Două invitații

În ultima săptămînă am fost prinsă cu vizita făcută la invitația PMP de o delegație americană la București (ei au mers și la Chișinău, eu nu), despre care am să vă povestesc într-un articol viitor.

Astăzi vă fac două invitații.

Despre prima, Paul Dragoș Aligică scrie:

Pe data de 17 mai la ora 4 pm (adica 16:00, nu 18:00 cum era programata initial), in Sala de Consiliu a Facultatii de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, ICUB organizeaza o conferinta-dezbatere cu publicul a sussemnatului. Tema va fi democratia liberala.

Ati auzit pana la saturatie pana acum despre Populism si pericolele sale. Am sa vorbesc din perspectiva filosofiei politice si teoriei institutionale despre un alt pericol, mult mai profund – fata de care ceea ce e numit dispretuitor si alarmist „populism” in discursul si propaganda oficiala a establishmentului este doar un epifenomen, un rezultat si o reactie: Elitismul epistocratic si paternalist. Acesta va fi punctul de plecare. De aici vom lasa discutia sa ne duca acolo unde logica argumentelor si interesele si intrebarile noastre ne vor duce.

Aici este anuntul oficial al ICUB si mai jos un link spre pagina oficiala (cu nota ca intre timp organizatorii au schimbat ora de incepere, care este 4 pm nu 6 pm):

17/05/2018 “Epistocracy, Elitism and the New Paternalism: New Challenges to Liberal Democracy in Contemporary Political Thought” with Dragoș Paul Aligică (Visiting Prof. ICUB)

This event will take place on the 17th of May, at 4 p.m, Council Room, Faculty of Sociology and Social Work (Schitu Măgureanu. nr.9) , sector 5, Bucharest. More information is available here:

Pe site-ul ICUB puteți afla mai multe amănunte despre conferință. Aici.

A doua invitație este, de fapt, un must read, după părerea mea. Tot Dragoș Aligică a deschis platforma publicistică Marginalia.

Marginalia este, înainte de toate, un experiment, așa cum ne spune Dragoș Aligică. Un experiment care reunește atît nume mari ale culturii române actuale (ssurprinzător poate pentru unii, da, avem nume mari), cît și nume mai puțin cunoscute, dar cu nimic mai prejos decît primele.

Ce fel de experiment? Ne spune chiar inițiatorul ei:

Daca un numar limitat de oameni care au o notiune sau intuitie a standardelor, gasesc o sursa de inspiratie, un reper, un refugiu intelectual, o confirmare a propriilor interogatii pe pagina pe care o voi intretine de acum inainte in afara circuitului de masa, asta e absolut suficient ca sa valideze experimentul…

Cum mulți dintre noi așteptam acest moment, probabil în egală măsură în care pentru alții este o surpriză, am să las acum și pe unii, și pe ceilalți, să se bucure de textele pe care le vor descoperi acolo.

Cît despre mine, nu-mi rămîne decît să urez succes, Marginalia! Prezența ei în spațiul virtual obligă și Blogary la conținut de calitate din ce în ce mai bună. Numai bine, așadar. 🙂

(Foto: furată de pe În Linie Dreaptă)

Carter, Obama, Reagan, un BMW si un Moskvich

Mă uit la cum arată lumea sub Obama și nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat. Mă trec fiori reci. Gîndiți-vă că atunci jumătate din lume era sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice.

Cine vrea să-și imagineze ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat, să se uite la ce se întîmplă acum, cu imensa deosebire că acum estul Europei, cel puțin, nu mai este sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice, iar asta se datorează în primul rînd celui care a cîștigat alegerile din 1980 în fața lui Carter, Ronald Reagan, dar nu numai lui (mai erau și Thatcher pe-acolo, și Papa Ioan Paul al II lea).

Ar fi crăpat comunismul fără Reagan? Da, categoric. Dar noi n-am fi prins momentul ăla. Gîndiți-vă că avem o cursă la care participă două mașini, un BMW și un Moskvich. BMW-ul, din varii motive (frică, respect față de Moskvich, lecturi de tinerețe) merge cu 40 la oră, și păstrează distanța constantă față de Moskvich, care se află în fața sa, la 20 de metri. La un moment dat, Reagan trece pe locul șoferului și o calcă. 40, 50, 70, 100, 130, 170, 200… Moskvichul încearcă să țină ritmul, dar la 120 tabla începe să iasă din țîțîni și motorul să scoată fum prin locuri prin care n-ar trebui să scoată fum. Într-un final, Moskvichul cedează. Ar fi cedat oricum, fiindcă e mașină proastă, dar, în condițiile în care BMW-ul se păstra respectuos la 40 la oră și la cîteva zeci de metri în spatele mașinii comuniste, ar mai fi durat sute sau mii de kilometri pînă cînd aceasta ceda.

Să-i mulțumim lui Reagan deci că a călcat-o și să ne uităm la administrația Obama ca să ne putem da seama ce catastrofă ne-a trecut pe la ureche în 1980. Carter ar fi fost cel mai penibil și catastrofal președinte american, însă a avut doar un mandat și nu și-a atins limitele. Obama a avut mai mult timp la dispoziție să se dovedească cel mai penibil și catastrofal președinte american și lider occidental.

Obama n-o ține la 40. Obama i-a scos motorul, s-a așezat pe marginea drumului și fumează iarbă. Și concurentul are căruță, nu Moskvich. Drumul e cunoscut, urmează dîra de sînge.

Dragoș Paul Aligică o zice mai bine pe Facebook despre Obama și gloata de cretini iresponsabili care îl urmează:

Democratizare in Orientul Apropiat si Mijlociu: A fost o vreme cand si biciul si zaharelul erau pe pozitie si exista vointa sa se faca ceva. N-a fost sa fie.

Partidul, mass media, suporterii si idiotii utili asociati cu actuala administratie de la Washington si aliatii ei progresisti, fundamentalisti si reactionari de aiurea au facut totul, dar totul ca sa submineze acea sansa.

Au deligitimizat cu o iresponsabiltate incredibila nu o politica sau o initativa, nu un om sau partid politic ci un intreg sistem geopolitic creat cu efort si sacrificii timp de generatii.

Au ajuns la putere acum. Au promis ca stiu ei cum se face treaba. Ca sa vezi diplomatie, ca sa vezi solutii. Ca sa vezi stiinta a nuantei si intelegere a realitatilor.

Iata rezultatul. Asa se scrie istoria. Iresponsabilitate, ideologie, diletantism, ineptie si ipocrizie.

Multumiti?

Apropo: va mai aduceti aminte hoardele progresiste iesite in strazi sa protesteze in apararea lui Sadam Hussein? A talibanilor? Va aduceti aminte frenezia boicotarii Israeluli?

Unde sunt, frate, astia acum cand de ani de zile oameni nevinovati sunt macelariti in Siria? Cand arme chimice sunt folosite masiv? Unde? Unde e vocea lor? Unde sunt demonstratiile si indignarea? Arme chimice. Da? Arme chimice.

Vedeti: Asta e realitatea. Astia sunt si nu trebuie sa va faceti nici cea mai mica iluzie cu privire la ei.

Fotografiile astea sunt despre ei: despre discernamantul si constiinta lor morala.

Sa facem pe desteptii vorbind despre boicot, frauda si Dragos Paul Aligica

Am vrut să las deoparte subiectul însă cîteva neînțelegeri și un atac la Dragoș Paul Aligică m-au făcut să vin cu cîteva precizări necesare. Cît de valide sînt argumentele mele, vom vedea. Dar ele există. Ceea ce, trebuie s-o recunoaștem, e un lucru destul de rar întîlnit.

  1. ”De ce să vorbim de fraudă?” Din cîte am înțeles, principala motivație a boicotului dată de Traian Băsescu este frauda. Nici nu ar putea fi alta, atîta timp cît pînă cu cîteva zile înainte de referendum, chema oamenii la vot. Deci motivația boicotului nu putea fi în niciun caz dorința de a nu legitima o lovitură de stat. Dacă ar motivația ar fi fost dorința de a nu legitima o lovitură de stat, atunci nu ar fi chemat lumea la vot în primele săptămîni, nu ar fi luat decizia boicotului în ultima săptămînă, știut fiind că lovitura de stat debutase în 3 iulie, deci ar fi fos suficient timp pentru Traian Băsescu să-și dea seama că e vorba de o lovitură de stat. Traian Băsescu a îndemnat la boicot în momentul în care, prin modificarea legislației și eliminarea măsurilor de siguranță, a devenit clar că se pregătește o fraudă masivă. Dacă nu există fraudă, nu există nici motiv de boicot pentru Traian Băsescu. Asta dacă boicotul n-a fost o tactică electorală de evitare a înfrîngerii. Dacă a fost așa, Băsescu s-o spună. S-o spună și milioanelor care au votat DA, s-o spună și Occidentului. Băsescu și PDL trebuie să arate frauda, s-o țină pe prima pagină, căci frauda este unicul motiv pentru care Traian Băsescu a îndemnat oamenii să nu vină la vot. Dacă vorbești despre fraudă nu înseamnă că legitimezi referendumul, ci dimpotrivă, aduci în discuție un motiv puternic de delegitimare a referendumului, alături de lovitura de stat. A vorbi despre fraudă nu înseamnă că contești rezultatul și vrei un rezultat mai bun (adică recunoști referendumul) ci că arăți lumii felul incorect și deci ilegitim în care a fost organizat referendumul. 
  2. ”Dacă USL contestă, PDL nu mai trebuie să conteste.” USL nu contestă rezultatele referendumului, contestă pragul și dorește validarea referendumului. A contesta referendumul pe motiv de fraudă duce la invalidare, nu la validare. În momentul în care boicotezi referendumul, contești automat tot ce ține de el, inclusiv rezultatele. A boicota referendumul pe motiv de fraudă înseamnă a-l contesta pe motiv de fraudă. Frauda e cea care îți dă argumentul boicotului. A recunoaște rezultatele unui referendum pe care nu-l recunoști este o absurditate. A arăta că decizia ta de a boicota a fost justificată este o soluție logică și de bun simț. Dacă post-referendum frauda nu mai e o temă, tot ceea ce ne rămîne să credem e că Traian Băsescu a boicotat referendumul din motive de tactică electorală (adică complet imoral și nejustificat pentru un Președinte, fie el chiar și suspendat). Un om de stat, mai ales un Președinte, nu are dreptul moral să boicoteze un referendum, nu are dreptul moral să îndemne oamenii să nu vină la vot. Asta în condițiile în care referendumul este legitim și dincolo de orice suspiciune de fraudă masivă, atunci cînd referendumul nu este plebiscitarea făcută prin fraudă a unei lovituri de stat. Traian Băsescu are doar două motive pentru boicotul referendumului: 1) dorința de a nu legitima o lovitură de stat și 2) suspiciunea că prin felul în care e organizat referendumul se creează condițiile unei fraude masive. E ca și cum te-ai retrage pe teren în minutul 74 și apoi a-i acuza adversarul că a jucat în 12 și că a cumpărat arbitrul. Asta nu înseamnă că dorești modificarea scorului din 4-1 pentru adversar în 3-1 sau 2-2 ci că îți justifici decizia de a ieși de pe teren: am ieșit de pe teren fiindcă era de nejucat, arbitrul juca pentru ei, ei erau 12, observatorul care ținea scorul trecea goluri la ei etc. Adversarul contestă la rîndul său nu rezultatul ci regulile de calificare mai departe. Federația spune că se califică mai departe echipa care dă 5 goluri, adversarii cer ca regulile federației să se schimbe după meci și să se califice mai departe echipa care a dat 4 goluri. Tu contești însăși jucarea meciului, nu scorul. Felul în care s-a ajuns la scorul respectiv este însă o dovadă asupra fraudei din timpul jocului, fraudă care este principalul tău argument al părăsirii terenului și al nerecunoașterii meicului și de ci a necalificării mai departe a echipei adverse.
  3. ”Băsescu a anunțat boicotul în ultimele zile, ca să nu se prindă USL-iștii și să elimine pragul”. Acesta este justificarea faptului că Băsescu a anunțat boicotul abia în 24 iulie și a chemat lumea la vot înainte de această dată. E adevărat că useliștilor nici nu le-a trecut prin cap că Băsescu ar putea boicota referendumul și astfel au acceptat să bage prag. Dar dacă nu băgau prag, Băsescu nu boicota. Credeți că există vreo legătură de cauzalitate între anunțul lui Băsescu privind boicotul și pragul susținut de USL? Hai să facem un exercițiu! Punem întrebarea: De ce a introdus USL pragul? Și răspundem: Pentru că n-a anunțat Băsescu boicotul. Sesizați imbecilitatea? USL a riscat să piardă totul doar fiindcă Băsescu nu a anunțat un lucru pe care îl putea anunța oricum după promulgarea legii cu pragul? Dacă USL avea de gînd să mențină pragul doar în condițiile în care Băsescu nu anunța boicotul, de ce USL n-a introdus pragul cu o zi înainte de alegeri, astfel încît Băsescu să nu mai aibă timp să anunțe boicotul? Știa USL că există riscul ca Băsescu să anunțe boicotul după ce ei introduc pragul? Știa. Atunci de ce l-a mai introdus? Dacă erau în stare să facă referendum fără prag, așa cum ni se explică, de ce nu au făcut-o? Fiindcă au avut încredere în Băsescu că nu va anunța boicotul după ce vor introduce ei pragul? Și ce făcea Băsescu dacă ei introduceau pragul? Se lupta cu ei și era demis. Și recunoștea și regulile jocului, în condițiile în care acestea se schimbau de la o zi la alta și erau neconstituționale sau antidemocratice. Tocmai scoaterea pragului era un motiv în plus, și mai puternic, pentru boicot. Justificarea existenței pragului, inclusiv la nivel internațional, nu are legătură cu decizia lui Băsescu de a boicota sau nu. Avînd în vedere că decizia lui Băsescu de a boicota are ca justificare condițiile de fraudă masivă în care este organizat referendumul, existența sau nu a pragului de 50%+1 este irelevantă. Ea este relevantă doar în situația în care Traian Băsescu boicotează referendumul din motive de tactică electorală, atitudine inacceptabilă pentru un politician și om de stat. Dacă Băsescu nu anunța boicotul în ultima săptămînă, USL-iștii se mobilizau mai bine, ni se spune. Să înțeleg că la 7.4 milioane de voturi DA (40% dintre alegătorii cu drept de vot), useliștii s-au mobilizat prost. Păi ori Băsescu avea șanse să-i bată, așa cum ni se mai spune, ori potențialul pentru DA era mai mare de 40% din alegătorii cu drept de vot dar nu a fost atins fiindcă nu s-au mobilizat suficient USL-iștii. Dacă Băsescu anunța boicotul mai devreme, useliștii aduceau 10 milioane de voturi DA la referendum?
  4. ”Cei care au vorbit de boicot înainte de a lua Băsescu decizia, au făcut pe deștepții și l-au pus pe Băsescu în dificultate”. Dacă rețin bine, atunci cînd a anunțat boicotul, Traian Băsescu a adus ca primă justificare pe aceia dintre susținătorii săi (700 000, zicea Președintele) care refuză să vină la vot, refuză să participe la o mascaradă, refuză să legitimeze lovitura de stat. Dacă îmi aduc bine aminte, Traian Băsescu și-a permis să anunțe boicotul cu 5 zile înainte de referendum în condițiile în care posibilitatea boicotului și argumentele pentru boicot erau deja de notorietate încă din 8 iulie (dacă nu mă înșel), cel puțin în mediul online. Dacă nu mă înșel, cei care au făcut pe deștepții au fost aceiași care au pus pe piață argumentele pentru boicot. Și tot ăia care fac pe deștepții, printre care și Dragoș Paul Aligică, au vorbit și prima oară de lovitură de stat (în 3 iulie, cu 3 zile înainte de suspendarea Președintelui). Reacția societății civile, reacția oamenilor simplu care au refuzat să participe la referendum a delegitimat lovitura de stat, a arătat lumii că boicotul nu este o decizie de tactică electorală luată în laboratoare menită să-i salveze curul lui Băsescu ci o reacție sinceră, onestă, de bun simț a acelor români care cred în statul de drept, în democrație, în Constituție, în lege, într-o Românie europeană. Reacția promptă a societății civile care nu a dorit să legitimeze o lovitură de stat a arătat lumii că nu e vorba despre Băsescu, ci despre statul de drept. Astăzi, Dragoș Paul Aligică, unul dintre oamenii care au vorbit primii despre lovitură de stat și despre necesitatea de a nu legitima această lovitură de stat printr-o participare la referendum își ia înjurături și aflăm că e prost și că face pe deșteptul. În condițiile în care Traian Băsescu aștepta promulgarea legii cu pragul pentru a anunța boicotul, cei care au susținut boicotul din primele zile și l-au argumentat și promovat se cheamă că l-au ajutat pe Băsescu, nu? Dacă el nu putea vorbi public de boicot, atunci e bine că cineva a pregătit terenul cu promovarea soluției și argumentelor pentru soluție, nu? Dacă Băsescu era împotriva boicotului și o parte dintre susținătorii lui erau pentru, atunci cearta din primele săptămîni între Băsescu și boicotiști a fost binevenită, zic eu. Dacă strategia lui Băsescu era să-și ascundă de useliști intenția de a boicota, atunci înseamnă că atacurile și acuzele boicotiștilor la adresa lui Băsescu au fost binevenită fiindcă au indus în eroare pe useliști privind adevăratele intenții ale lui Băsescu. Ce poate fi mai credibil și mai plauzibil decît chiar certurile dintre membrii aceleiași tabere? Dacă îi acuzăm și chiar înjurăm sincer pe inițiatorii soluției numite boicot (printre care se află și Dragoș Paul Aligică) ne invalidăm propria strategie, aceea de a induce adversarul în eroare asupra intențiilor pînă în ultimul moment. Sau poate că boicotul nu a fost luat în considerare ca soluție, mai știi? Și dacă USL nu accepta soluția constituțională a pragului și se așeza deasupra Constituției, deasupra Curții Constituționale și împotriva recomandărilor (chiar amenințărilor și ultimatumurilor) Europei? Ce făcea Băsescu? Recunoștea referendumul și chema lumea la vot să legitimeze un plebiscit necconstituțional? Cum poți să spui ”nu am boicotat fiindcă nu era prag” cînd tocmai eliminarea pragului era unul dintre cele mai puternice motive de boicot? Cu alte cuvinte, singura motivație valabilă rămînea aceea că Traian Băsescu s-a făcut că nu boicotează încercînd să-i inducă în eroare pe adversari cît să accepte pragul. În aceste condițiuni, boicotiștii l-au ajutat pe Băsescu de două ori: o dată prin promovarea boicotului și argumentelor pentru boicot și cearta cu Băsescu, care i-a indus în eroare pe adversari cu privire la adevăratele intenții ale Președintelui. Singura soluție valabilă, indiferent de prag, era boicotul. Se poate discuta vizavi de momentul anunțului dar este cît se poate de clar că singura soluție era boicotul.
  5. ”Băsescu ar fi cîștigat dacă nu boicota și avea timp de campanie mai lung”. Păi hai să vedem care este scorul potențial al lui Băsescu în condițiile în care nu se boicota. La o prezență de 46.24%, Băsescu a avut 11%, adică 5.15%. La o prezență de 60% (record – la locale a fost 56%, la prezidențialele din 2009, turul 2, a fost de 58%), dacă toți care reprezintă diferența dintre 46% și 60% ar fi votat cu Băsescu, acesta ar fi avut 19%. Iar pentru DA au fost 40.46%. 41% + 19% = 60%. Scorul din cei prezenți ar fi arătat așa: 66% DA; 34% NU. Adică scorul din sondaje. Ca să nu mai vorbim de fraudă. La ce prezență la vot, NU ar fi egalat DA? Păi dacă DA avem 40.46% din alegătorii cu drept de vot și NU trebuie să fie tot 40.46%, ne dă o prezență la vot de 81%. În lipsa boicotului, la o prezență de 81%, demiterea lui Băsescu și viitorul României s-ar fi jucat la ruletă. Deși nu țin minte ca în ultimii 20 de ani să fi avut o asemenea prezență la vot. Mi se pare că nici măcar în mai 90 nu am avut o asemenea prezență (parcă a fost 77%, dacă țin minte bine, dar s-ar putea să nu țin). Dacă ne gîndim că după demiterea lui Băsescu, s-ar fi organizat alegeri prezidențiale anticipate la care candidatul dreptei nu ar fi avut nicio șansă (fie vorba între noi, dreapta nici nu are candidat), mai ales în condițiile fraudării masive, boicotul era unica opțiune, chiar și din punct de vedere tactic, nu numai democratic și moral.

Să recapitulăm argumentele pentru boicot: legitimarea unei lovituri de stat, condiții de fraudă masivă, absența oricăror șanse de victorie la referendum, absența oricăror șanse de victorie în eventualitatea unor prezidențiale anticipate.

NOTĂ

Acest articol este dezvoltarea unui comentariu la postarea de pe Facebook a lui Dragoș Paul Aligică, postare care, la rîndul ei, este reacția la anumite neînțelegeri care au circulat pe net și la un atac suburban.

Iată postarea, împreună cu articolul despre care face vorbire:

”Am observat ca acest articol a starnit o mica furtuna de reactii pe internet. Trei precizari care, sper eu, rezolva erori de citire si interpretare pe care le-am sesizat in aceasta mica turbulenta virtuala:

Am plecat de la observatia ca la ora cand scriam articolul, jocul politic se juca dupa partitura USL. Si majoritatea sustinatorilor luiTBasescu tremurau in fata incertitudinii deciziei CC. Asta e un fapt. Putea fi evitat acest scenariu? Poate ca da, poate ca nu. Ceea ce sugerez este ca cel putin se putea incerca. 

NU am spus nicaieri ca referendunmul in sine trebuie contestat la CC. Numarul de DA-uri insa (plus frauda aferenta) trebuie contestat si avut in vedere in mod serios. Din motivele prezentate in text. Toata dezbaterea despre boicot -originea si paternitatea lui precum si consideratiile strategice si tactice retroactive in ceea ce-l privesc – mi se pare neavenita. Nu am participat, nu voi participa la ea. Nu am absolut niciun fel de interes in aceasta discutie si rog pe cei care doresc sa o poarte sa incerce sa nu ma implice in ea.”
Articolul care a stîrnit atîtea contradicții:

Curtea Constitutionala, Vocea Rusiei, USL, PDL si frauda

Dragoș Paul Aligică

Curtea Constitutionala a Romaniei a amanat pentru joi dezbaterile pe marginea referendumului, judecatorii CCR solicitand informatii in plus de la autoritati, au declarat surse din CCR pentru Agerpres, citat de Hotnews.

Strategia USL a dat roade. Vocea Rusiei explica strategia succint. Fortarea schimbarii regulilor jocului dupa ce meciul s-a incheiat prin punerea de presiune pe Curtea Constituţională obligata sa aleaga “ între formalism şi realitate”.

Chestiunea este simpla pentru orice persoana familiara cu regulile lumii civilizate, pentru lumea obisnuita cu principiile functionarii statului de drept: Numarul real al cetatenilor cu drept de vot variaza de la zi la zi si de la ora la ora. Cum aceasta actualizare continua nu este posibila si nici dezirabila, se folosesc “cifre oficiale”, repere numerice formale definite si fixate in documentele oficiale, ca parametrii ai deciziilor statului de drept. Aceste cifre sunt actualizate si formalizate regulat, conform unor proceduri prestabilite si care incearca sa evite arbitrariul, desi in mod natural si inevitabil un grad de arbitrar va exista intrinsec atat in procedura cat si in rezultat. Oricine este familar cu ideea de domnie a legii intelege ca acest grad de arbitrar este mai mic si oricum preferabil celui creat de cei care cred ca trebuie sa modificam regulile si parametrii de la zi la zi in functie de conjunctura politica si interesele unei grupari politice sau alta.

Cum nici USL nici Rusia cu vocea ei cu tot nu exceleaza in intelegerea principiilor civilizatiei constitutionale occidentale, nu are rost sa elaboram aceasta tema.

Sa ne uitam insa pe partea celalta, la PDL & compania. Observatii:

1. Dupa anuntul victoriei in referndum, tabara dl-ui Basescu a intrat intr-un vid de mesaj. Nimic substatial de 48 de ore. Nici comunicare strategica sau informare a sustinatorilor. Nici eforturi de setare a parametrrilor stategici prin care publicul interpreteaza evolutiile si isi calibreaza asteptarile. Nimic.

2. Tema fraudei trebuia sa fie tema saptamanii. Tema estimarii dimensiunilor fraudei. Tema numarului real al DA-urilor fata de cel fictiv si fraudulos. Tema pedepsirii faptuitorilor. Tema identificarii punctuale a celor ce distrug esenta procesului democratic: procesul de votare.

3. USL a preluat disperat ofensiva si a umplut vidul. Si-au impus tema si au fortat-o pe agenda. Azi avem rezultatul.

4. Ar fi momentul ca PDL sa iasa din letargie. Sa atace masiv tema fraudei. Sa arate ca numerele sunt de fapt, pe cinstite, pe bune, mult mai mici decat arata datele formale ale referendumului.

Sa spuna: “Da? Vreti numere pe bune? Pai hai sa vedem….” Altfel spus sa conteste rezultatul din celalat unghi si sa ridice spectrul investigatiei punctuale: cine si cand a fraudat.

Din estimarile mele, numarul de DA-uri ar trebui sa fie cu 10% mai mic decat cel formal inregistrat. Astfel, daca pe rusi ii intereseaza tensiunea intre formalism si realism, e bine de stiut ca real vorbind, amicii lor de la USL au in realitate cu cel putin 10% mai mult in spectrul formal decat au in real. Poate ma insel. Dar intreb: Este normal si firesc sa verificam care este numarul real al DA-urilor? E el sau nu mai mic cu cel putin 10%, asa cum sugereaza evaluari statistice elementare. Cate voturi voturi multiple sunt? Cate masluiri? Cati detinuti fara drept de vot au votat? Etc.

E important sa avem pe masa aceasta tema din mai multe motive:

E legitim si firesc sa clarificam asta.
E o contra-reactie strategica la presiunea relativ la numar si tensiunea dintre real si formal pusa de USL si teoretizata si raspanita in lume de simpatizantii lor de la Moscova.
E o metoda de a stavili elenul USL pentru renumarari si reevaluari. Daca e sa o facem lata cu renumararea, atunci sa fie clar ca ptr USL-isti chestiunea are implicatii penale.

Cel mai important motiv este insa altul:

Daca in urma deciziei Curtii Constituionale, Doamne fereste, se ajunge ca problema numerelor sa devina o problema majora, va exista o supapa prin care se va putea administra tensiunea creata pe amble parti. Conflictul nu va degenera si exploda. Atat timp cat vor fi in discutie si disputa numere si interpretarea lor, ramanem inca intr-un spatiu controlabil si administrabil, chiar daca este unul conflictual. Castigam timp.

Acestea fiind spuse, sa notam ca ele se refera la un scenariu extrem. Convingerea mea este ca la Curtea Constitutionala se gandeste in termenii regulilor si formelor statului de drept si domniei legii, nu in termenii realismului Moscovit.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc