de 30%. Era o cifră obișnuită pentru țările dezvoltate[22]. Taxele nordicilor încă erau mici în 1960[23]. Până în 1960, povara sectorului public în Suedia era mai mică decât în SUA[24].

Feudalismul a fost mai puțin prezent în aceste țări, cu excepția Danemarcei. Așadar, seriozitatea muncii, cred unii cărturari, a fost alimentată nu doar de climă, ci și de drepturile de proprietate[25]. Unii autori văd etica solidă a nordicilor și în consumul de cafea. Nordicii beau cafea multă și tare[26]. Americanii beau cafeaua în căni mari, dar o fac slabă. Nordicii folosesc căni mari și beau cafeaua mai tare ca turcii sau italienii. Aceasta ar fi o probă a focusului pe munca intensă[27].

Nordicii sunt mult mai liberali decât credem[28]. Așa zis-ul model nordic nu a existat decât între anii ’70 și ’90[29]. Până în 1932, când vin social-democrații la putere în Suedia, cheltuielile erau sub 10% din PIB. Chiar și în 1950, cheltuielile Suediei erau sub cele ale SUA[30]. În 1950, taxele totale ca pondere în PIB în Danemarca și Suedia erau 20 și 19% versus 24% în America[31].

Suedia a început să-și crească statul din anii ’70. Cheltuielile au sărit de la 20% din PIB în 1950 la mai mult de 50% în 1975[32]. Existau și taxe care depășeau 100% în unele cazuri. Așa am avut un exod al oamenilor bogați printre care regizorul Ingmar Bergman sau fondatorul IKEA Ingvar Kamprad. În 1993, cheltuielile publice ajungeau la 67% din PIB[33]. În anii ’90 au plecat din țară inclusiv membrii trupei ABBA[34]. Taxele în Suedia crescuseră atât de mult că patronii pierdeau bani dacă făceau profit, datorită taxelor mari și inflației[35]. Apogeul a fost atins în anii ’80 cu fondurile sindicatelor, când o parte din profit era transferată sindicatelor pentru a cumpăra acțiuni la aceleași companii. De fapt era un transfer de la firme la sindicate. Era o mutare comunistă. A fost o decizie care a gonit din țară companii precum IKEA, Tetra Pak, H&M etc[36]. Aceste fonduri au fost introduse în 1984 (!) și abolite de un guvern de centru-dreapta în 1991[37].

Autorii liberali argumentează că Suedia a devenit bogată în perioada ei mai liberală între 1870 și 1936, când vin social-democrații la putere[38]. Legile economice funcționează și în nordul Europei. Țările nordice au devenit bogate în perioada cu taxe mici și politici pro piață și au stagnat sub politici socialiste[39]. Acum 150 de ani, Suedia era sub Congo. Între 1850 și 1950 venitul Suediei a crescut de 8 ori, deși populația s-a dublat[40]. În 1870 PIB-ul per capita al Suediei era cu 57% mai mic decât al UK. În 1970 era cu 21% mai mare[41]. Între 1870 și 1950, economia suedeză a crescut mai mult ca a oricărei țări industrializate[42]. Suedia nu a crescut datorită socialismului. Aceasta a crescut în perioada mai liberală a Suediei (circa 1870) și venirea la putere a social-democraților (circa 1936)[43]. La început social-democrații păstrează politicile pro piață anterioare cu mici reforme de tip welfare state. Această atitudine se schimbă în anii ’70. Atunci crește foarte mult intervenția statului[44] și are loc „the bolivarian turn”[45]. Iar episodul nordic durează până prin ’90. Azi nordicii sunt deja într-o etapă post-nordică.

Perioada 1970-1991, a fost un eșec pentru Suedia dacă ne uităm la creșterea economică de aici față de cea a celorlalte țări europene[46]. Între 1950 și 2000, populația Suediei a crescut de la 7 la 9 milioane. În acest timp, numărul net de slujbe creat în sectorul privat e aproape 0[47]. În 2000, doar una din cele 50 de companii mari suedeze au fost înființate după 1990[48]. Modelul suedez nu a priit Suediei. În 1970, Suedia era a 4-a cea mai bogată țară din lume în clasamentul OECD. În 2000 a trecut pe locul 14[49]. În 1970, Suedia era cu 25% mai bogată decât media OECD. 20 de ani mai târziu, scorurile erau aproape la fel[50]. Țările scandinave ilustrează poanta că poți face o avere mică dacă începi cu una mare[51].

