Independența politică este ca virginitatea: există, dar lipsește cu desăvârșire. Zvâcnește, câtă vreme un domn evlavios, precum Cristian Diaconescu, candidează la președinția unui partid incert și tulbure, dar pentru că nu l-a mai vrut nimeni în casă, s-a aruncat definitiv în valuri și s-a făcut independent. Palpită, câtă vreme un domn cuvios, precum Marian Sârbu, candidează la vicepreședinția unui partid confuz și agitat, dar pentru că nu i-au ieșit socotelile, s-a aruncat pentru totdeauna pe chepengul orb al neantului în numele independenței. Independența este de fapt, anticamera trădării de semn și crez și a traseismului incurabil. Ești independent, atât timp cât stai în carantină, la deparazitat, după ce ai șters putina dintr-un partid în care nu te mai simțeai sigur, deoarece șobolanul din tine ți-a descris semnele panicii și ale iminentului naufragiu, pentru a te pregăti să intri într-un alt partid, ca și cum te-ai repatria pe o barcă de salvare.
Numele șubrezeniei a ajuns să fie totuna cu al PSD. A ajuns să semene cu fundul putred al unei plute care ia apă, pe care stau picioarele tremurânde ale unor vâslași ce navighează pe Styx. Locul plutei pesediste poate fi luat de orice formațiune, care se uită cu jind de pe banca opoziției, semănând cu un port ruinat, care nu figurează pe nicio hartă maritimă, la frumoasa navă de croazieră, pe care s-au îmbarcat membrii coaliției de guvernament PD-L-UDMR. A fi în coaliție, înseamnă a fi cel chemat. Nechemații își fac socoteli sinucigașe: ne aruncăm în fața navei, care va fi obligată să ne ia la bord. Nouă de ce nu ne-a spus nimeni că suntem nechemați? Cine ne-a nechemat în halul ăsta? Ce ponți și antonești ne-au hotărât nenorocul? Nu mai vrem ca nechemarea să-și zornăie clopoțeii ei de șarpe ucigaș, în creierele noastre, că în doi ani mucegăim, ne smochinim, ne stafidim și înnebunim în portul opoziției.
Diplomat la apă!, strigă vocea perită a lui Cristian Diaconescu, îngroșând seria de independenți politici, gata să uite că au fost cândva social-democrați. Ergonom în aer!, șoptește ca un ecou sugușat, sirinxul stors de vlagă al lui Marian Sârbu. Mai este vreo graniță certă între social-democrație și independență? Unde se termină socialismul luminat și începe independența proguvernamentală? Exact acolo, unde un strateg cinic va socoti că are nevoie de treizeci și ceva de independenți, pentru a croșeta o majoritate progresistă, care să stea stavilă oricărei moțiuni sau destabilizări venite din banca opoziției.