În plus, am avut o erodare a moravurilor prin creșterea statului. Welfare state a erodat caracterul foștilor vikingi[52]. Potrivit World Value Survey, în anii 1980, 82% din suedezi și 80% din norvegieni credeau că nu e bine niciodată să primești ajutoare de la stat pentru care nu te califici[53]. Într-un sondaj realizat între 2005 și 2008, doar 56% din norvegieni și 61% din suedezi mai răspundeau așa. În 2010 și 2014, procentul suedezilor scăzuse la 55%[54]. Această decăderea a moravurilor se vede și la concediile medicale. Suedia are una din ratele cele mai mari de concedii medicale din Europa. În timpul concediului cetățenii primesc 80% din salariul normal[55]. Deși Suedia stă bine pe indicatorii sanitari, uneori avem o explozie de concedii medicale, mai cu seamă în timpul evenimentelor sportive. Așa s-a întâmplat în timpul campionatului mondial de fotbal din 2002. Unor autori le e greu să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă Suedia ar fi trecut atunci de optimi[56]. Din fericire, a pierdut cu Senegal.

Țările sărace rezistă mai puțin la socialism. Într-un fel fac față socialismului Venezuela sau Grecia, altfel America sau Suedia. Unul din privilegiile unui om bogat e că se poate purta mai mult timp iresponsabil decât o poate face un om sărac[57].

Poziția liberalilor e că țările nordice au prosperat în ciuda modelului nordic[58].

Acestea erau bogate înainte de welfare state-ul de azi[59]. Ca să distribui ceva, ai nevoie de ceva care să fie redistribuit[60]. Producția întotdeauna precede consumul. Nordicii sunt bogați nu datorită socialismului, ci în ciuda lui. Fără socialism ar fi fost și mai bogați.

Pentru socialiști, modelul suedez e cel din perioada 70′-’90. Aceștia par să nu fi observat reformele de liberalizare începute din anii ’90[61]. Suedezii au dereglementat, redus taxele, introdus competiția în serviciile publice și reformat ajutoarele sociale[62]. Există o diferență între modelul suedez de azi, mai neoliberal, și cel din ’90, mai socialist[63]. Ca atare, era mai aproape de adevăr Iliescu când vorbea de modelul nordic în România anilor ’90 decât Sanders în America lui 2016.

Nordicii nu sunt bogați pentru că au cheltuieli publice mari, ci își permit cheltuieli publice mari pentru că sunt bogați. Atitudinea socialiștilor, inclusiv a cărturarilor români, e aceea a unei familii sărace care se uită la o familie bogată și conchide că ultima este bogată deoarece cheltuiește mult și nu invers. Unii intelectuali recomandă țărilor care-și iau ca model Suedia să facă ce a făcut aceasta când era săracă, nu ce face azi, când e bogată[64]. Apoi se pierde din vedere că România, deși estică, a fost prea mult timp nordică.

[1]   Engel, C.Jay. 2013, What about Scandinavia?: http://reformedlibertarian.com/articles/economics/what-about-scandinavia/, accesat 29.03.2018.

[2]   Henschen, Jon. 2018, Is Sweden Socialist? No, but … https://fee.org/articles/is-sweden-socialist-no-but/, accesat 14.03.2018.

[3]   Stiglitz, Joseph E. 2012, The price of inequality: how today’s divided society endangers our future W. W. Norton & Company, Inc., New York, p.52.

[4]   Ibidem.

[5]   Rockwell Jr., Llewellyn H. 2016, Bernie vs. Ron Paul: There’s No Comparison: https://mises.org/library/bernie-vs-ron-paul-there’s-no-comparison, accesat 13.03.2018.

[6]     Heritage Foundation, 2018, Index of Economic Freedom: https://www.heritage.org/index/ranking, accesat 29.05.2018.

[7]     Fraser Institute, 2017, Economic Freedom of the World: https://www.fraserinstitute.org/sites/default/files/economic-freedom-of-the-world-2017.pdf,    accesat 29.05.2018.

[8]     Cato Institute, 2017, The Human Freedom Index 2017: https://object.cato.org/sites/cato.org/files/human-freedom-index-files/2017-human-freedom-index.pdf, accesat 29.05.2018.

[9]   Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia: exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.56.

[10] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[11] Norberg, Johan. 2016, Bernie’s Right—America Should Be More Like Sweden,    But not in the way he thinks: http://reason.com/archives/2016/04/18/bernies-rightamerica-should-be, accesat 28.03.2018.

[12] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Unexceptionalism. Culture, Markets and the Failure of Third-Way Socialism, The Institute of Economic Affairs, London, p.116.

[13] Mitchell, Daniel J. 2016a, The Swedish Case for Limited Government https://fee.org/articles/the-swedish-case-for-limited-government/, accesat 14.03.2018.

[14] Holcombe, Randall G. 2015, Controlling the Regulatory State: https://mises.org/wire/controlling-regulatory-state, accesat 13.03.2018.

[15] World Bank, Doing Bussiness Report, 2018, Washington.

[16] Horra, Luis Pablo de la. 2016, Putting the Tax Burden on the Poor https://fee.org/articles/misconceptions-about-the-nordic-economies/, accesat 14.03.2017.

[17] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[18] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[19] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[20] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.27.

[21] Idem, 2016, 27.

[22] Sanandaji, Nima. 2015a, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular    https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 14.03.2018.

[23] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.18.

[24] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[25] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.6.

[26] Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia : exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.39.

[27] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.40.

[28] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.114.

[29] Ibidem, pp. xiii-xiv.

[30] Karlsson, Stefan. 2006, The Sweden Myth: https://mises.org/library/sweden-myth, accesat 13.03.2018.

[31] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[32] Karlsson, Stefan. 2006, op.cit.

[33] Grant, Madeline. 2017, Scandinavia Is No Socialist Valhalla: https://fee.org/articles/scandinavia-is-no-socialist-valhalla/, accesat 14.03.2018.

[34] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[35] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.69.

[36] Ibidem, p.70.

[37] Ibidem, 71

[38] Ibidem, 15.

[39] Ibidem, p.76.

[40] Norberg, Johan. 2013, How Laissez-Faire Made Sweden Rich: https://www.libertarianism.org/publications/essays/how-laissez-faire-made-sweden-rich, accesat 28.03.2018.

[41] Sanandaji, 2016, 17.

[42] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[43] Sanandaji, 2015, op.cit., p.15.

[44] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.68.

[45] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[46] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.71.

[47] Ibidem, p.72.

[48] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[49] Amselem, Yonathan. 2015, How Sweden Succeeds in Spite of Itself: https://mises.org/library/how-modern-sweden-profits-success-its-free-market-history, accesat 13.03.2018.

[50] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[51] Ibidem.

[52] Mitchell, Daniel J. 2016b, The Welfare State Has Slowly but Surely Eroded Nordic Character: https://fee.org/articles/the-welfare-state-has-slowly-but-surely-eroded-nordic-character/, accesat 14.03.2018.

[53] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.97.

[54] Ibidem, p.98.

[55] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[56] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[57] Mises, Ludwig von. 2006, Thoughts for Today and Tomorrow, Third Edition, p.73.

[58] Dorobăț, Carmen Elena. 2015, No way, Norway!:  https://mises.org/wire/no-way-norway, accesat 13.03.2018.

[59] Palmer, Tom. 2015, în Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.ix.

[60] Ibidem .

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Sumner, Scott. 2015, The Denmark Delusion: https://fee.org/articles/the-denmark-delusion/, accesat 14.03.2018.

[64] Norberg, Johan. 2013, op.cit.

PNL. Ultimul Cartus!

Astazi despre liberalism si liberali.

Sunt un liberal convins. Iar principiile liberale sunt cele care m-au ghidat in toata activitatea mea in ultimii 27 de ani. Dovada sunt toate pozitiile publice pe care le am avut in activitatea mea.

La sfarsitul lui 2016 am hotarat sa fac un pas importanat. Am intrat in politica. Am ales PNL pentru ca de aici a venit propunerea. De 2 luni sunt senator al acestui partid si a venit momentul sa va spun cateva din parerile mele personale despre liberalism si PNL.

Liberalismul din Romania a incercat sa urmeze firul vechiului partid istoric. In opinia mea nu a reusit intotdeauna. Trebuie sa spunem cu curaj ca daca acum 10 ani cand spuneai liberalism toata lumea se gandea la PNL, astazi situatia este diferita. Si asta nu pentru ca principiile liberalismului s-au schimbat. Va spun asta eu, care pana acum cateva luni priveam din afara partidului acest tablou politic si astazi din pozitia de senator al PNL.

Experienta mea politica in PNL ma face sa scriu aceste randuri. In cele 2 luni in senatul Romaniei am incercat, fara experienta politica, sa ma ghidez doar dupa principiile liberale. Am avut si surprize, unele chiar neplacute. In opinia mea liberalismul nu este de vanzare. De aceea nu putem negocia nimic cu PSD. Si cred ca acesta este unul dintre lucrurile care ne au facut sa ne pierdem o parte importanta dintre sustinatori.

Pozitiile mele fata de programul start-up si fata de gratuitatea pentru transportul studentilor mi-au atras comentarii negative din partea multor liberali din partid. Dar trebuie sa stiti ca liberalii din afara partidului nu m-au criticat. Cine sunt cei pe care trebuie sa-i ascultam cand vorbim despre liberalism? Eu cred ca aceasta diferenta nu ar exista daca activitatea noastra politica, discursurile noastre din parlament s-ar baza doar pe principiile liberale. Asta este calea, in opinia mea.

Nu cred ca in cele 2 luni de activitate parlamentara am reusit ca partid sa dam un raspuns politic serios psd-ului. Si asta nu datorita evenimentelor din partid sau datorita rezultatelor de la alegeri. Cred ca nu am stiut sau poate nu am vrut sa o facem.

Omeneste vorbind inteleg preocuparea unor colegi pentru alegerile care urmeaza in iunie. As vrea, fara sa supar pe nimeni, sa va spun si parerea mea in legatura cu pregatirea congresului. Cred ca era mult mai bine daca reuseam sa ne alegem conducerea partidului cat mai repede dupa alegerile paralamentare. Spun asta pentru ca eu cred ca lucrurile vizibile pentru electorat, care conteaza, sunt lucrurile pe care le facem in Parlament in lupta noastra cu psd. Prestatia noastra in Parlament poate castiga sau pierde liberalii care nu sunt in partid.

Poate o sa va surprind dar nu cred ca avem o problema legata de figurile vechi sau noi in partid. Cel putin eu nu simt acest lucru. De aceea cred ca oamenii vechi din partid nu trebuie sa se retraga. Cu o conditie insa. Sa-i simta toata lumea ca respira si transpira liberalism. Si pentru ca nu am reusit sa transmitem foarte bine acest lucru am pierdut doua randuri de alegeri. Sa fie clar, liberalismul nu este de vanzare.

Nu ar trebui sa ne fie frica sa luam cu curaj atitudine fata de pomenile electorale ale psd-ului pentru ca am putea sa pierdem nu stiu cate voturi. Ar trebui sa ne concetram pe ce ar trebui sa recastigam din voturile liberalilor din Romania. Senzatia asta ca negociem in permanenta posturi si functii cu psd-istii ne ucide. Frica de a iesi pe strada, printre oameni, cand isi sustin liber punctele de vedere, trebuie sa dispara. Ne este frica ca vom fi acuzati ca vrem sa profitam. Acum 10 ani PNL era tot timpul la manifestari si chiar le organiza. Astazi am disparut.

Ultimul lucru la care vreau sa ma refer este deosebirea pe care o fac unii intre vechiul PNL si vechiul PDL. Pot sa emit o opinie in acest caz pentru ca sunt nou in politica. In Parlament nu am simtit aceasta diferenta. Cred ca fuziunile anului trecut la nivelul de filiale nu au fost un succes si asta datorita unor oameni. Daca oamenii aveau convingeri profund liberale, de dreapta, atunci ar fi fost mai putin importanta persoana. Va dau acest exemplu pentru ca de maine incep alegeri la nivel de filiale. Ca sa fie un succes eu cred ca totul trebuie sa se bazeze mai intai pe principii iar ulterior persoanele sa se alinieze acestor principii.

PNL trebuie sa invete din greselile trecutului si sa priveasca cu optimism spre viitor. Oamenii cu vederi liberale care nu sunt in partid privesc spre noi cu speranta si optimism. Trebuie sa le dam sansa sa vina alaturi de noi prin prestatia noastra, chiar daca uneori nu este perfecta. Doar uniti putem face acest lucru.

Eu, Florin Citu, cred ca PNL reprezinta partidul politic care poate oferi liberalismului adevarat sansa de a fi perceput corect si de a reprezenta o optiune pentru poporul roman.

 

Invitatie – Europe at Crossroads: Illiberal Challenges, Liberal Alternatives

The Center for Institutional Analysis and Development – Eleutheria (CADI), The Friedrich Naumann Foundation (FN), The Institute for Economic Studies Europe (IES- Europe) and The Society for Individual Freedom (SoLib) are receiving applications for The September School of Economics, Politics and Philosophy, scheduled for September 20-25, 2016 at Hotel Apollo Hermannstadt in Sibiu, Romania.

This year’s theme is:
Europe at Crossroads: Illiberal Challenges, Liberal Alternatives

Lecturers of this year are:

Karl-Peter Schwartz, Frankfurter Allgemeine Zeitung;
Dragoș Paul Aligică, George Mason University;
Pierre Garello director of IES-Europe, Faculté d’Economie Appliquée, Aix-en-Provence;
Cătălin Avramescu, University of Bucharest.

Panelists:

Florin Cîțu, Economist; Laurentiu Gheorghe, University of Bucharest; Bogdan Glăvan, Romanian-American University; Octavian Jora, Academy of Economic Studies;
Daniel Kaddik, Friedrich Naumann Foundation;
Aura Matei, CADI-Eleutheria;
Costea Munteanu, Academy of Economic Studies;
Gabriel Mursa, FEEA, Al. I. Cuza University, Iași;
Claudiu Năsui, SoLib;
Christian Năsulea, University of Bucharest;
Ovidiu Neacșu, SoLib;
Radu Nechita, Independent Center for Studies in Economics and Law;
Marian Panait, Institute of Philosophy, Romanian Academy;
Cristian Păun, Academy of Economic Studies;
Emanuel Socaciu, University of Bucharest;
Costel Stavarache, CADI Eleutheria;
Florin Șari, Romanian Football Federation;
Radu Șimandan, Republican Institute;
Horia Terpe, CADI-Eleutheria;
Vlad Topan, Ludwig von Mises Institute Romania;
Andrei Trandafira, CADI–Eleutheria;
Raimar Wagner, Friedrich Naumann Foundation.

Detalii privind participarea gasiti pe site-ul CADI.

cadi(Foto: cadi.ro)

Mama si tata mai au de lucru

Îngăduiți-mi o expunere mai largă pe tema homosexualității.

Din perspectiva Evangheliei, Dumnezeu urăște păcatul și nu pe păcătos, iar Iisus Hristos a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoși: mântuirea are și o dimensiune restaurativă: e naștere din nou, în lumina libertății, a iubirii divine și a comuniunii. De vreme ce nu e creștinește să urăști pe cineva, nici pe homosexuali nu se cuvine să-i urăști. Dar nici nu le poate cere cineva creștinilor să aplaude sodomia și lesbianismul așa cum aplaudă, să spunem, focurile de artificii. Îndemnul divin: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” leagă căsătoria de un scop procreativ natural și indispensabil.

Din perspectiva democrației liberale, viața privată e intangibilă. Nimeni nu are dreptul să judece faptele altuia dacă ele nu lezează interesul general, proprietatea sau drepturile civice ale unor terți. Închiderea lui Oscar Wilde pentru un scandal de moravuri constituie – printre multe alte triste exemple – o rușine pentru civilizația modernă. Cu atât mai odioasă apare persecutarea politică a homosexualilor în regimurile naziste și comuniste.

Din perspectiva istoriei și a geografiei umane știm că diferite societăți au interzis sau, dimpotrivă, au tolerat homosexualitatea: întrucât Occidentul post-modern e o societate care valorizează libertatea și pluralismul, nu e de mirare că homosexualitatea a fost depenalizată. E totuși o diferență între a nu pedepsi legal această practică și a o impune legal, pe picior juridic de egalitate cu drepturile heterosexualilor, pentru care familia înseamnă bărbat și femeie, adică ”mamă” și ”tată”, nicidecum ”două mame” sau ”doi tați”.

În concluzie, stigmatizarea creștinilor ca ”homofobi” este la fel de inacceptabilă ca și stigmatizarea cuiva pentru orientarea sa sexuală. Pe de altă parte, a respecta tradiția, aici, înseamnă a oferi omenirii un viitor…

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc