Posts Tagged → Cristian Diaconescu

Iohapontas, filmul finalei prezidentiale din aceasta toamna

Ultimul sondaj INSCOP, din iulie 2014, comandat de Adevărul, are următoarele rezultate:

Din respondenții care au o opțiune (90%)

  • 66,1% îl preferă candidat din partea PNL pe Klaus Iohannis iar 33,9% pe Crin Antonescu
  • 62,9% îl preferă candidat din partea PSD pe Victor Ponta iar 37,1% pe Mircea Geoană

Din respondenții care declară că merg la vot (66%)

  • 67,1% îl preferă candidat din partea PNL pe Klaus Iohannis iar 32,9% pe Crin Antonescu
  • 65,9% îl preferă candidat din partea PSD pe Victor Ponta iar 34,1% pe Mircea Geoană

Din respondenții care ar merge la vot, excluzîndu-i pe cei care nu sînt hotărîți, în turul I ar vota:

  • 40,5% cu Victor Ponta
  • 29,0% cu Klaus Iohannis
  • 8,9% cu Mihai Răzvan Ungureanu
  • 4,1% cu Călin Popescu Tăriceanu
  • 3,2% cu Kelemen Hunor
  • 2,6% cu Corneliu Vadim Tudor
  • 2,5% cu Cristian Diaconescu
  • 2,1% cu Dan Diaconescu
  • 7,1% cu altcineva

Din respondenții care ar merge la vot, excluzîndu-i pe cei care nu sînt hotărîți și care ar vota ”altcineva”, în turul I ar vota:

  • 43,6% cu Victor Ponta
  • 31,2% cu Klaus Iohannis
  • 9,6% cu Mihai Răzvan Ungureanu
  • 4,5% cu Călin Popescu Tăriceanu
  • 3,5% cu Kelemen Hunor
  • 2,8% cu Corneliu Vadim Tudor
  • 2,6% cu Cristian Diaconescu
  • 2,2% cu Dan Diaconescu

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Iohannis ar vota:

  • 52,8% cu Victor Ponta
  • 47,2% cu Klaus Iohannis

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Iohannis ar vota:

  • 54,8% cu Victor Ponta
  • 45,2% cu Klaus Iohannis

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Antonescu ar vota:

  • 60,7% cu Victor Ponta
  • 39,3% cu Crin Antonescu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Antonescu ar vota:

  • 64,3% cu Victor Ponta
  • 35,7% cu Crin Antonescu

Din totalul respondenților, într-un tur II xu Ponta și MRU ar vota:

  • 58,3% cu Victor Ponta
  • 41,7% cu MRU

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și MRU ar vota:

  • 62,6% cu Victor Ponta
  • 37,4% cu MRU

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Predoiu ar vota:

  • 66,7% cu Victor Ponta
  • 33,3% cu Cătălin Predoiu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și MRU ar vota:

  • 67,9% cu Victor Ponta
  • 32,1% cu Cătălin Predoiu

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Cristian Diaconescu ar vota:

  • 67,5% cu Victor Ponta
  • 32,5% cu Cristian Diaconescu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Cristian Diaconescu ar vota:

  • 68,5% cu Victor Ponta
  • 31,5% cu Cristian Diaconescu

Concluzii:

Există doar două personaje politice care contează la prezidențiale: Victor Ponta și Klaus Iohannis. Restul sînt dust in the wind. Dacă Iohannis își pierde dreptul de a candida, pe motive de incompatibilitate, Ponta e președintele României și ar trebui să pupe picioarele ANI.

Ponta are mai mult succes la cei care sînt deciși să vină la vot. În schimb, candidații opoziției, cu excepția lui Cătălin Predoiu și Cristian Diaconescu, au mai mult succes la indeciși, la cei care ar cam sta acasă. E normal, electoratul dreptei e demobilizat și dezamăgit. Pe de altă parte, se vede cît potențial are Klaus Iohannis de a cîștiga votanți dintre indeciși. Acolo se joacă finala prezidnețială, pe acel teren, al indecișilor.

Sondajele au infirmat ”mitul” (în fapt, o intoxicare venită din partea dreptei) conform căruia Ponta ar fi plafonat pe la 40-45%. Din sondaje se vede că, în funcție de contracandidat, e plafonat între 52% și 68%. Abia aștept să văd mîine titluri mari în EVZ și pe crawlul B1-ului: Ponta DISPERAT! Intră să VEZI ce nenorocire HALUCINANTĂ a pățit! Nu poate obține mai mult de 68%!!!

Ponta poate fi bătut la prezidențiale cu trei condiții absolut necesare:

  1. Să candideze Klaus Iohannis
  2. Klaus Iohannis să aibă o campanie excelentă
  3. Ponta să facă erori mari sau măcar medii

De remarcat blocajul lui Predoiu, care nu reușește să crească nici măcar printre cei indeciși să meargă la vot. Asta arată că Predoiu e un om de partid, impus de partid și votat doar de alegătorii disciplinați ai partidului sau partidelor care îl susțin. E normal. Are notorietatea cea mai scăzută dintre toți, nu e cunoscut de cei mai puțin interesați de politică și nici nu are carisma necesară sau mitul sau temele care să atragă oameni din afara galeriilor politice. Cristian Diaconescu e în aceeași situație. Ca să parafrazez un celebru politician, încă președinte, Iohannis are cel mai mare potențial de creștere iar Predoiu și Diaconescu, cel mai mic.

În turul II decisivă e persoana candidatului, nu organizațiile. Partidele au putere limitată de a aduce oamenii la vot și sînt decisive în primul tur. Aici, la capitolul ăsta, Ponta, Iohannis, Antonescu și MRU stau ceva mai bine decît Predoiu și Diaconescu.

Jocul politic al toamnei e clar. Vom avea o finală Ponta-Iohannis sau, dacă Iohannis nu va avea dreptul de a candida, vom avea un cîștigător sigur, pe Ponta. Crin Antonescu, MRU, Predoiu și Cristian Diaconescu sînt în afara jocului prezidențial.

De ce Diaconescu si MRU sint sah mat si obligati sa-l sustina pe Iohannis in turul II

Ce se întîmplă dacă negocierile eșuează? Dacă cei doi și partidele lor nu primesc ceea ce-și doresc? Aruncă în aer unitatea dreptei și nu mai luptă împotriva lui Ponta? Păi și discursul lor de pînă atunci? Cum rămîne cu el? Și cum rămîne cu mandatul dat de alegători? Dacă Diaconescu sau MRU nu-l susțin necondiționat, fără negocieri, pe Iohannis în turul II, înseamnă că și-au mințit și trădat alegătorii.

Continue reading →

Pe cine vor americanii presedinte la Bucuresti?

Culmea e că în timp ce alegătorului simplu îi cerem să voteze util și să facă complicate calcule geostrategice ale compromisului, de la americani avem pretenția să se țină ei de idealismele noastre și să susțină la prezidențiale tot felul de soluții fără șanse electorale.

Este decisiv numele viitorului președinte pentru influența americană în România?

România este membră NATO și partener strategic al Statelor Unite și nu există politician român cu putere reală, din mainstream, care să nu joace cu americanii. Să nu uităm că România a devenit membră NATO sub președinția lui Iliescu și a participat activ în războiul împotriva terorismului încă din 2001, sub Iliescu. Există politician român mai antiamerican și filorus decît Iliescu? În condițiile în care România s-a dovedit un partener controlabil și de nădejde pentru americani numele viitorului președinte nu e foarte important. Toți candidații cu șanse vin din zona mainstream a politicii și sînt controlabili. Mai mult, toți au trecut la un moment dat prin PSD și PNL și au fost aliați sau chiar amici. Implicarea americanilor poate fi doar una de acord fin, dacă alegerile sînt pe muchie și americanii îl preferă cu doi microni mai mult pe x decît pe y. Americanii s-ar putea implica masiv, s-ar putea ïntrebuința seriosla nivel diplonatic, informativ, logistic, mediatic și financiar doar dacă ar apărea un candidat naționalist și populist cu șanse, așa cum era Vadim în 2000 și cum ar fi putut fi Puricîn 2014.

Sînt dispuși americanii să-și investească resursele  de influență și credibilitate într-un candidat fără șanse?

Sînt dispuși americanii să meargă pe mîna unui învins, să piardă împreună cu el și să-și arate astfel limitele și slăbiciunea? Lăsînd la o parte diferențele minore dintre candidați (dacă nu ești parte a vreunei tabere politice sau de interese și iei o oarecare distanță, între Ponta, Iohannis, Diaconescu sau Predoiu nu-s mari diferențe).

Dar cum pot influența americanii alegerile prezidențiale?

Financiar, logistic și mediatic americanii nu se pot compara cu structurile de putere interne. La urma urmei, tot ceea ce pot face ei să dea semnale publice sau private care să influențeze politicienii români, serviciile și liderii de opinie. La rîndul lor, americanii iau decizii și fac evaluări în funcție de informațiile pe care le primesc de la sursele lor interne (politicieni, servicii, jurnaliști). Americanii nu pot inventa candidați și nu-i pot impune. Trebuie să lucreze cu materialul clientului.

Dacă americanii nu-l vor pe Ponta, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingă.  Dacă americanii nu-l vor pe Iohannis, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingâ. Nu are sens ca americanii să se concentreze pe un candidat fără șanse, doar pentru a-și îndepărta candidații cu șanse. Aptopi de „informațiile pe surse” despre pretinși preferați ai americanilor.

Pentru americani important e să investească influență în cîștigător, în viitorul președinte, nu să și-l îndepărteze susținînd vreun loser cu două, șapte sau zece procemte.  Ar fi pierdere de timp și energie.

Americanii îl vor președinte pe Ponta. Americanii îl vor președinte pe Maior. Americanii îl vor președinte pe Iohannis. Americanii îl vor președinte pe MRU. Americanii îl vor președinte pe Diaconescu. Sau pe oricine are șanse reale să cîștige și nu e un populist din afara establishmentului politic și informativ.

Elena Udrea, sursa de legitimitate si izvor de putere

Noul partid, născut din Fundația Mișcarea Populară, trebuia să se lanseze în iulie 2013. La conferința de presă în care se anunța nașterea PMP urma să fie prezentat și președintele partidului, o surpriză. În ”cercuri” numele lui era cunoscut de cîteva zile. Însă nimeni n-a răsuflat. Cu o excepție.

Cu o zi înainte de lansarea PMP, Elena Udrea dezvăluia într-un interviu numele viitorului președinte al PMP, și anume Eugen Tomac. Astfel, înainte de lansare, toată presa titra: ”Elena Udrea a anunțat numele viitorului președinte al PMP.” Nu se știe în ce calitate a făcut Elena Udrea anunțul. Era membră a PDL și oficial nu era implicată în vreun mod în proiectul Mișcarea Populară, nu era nici măcar membru al Fundației.

Pentru Elena Udrea era important să-și marcheze teritoriul și să arate cine e șeful. Trebuia să fie ea sub lumina reflectoarelor și nu altcineva și să nu existe vreo acțiune importantă a PMP care să nu fie asociată cu Elena Udrea. Ceea ce s-a și întîmplat. ”Elena Udrea anunță numele președintelui PMP” devine subiectul zilei, iar lansarea propriu zisă, la care Udrea nu putea participa, s-a fîsîit. În fapt, lansarea de a doua zi nu a fost decît o confirmare a anunțului Elenei Udrea, o confirmare a influenței și puterii Elenei Udrea.

Anunțul candidaturii lui Cristian Diaconescu la prezidențiale se înscrie în același tipar.

Cristian Diaconescu e candidatul Elenei Udrea, nu al PMP-ului. Își trage legitimitatea din Elena Udrea, nu de la partid. Elena Udrea e izvorul de putere și legitimitate, ea împarte onoruri și demnități, ea deleagă și mandatează. Ea e masculul alfa al PMP. Ea e PMP.

Cristian Diaconescu nu a avut parte de o lansare propriu-zisă, în condițiile în care sîntem cu cîteva luni înainte de alegeri, prezidențiabilul trebuie să aibă vizibilitate și orice acțiune trebuie s-o transformi într-un eveniment media în care personajul principal e prezidențiabilul.

Cristian Diaconescu a declarat că desemnarea sa drept prezidențiabil s-a făcut în urma unei discuții informale în partid. Discuție între cine și cine? Au participat la discuția respectivă cei cîțiva zeci de mii de membri ai partidului? Cine a participat? Conducerea? Cum putea lua conducerea partidului o astfel de decizie în condițiile în care nu fusese aleasă încă? Niciun autointitulat lider al PMP nu avea legitimitate, nu fusese ales de congres. Desemnarea lui Diaconescu s-a făcut într-o discuție informală, pe genunchi, la cafea sau bere, de cîteva persoane care întîmplător se aflau acolo, fără ca vreuna dintre aceste persoane să fie mandatată de partid să ia o asemenea decizie și fără să aibă o calitate oficială.

Elena Udrea a avut grijă ca desemnarea lui Cristian Diaconescu să se facă nestatutar, să nu existe o lansare oficială, niciun eveniment mediatic în care candidatul să fie în prim plan.

Anunțul candidaturii lui Cristian Diacnescu este parte a unui ritual de întronizare a Elenei Udrea. Spada Elenei s-a așezat pe umărul lui Cristi. Însă cel legitimat de spadă nu e îngenuncheatul Cristi, ci Elena, purtătoarea de spadă. Cristi, și nu domnul Cristian Diaconescu, așa cum Elena Udrea îl numea într-o emisiune tv în care se aflau împreună – n-a fost o scăpare, Doamna și-a marcat teritoriul și ierarhiile. Cristi e șoferul, eu sînt Doamna.

Elena Udrea e sursă de putere și legitimitate. Împarte demnități, onoruri  și poziții de putere. Ea e puterea însăși.

De ce participă însă Cristian Diaconescu la această minciună? Nu știm, însă n-ar trebui să ne mire. A mai participat și în 2008, la alegerile pentru Primăria Capitalei, cînd știa că adevăratul candidat al PSD e Sorin Oprescu, și totuși a acceptat să participe la tot bîlciul respectiv. E Cristian Diaconescu șantajabil? E slab de înger? E un veșnic instrument? Ce primește în schimb? Ce i se poate întîmpla dacă refuză să fie parte la astfel de scenete? Dar dacă Cristian Diaconescu nu știa că aceasta va fi o minciună?

Ce ascunde candidatura lui Cristian Diaconescu?

Elena Udrea nu putea candida la prezidențiale după eșecul electoral de la europarlamentare. Probabil Traian Băsescu s-a opus unei astfel de candidaturi și l-a preferat pe Cristian Diaconescu, cel puțin momentan. Mai mult, cu cîteva zile înainte, pe surse se dădea sigură varianta cu Diaconescu președinte al PMP. Cu toate acestea, spre surprinderea celor care aveau inside information, președinte al PMP avea să devină Elena Udrea. A vrut Elena Udrea să fie și președinte PMP și prezidențiabil? A negociat cu Băsescu pînă în ultimul moment și a reușit să obțină doar președinția partidului? Trebuia să aibă parte Cristian Diaconescu de o lansare specială, dedicată și Elena Udrea a furat startul și lumina reflectoarelor, așa cum a făcut și în cazul Tomac? Cristian Diaconescu nu știa să explice cum a fost desemnat și cine a participat la desemnarea sa. E foarte posibil să fi fost complet luat prin surprindere de anunțul Elenei Udrea. Poate că ar fi urmat o desemnare formală, statutară, și o lansare așa cum merită un candidat prezidențial. Anunțul Elenei Udrea, în ziua în care era ea în lumina reflectoarelor, făcut pe genunchi, l-a transformat pe Cristian Diaconescu în candidatul Elenei Udrea și pe Elena Udrea în izvor de legitimitate și putere.

Elena Udrea nu numai că și-a marcat teritoriul și a arătat cine e șeful, ci a și transformat candidatura lui Cristian Diaconescu într-un eșec. Miza Elenei Udrea nu e politică. E pur personală. Diaconescu, PMP și Băsescu pierd prin această mișcare. PSD, PNL și PDL cîștigă. Însă pentru ea e prea puțin important. Altceva contează cu adevărat pentru Elena Udrea.

Ceea ce se întîmplă acum e mai puțin un spectacol politic și mai mult un spectacol al imunității și traficului de influență televizat la oră de maximă audiență.

Scriam în 10 decembrie 2009, despre traficul de influență pe care SOV și Patriciu îl făceau între cele două tururi ale prezidențialelor și care l-a îngropat pe Geoană. Situația nu e foarte diferită acum. Elena Udrea își exhibă influența și puterea, pentru orice eventualitate, nu numai din vanitate:

În 26 noiembrie Mircea Geoană era viitorul preşedinte al României. Sau cel puţin aşa credea el şi aşa credeau cei din jurul lui. Uniţi şi prudenţi la început, aceştia văd bătălia deja încheiată şi încep să lupte pentru pradă. Cine e cel mai influent? Cine îl umileşte pe învins? Cine are cele mai mari merite în această victorie? Şi cum reuşeşte să creeze această imagine? Prin mass-media, evident. E modalitatea cea mai facilă şi lipsită de riscuri pentru a intimida Statul şi societatea în ansamblul ei, instituţiile şi angajaţii acestuia, indiferent că vorbim de administraţie, de structurile de forţă sau de justiţie. Ce poliţist, angajat al Fiscului, procuror, ofiţer din servicii, judecător, procuror sau jurnalist mai poate avea curajul să deranjeze un individ care face şi desface majorităţi, inventează miniştri şi prim miniştri, pune şi dă jos preşedinţi? Dovadă şi primele reacţii ale presei după întîlnirea lui SOV cu Geoană şi declaraţia primului de la Realitatea TV: “trăim într-o ţară în care preşedinţii depind de SOV”. Ce trafic de influenţă e mai bun decît traficul de influenţă în masă? La toate astea se adaugă ura şi setea de răzbunare a inamicilor lui Băsescu. Sînt siguri pe ei, Băsescu e învins, scrutinul din 6 decembrie nu e nimic altceva decît o formalitate care va consfinţi în mod oficial înfîrngerea. MIza nu e electorală: distanţa în sondaje dintre cei doi concurenţi e suficient de confortabilă pentru a le da celor din tabăra lui Geoană siguranţa victoriei. Nu trebuie decît să aibă răbdare şi să aştepte timpul să treacă. Dar nu au răbdare.

Încep întîlnirile “conspirative”. Nu se mai feresc, ba dimpotrivă, în spatele izului de clandestinitate e o doză importantă de ostentaţie şi demonstraţie. Vor să arate că ei sînt stăpînii şi toată ţara (şi, mai ales, instituţiile statului) trebuie să ştie asta. Patriciu se întîlneşte cu SOV, cu Meleşcanu şi SRS, cu Crin Antonescu, SOV se întîlneşte cu Geoană. O fac seara sau noaptea, “pe furiş”, cu paparazzii după ei. O lecţie învăţată de la minivdetele de tabloid: suni paparazzul şi îi vinzi pontul. După care te laşi fotografiat din toate unghiurile care te avantajează, întîlnindu-te cu politicieni, viitori prim miniştri, viitori preşedinţi, cu toţi viitorii potentaţi. Te imunizezi în faţa statului. Îţi creezi din aceste imagini o aură care acţionează ca un scut în faţa oricărei incercări a autorităţilor statului de a te deranja. A început lupta pentru pradă. S-a sfîrşit bătălia, inamicul e învins, acum începe împărţirea prăzii. Aliaţii se pîndesc, se suspectează, se întrec pentru a fi primii care ajung la pradă şi care pleacă cu halca cea mai mare.

De ce candideaza MRU si Diaconescu?

La alegerile europarlamentare, PMP a luat 6,21%, FC a luat 2,60% iar PNL și PDL împreună au luat 27,23%. De aici pornesc negocierile pe dreapta. Nu pentru stabilirea candidatului unic, că nu se pune problema ca PMP sau FC să aibă vreun cuvînt de spus.

E vorba despre negocierile pentru o poziție într-o viitoare alianță pentru 2016 și chiar pentru funcții și acces la buget într-o majoritate parlamentară începînd din 2014 sau 2015. Și nici măcar nu vorbim de negocieri exclusiv pe dreapta. Se poate negocia și cu PSD și Ponta, chiar dacă pe sub masă.

Cam așa:

Ponta: Uite ce vreau de la voi. Vreau să faceți pe dezabuzații dezamăgiți și plictisiți de politică, scîrbiți de tot și toate, revoltați de PNL-PDL. Să-l atacați pe Klausy pînă în ultima clipă. Să le spuneți votanților să stea acasă sau să voteze conform conștiinței sau să nu le spuneți nimic și să jucați pe triștii dezamăgiți de Klausel. Da? Las’ că ne înțelegem noi!

Ar putea cere MRU ministerul de externe, șefia unui serviciu de informații sau susținerea pentru vreo funcție europeană pornind de la cei 2,60% ai FC? Categoric nu. Dacă însă MRU ia un scor mai mare în primul tur al prezidențialelor, are ce pune pe masă într-o negociere. 5-6 procente contează în turul II, cînd bătălia va fi pe muchie (deși, avînd în vedere că nu are structuri și resurse, e greu de crezut că MRU va lua la prezidențiale peste 3%). MRU nu va putea negocia dacă nu are voturi în spate, dacă nu are ceva palpabil. Să presupunem că nu candidează și că negociază o susținere pentru candidatul PNL-PDL încă din primul tur. Cu ce vine la aceste negocieri? Cu cele 145 de mii de voturi luate la europarlamentare, care nici nu știe dacă mai sînt ale lui? Cînd lui Iohannis și Ponta le va arde buza în turul II (dacă nu cumva o fi candidat unic al tuturor partidelor Maior) MRU vine cu voturile din primul tur, 2-300 de mii, cîte or fi, și le pune pe masă. Calde, proaspete, de doar o săptămînă-două. Probabil MRU a negociat deja (se zvonea că va intra în PNL) și nu a primit ce a cerut. Poate că vrea mai mult. Șansele sale electorale sînt zero, nu va reuși să ia un scor de peste 5%, iar de intrat în turul II nu se pune problema. Negocierea unei poziții e singurul motiv pentru care candidează.

La răndul său, PMP-ul riscă să-și piardă parlamentarii și primarii, ăia pe care încă nu i-a ridicat DNA-ul, în favoarea PSD, PNL și PDL, dacă nu-i ține în priză, în bătălia politică și pentru negocieri. ”De ce să plecați acum la PSD, PNL și PDL, să negociați în pierdere, pe persoană fizică, cînd avem posibilitatea să negociem ca grup, între cele două tururi, și să obținem pentru noi toți, baronii altfel, ceea ce ne dorim?” PMP speră că Diaconescu va obține mai mult în turul I, poate chiar un scor cu două cifre și va primi ceea ce dorește la negocierile cu PSD, PNL și PDL.

Dacă toate partidele ”dreptei” obțineau scoruri relativ egale erau obligate să negocieze un candidat unic. În condițiile în care PMP și FC au obținut scoruri mult sub PNL și PDL, nu pot lua parte le negocieri de pe poziții acceptabile și își mai încearcă o dată norocul, în primul tur al prezidențialelor. Dacă atunci reușesc să scoată scoruri bune, vor fi primite la negocieri și vor avea șanse mari să primească ceea ce-și doresc.

De ce nu au PMP și FC un candidat comun?

Fiindcă MRU și Udrea au obiective diferite la negocieri. Fiecare vrea să negocieze pentru el. Un MRU cu 12% în primul tur din partea PMP-FC va trebui să negocieze la pachet cu PMP-ul. Și nu-i convine. Udrea, la rîndul ei, crede că PMP poate scoate un scor bun și fără MRU și poate intra în negocieri fără să fie nevoie să negocieze o poziție pentru MRU și să nu-i mai rămînă mare lucru de negociat pentru Udrea și baronii altfel.

Este posibilă o candidatură unică din partea dreptei, încă din primul tur? Categoric nu.

Cristian Diaconescu s-a inscris in PMP

Și-a anunțat înscrierea într-o conferință de presă de la care a lipsit președintele partidului, dar a fost prezentă Elena Udrea.

Intrarea lui Cristian Diaconescu în PMP în ultima săptămînă de campanie înseamnă că PMP stă prost în sondaje și aruncă în luptă pe ultima sută de metri tot ce are și ce poate. Venirea lui Cristian Diaconescu poate fi relevantă cu condiția să preia conducerea partidului și să devină candidatul prezidențial al acestuia. Dacă Cristian Diaconescu va fi liderul formal și de facto al PMP, cel mai vizibil lider al partidului, purtătorul de mesaj și principalul decident, mișcarea de astăzi poate fi una benefică pentru PMP.

Dacă va rămîne în trena Elenei Udrea, doar pe post de manechin de vitrină bun la cărat poșeta și făcut cafelele, nu PMP se va ridica după Diaconescu, ci Diaconescu va coborî după PMP.

Să nu uităm că Diaconescu a mai fost folosit ca manechin de vitrină la alegerile locale din 2008 și în UNPR, cu efecte de imagine și electorale zero. Degeaba îl bagi formal în față pe Cristian Diaconescu, cînd liderul e Gabriel Oprea sau Elena Udrea.

Este Cristian Diaconescu o soluție de avarie pentru europarlamentare, avînd în vedere scorul sub țintă al PMP sau e o soluție pe termen lung? Nu știm. Ne vom da seama în funcție de ieșirile publice din următoarele săptămîni.

Are Cristian Diaconescu șanse la prezidențiale? Da, dacă candidează din partea PSD sau PNL. Nu, dacă candidează din partea lui Băsescu. Am mai spus, alegerile sînt despre nou și schimbare. E normal după zece ani de Băsescu. Să nu uităm că Traian Băsescu este singurul lider politic care a stat zece ani consecutiv într-una dintre cele două funcții de decizie din statul român, președinte și prim ministru. Niciun președinte sau premier român nu a mai fost în prim plan timp de zece ani neîntrerupt.

În același timp, revenirea lui Diaconescu și Papahagi ne arată că soluția Elena Udrea a fost un eșec, cu toată dăruirea, sacrificiul și insistența generoasă a lui Băsescu.

Scenarii si riscuri prezidentiale

Revin la obsesia mea cu prezidențialele și referendumul pentru Constituție. Articolul cu educația se amînă pentru astăzi după amiază sau mîine. Sau zilele astea.

Pentru a trece Constituția e nevoie de voturile PSD și PNL. Niciunul dintre aceste partide nu poate trece Constituția fără celălalt. Astfel, PSD, dacă îl lasă pe Antonescu din brațe, nu mai poate spera să modifice Constituția. Pentru ca proiectul de revizuire să fie adoptat este nevoie de votul a două treimi din membrii fiecărei camere. Dacă cele două camere nu se înțeleg, se decide în plenul camerelor reunite cu votul a trei sferturi din numărul parlamentarilor. Dacă PSD vrea să treacă revizuirea fără ajutorul PNL, va trebui să adune cîte două treimi din numărul membrilor fiecărei camere, ceea ce este aproape imposibil. În momentul în care PSD își anunță candidatul la președinție și se rupe USL, șansele revizuirii Constituției scad pînă aproape de zero.

Dacă vor să treacă de Parlament revizuirea Constituției, pesediștii au trei variante:

  1. să-l susțină pe Antonescu la prezidențiale
  2. să preia PNL-ul și să-l îndepărteze pe Antonescu de la conducerea partidului
  3. să cîștige susținerea a cît mai multor parlamentari PNL, PDL, PPDD și UDMR, preferabil a cel puțin jumătate dintre parlamentarii fiecărui partid

Variantele 2 și 3 sînt extrem de greu de realizat. E greu de crezut că interesul parlamentarilor PNL, PDL și UDMR e să dea cît mai multă putere PSD-ului, care ar trece varianta sa de Constituție și ar avea șanse extrem de mari pentru a cîștiga prezidențialele avîndu-l candidat pe Ponta.

Astfel, rămîne varianta 1. Este însă PSD atît de interesat de revizuirea Constituției încît să-i cedeze candidatura la prezidențiale lui Antonescu? Și, mai mult, este dispus PSD să riște cedîndu-i lui Antonescu candidatura la prezidențiale înainte de a ști dacă revizuirea Constituției este adoptată sau nu?

Așa cum am mai zis, pentru a se organiza referendumul în același timp cu alegerile prezidențiale, legea de revizuire trebuie adoptată cel devreme cu 30 de zile înainte de alegeri. Candidaturile la prezidențiale se depun cel tîrziu cu 30 de zile înainte de alegeri.

Nici Antonescu nu e într-o situație prea bună. Dacă USL rămîne unit și Antonescu este candidatul alianței, în varianta în care trece revizuirea Constituției și președintele își pierde puterea, PSD se va demobiliza în turul II al prezidențialelor. Există chiar riscul să se demobilizeze întregul USL: Nici pesediștii, nici peneliștii nu mai au ce cîștiga de pe urma unui președinte fără atribuții, iar costurile financiare, de timp și energie în campania electorală și mobilizarea la vot în turul II nu-și mai au rostul. Dacă Antonescu va cîștiga prezidențialele, va trebui să-și dea demisia din PNL, însă ar rămîne cu influență destul de puternică în partid, dar nu comparabilă cu a unui președinte cu atribuțiile constituționale de acum. Dacă va pierde prezidențialele, va fi o pradă ușoară pentru rivalii din partid, care îl vor acuza pentru trădarea PNL-ului pentru PSD: Să nu uităm că din pierderea atribuțiilor prezidențiale are de cîștigat doar PSD și Antonescu, nu și PNL, care nu poate concura cu un partid de dimensiunea PSD-ului. În varianta în care nu trece Constituția revizuită, PSD nu se va demobiliza, ci se va mobiliza împotriva ”trădătorului Antonescu”.

Dacă Constituția revizuită nu trece și Antonescu ajunge președinte puternic cu ajutorul PSD-ului, Ponta va fi considerat autorul uneia dintre cele mai mari erori politice post-decembriste și va fi executat de colegii de partid pentru cadoul făcut prostește peneliștilor.

Se poate asigura PSD împotriva variantei în care Constituție revizuită nu trece iar Antonescu ajunge președinte puternic? Aici are o singură soluție: un candidat de rezervă, care să se înscrie în cursă din partea unui alt partid sau independent. Un candidat cu șanse de a ajunge în turul II și de a-l învinge pe Antonescu. Un candidat digerabil pentru activul de partid și alegătorii PSD. Un astfel de candidat este util și în varianta în care trece Constituția revizuită și Ponta vrea să-l execute politic pe Antonescu pentru a încerca să preia PNL-ul. Este categoric de evitat un pesedist (chiar dacă detașat). Dacă acesta cîștigă, poate prelua partidul prin forță de la Ponta.

Astfel, PSD are cîteva scenarii la dispoziție:

  1. Ponta, candidat prezidențial din partea PSD – cade varianta revizuirii Constituției
  2. Antonescu, candidat din partea USL iar Constituția revizuită trece – PSD se demobilizează în turul II
  3. Antonescu, candidat din partea USL iar Constituția revizuită nu trece – PSD susține contracandidatul lui Antonescu – dacă Antonescu cîștigă, Ponta este executat de PSD, dacă cîștigă contracandidatul lui Antonescu, Ponta mai are șanse de supraviețuire la conducerea PSD, chiar dacă nu prea mari.

Acestea fiind spuse, variantele de finală prezidențială sînt următoarele:

  • Ponta (PSD) – Antonescu (PNL). Antonescu nu are absolut nicio șansă. Va fi în situația lui Vadim în 2000.
  • Ponta (PSD) – Icsulescu. Pentru Icsulescu va fi extrem de greu să-l depășească pe Antonescu în turul I. Dacă totuși Icsulescu ajunge în turul II, aici îi va fi și mai greu în fața lui Ponta. Nu imposibil, însă extrem de greu. În turul II poate beneficia de voturile peneliștilor furioși din cauza trădării PSD. Contează însă foarte mult profilul lui Icsulescu, dacă este digerabil pentru liberali.
  • Antonescu (USL) – Icsulescu. Icsulescu are șanse bunicele să cîștige prezidențialele. În situația în care președintele își pierde atribuțiile, USL se va demobilza în turul II. În situația în care președintele nu-și pierde atribuțiile, PSD ori se va demobiliza, ori, mult mai probabil, îl va susține pe Icsulescu (va fi cu atît mai ușor cu cît Icsulescu va fi mai digerabil pentru militanții și alegătorii PSD).

În varianta în care Antonescu candidează din partea USL, un candidat cu profilul lui Cristian Diaconescu ar avea cele mai mari șanse. E fost pesedist, digerabil de către pesediști, nu poate fi acuzat de pesedism de către Antonescu (ar fi culmea ca reprezentantul USL, adică și al PSD, să strîmbe din nas la pesediști). În varianta în care Ponta candidează din partea PSD (și Antonescu din partea PNL), cele mai mari șanse de a-l învinge pe Ponta le-ar avea un candidat cu profilul Monei Muscă.

Unde incepe si unde sfarseste independenta politica

Independența politică este ca virginitatea: există, dar lipsește cu desăvârșire. Zvâcnește, câtă vreme un domn evlavios, precum Cristian Diaconescu, candidează la președinția unui partid incert și tulbure, dar pentru că nu l-a mai vrut nimeni în casă, s-a aruncat definitiv în valuri și s-a făcut independent. Palpită, câtă vreme un domn cuvios, precum Marian Sârbu, candidează la vicepreședinția unui partid confuz și agitat, dar pentru că nu i-au ieșit socotelile, s-a aruncat pentru totdeauna pe chepengul orb al neantului în numele independenței. Independența este de fapt, anticamera trădării de semn și crez și a traseismului incurabil. Ești independent, atât timp cât stai în carantină, la deparazitat, după ce ai șters putina dintr-un partid în care nu te mai simțeai sigur, deoarece șobolanul din tine ți-a descris semnele panicii și ale iminentului naufragiu, pentru a te pregăti să intri într-un alt partid, ca și cum te-ai repatria pe o barcă de salvare.

Numele șubrezeniei a ajuns să fie totuna cu al PSD. A ajuns să semene cu fundul putred al unei plute care ia apă, pe care stau picioarele tremurânde ale unor vâslași ce navighează pe Styx. Locul plutei pesediste poate fi luat de orice formațiune, care se uită cu jind de pe banca opoziției, semănând cu un port ruinat, care nu figurează pe nicio hartă maritimă, la frumoasa navă de croazieră, pe care s-au îmbarcat membrii coaliției de guvernament PD-L-UDMR. A fi în coaliție, înseamnă a fi cel chemat. Nechemații își fac socoteli sinucigașe: ne aruncăm în fața navei, care va fi obligată să ne ia la bord. Nouă de ce nu ne-a spus nimeni că suntem nechemați? Cine ne-a nechemat în halul ăsta? Ce ponți și antonești ne-au hotărât nenorocul? Nu mai vrem ca nechemarea să-și zornăie clopoțeii ei de șarpe ucigaș, în creierele noastre, că în doi ani mucegăim, ne smochinim, ne stafidim și înnebunim în portul opoziției.

Diplomat la apă!, strigă vocea perită a lui Cristian Diaconescu, îngroșând seria de independenți politici, gata să uite că au fost cândva social-democrați. Ergonom în aer!, șoptește ca un ecou sugușat, sirinxul stors de vlagă al lui Marian Sârbu. Mai este vreo graniță certă între social-democrație și independență? Unde se termină socialismul luminat și începe independența proguvernamentală? Exact acolo, unde un strateg cinic va socoti că are nevoie de treizeci și ceva de independenți, pentru a croșeta o majoritate progresistă, care să stea stavilă oricărei moțiuni sau destabilizări venite din banca opoziției.

Salonul independentilor s-a mai procopsit cu un pacient de lux

Cristian Diaconescu a cedat nervos sau psihic, de bunăvoie sau în urma unui șantaj, al cărui scop real a fost acela de a fi scos din PSD și internat într-o rezervă de lux, pusă deoparte pentru marile caractere ale clasei politice. Iată o telenovelă care are toate ingredientele iraționalului, pentru a fi românească și de stânga. O snoavă care îl are protagonist pe un domn lingav, cu privire tulbure, capabil de viraje bruște, ca în stările maniaco-depresive, care în urmă cu cinci zile candida pentru funcția supremă în PSD, ca pe ultima sută de metri să renunțe la candidatură în favoarea lui Mircea Geoană, care a fost urmărit și șantajat zice-se, pentru a-i da voturile fostului său șef suprem, ca apoi să găsească resurse s-o taie spre zări mai limpezi. Nimic nu a fost și nu poate fi limpede când vine vorba despre Cristian Diaconescu. Amintiți-vă episodul din 2008, când a candidat parcă împotriva propriei sale voințe, la demnitatea de primar general. Deși candida, Diaconescu le-a spus clar bucureștenilor că nu-și dorește să fie primar. S-a agățat cu glas plângăcios și cu aceeași privire tulbure, de propriile sale cuvinte, ca de fustele mamei, jucând stângaci rolul ambasadorului unui stat de pe o altă planetă, îmbrăcat în șpilhozăni albi, care încearcă să se joace cu o lopățică de infanterie, în rahat de câine. Azi repetă cu lux de amănunte delirul din 2008: candidează împins de la spate de un irațional șantaj, își declină candidatura, militează pentru unitate, ca la scurtă vreme să dezerteze. Mie îmi ajunge Stolojan, ca să știu precis că gesturile lui Diaconescu nu ascund nimic, decât o vizibilă suferință pe care și-o tratează în ambulatoriu. Cine este dispus să-și piardă vremea cu decriptarea agendei ascunse a unui pacient scăpat dintr-un balamuc mare, care caută liniștea unui mic ospiciu, n-are decât. PSD n-a pierdut nimic odată cu dispariția lui Diaconescu, care pleacă spre nicăieri, de niciunde.

In tara asta numai circulatia sangelui mai merge cat de cat

La primul fulg de zăpadă, România ridică neputincioasă mâinile deasupra capului și se predă stihiilor naturii. Dacă am aduna numărul de ore al trenurilor întârziate, ne-ar da săptămâni și luni, care se fac ani, de-a lungul unui mandat legislativ. Circulația feroviară a fost sabotată de întreaga clasă politică, de toate partidele și de toate doctrinele. Este un sabotaj transpartinic, o conspirație suprapartinică de stânga și de dreapta contra circulației feroviare. Politicienii urăsc trenul visceral. Pesemne că e o chestie freudiană, care vine din ura de clasă a copiilor țăranilor săraci, ajunși parlamentari bogați, îndreptată împotriva odraslelor burgheziei, care se jucau ca nesimțiții cu trenulețul, fără să le pese de suferința sărăcanilor. În ciuda tuturor opreliștilor, rămân un fan al călătoriei cu trenul. Calculez distanța dintre orașele mari în timpul guvernării democrat-liberale, o compar cu timpii făcuți în timpul guvernării liberale și a celei social-democrate și trag concluziile de rigoare: viteza de deplasare a scăzut de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere.

Anul trecut prin vară am făcut șase ore cu rapidul de la Brașov la București. În șase ore și un pic am zburat de la Milano la New Delhi. În octombrie trecut, am făcut 15 ore de la București la Sighetul Marmației. În 14 ore am zburat de la Paris la Buenos Aires și de acolo, după o pauză, am mai făcut o oră până în Santiago de Chile. Înainte de 1989, puteai să alergi spre litoral cu aproape 150 de kilometri pe oră. În 1990, viteza maximă a ajuns la 120 de kilometri pe oră, iar azi trenurile se târăsc spre Constanța cu maximum 80 de kilometri. Asta, în condițiile în care în 1938, britanicii au stabilit recordul mondial de viteză, de 203 km/h, cu o locomotivă cu aburi. În ritmul ăsta, România se va decupla complet de la sistemul căilor ferate europene. Îl înștiințez pe Radu Berceanu că rețeaua feroviară este o pânză de păianjen făcută ferfeniță, în care s-au prins ca muștele care n-o să mai zboare nicăieri vreodată, toate proiectele privind circulația normală a trenurilor. Problema nu este viteza, ci siguranța. Una la mână, siguranța căilor ferate, și doi, siguranța că în fruntea căilor ferate nu o să ajungă un nou Necolaiciuc, care să fugă cu banii SNCFR în lume.

Uneori se mai întâmplă și câte o minune, când unii oameni politici au visuri sau fantezii feroviare pe care le fișez cu febrilitate. Anul trecut în februarie, ministrul de Externe în exercițiu, Cristian Diaconescu, și-a exhibat un vis de copil sărac, care n-a primit niciodată de ziua lui un trenuleț. L-a transformat în fantezie publică, cu un tren de mare viteză. Unul care să ruleze cu 250 de kilometri pe oră. Am apreciat îndrăzneala de Icar a șefului diplomației. N-am înțeles însă, de ce competențele lui
s-au intersectat cu cele ale colegului său de la transporturi, fostul și actualul Radu Berceanu. N-am putut să-mi dau decât o singură explicație: trenul social-democrat se ambiționează să devanseze trenul democrat-liberal. Dacă lucrurile ar sta așa în practică, nici n-ar fi încă atât de rău. Visul lui Cristian Diaconescu a încolțit când șeful centralei din Modrogan s-a întâlnit cu omologul său francez Bernard Kouchner. Firește că în Orașul luminilor ți se poate întâmpla să-ți fileze o lampă. Lui Cristian Diaconescu nu i-a filat tare, dar i s-a întâmplat totuși, în clipa în care s-a apucat să le explice întreprinzătorilor francezi, cât de mișto ar fi construirea unei linii de mare viteză, care să lege Parisul de Constanța, prin Viena și București. Sunt convins că asistența l-a privit cu înțelegere diplomatică și milă frățească. Urechile francezilor au auzit multe la viața lor. Inclusiv că românii vor să facă un tren de 250 km/h, care ar costa peste 10 miliarde de euro. La un an de la acea întâmplare aproape neverosimilă, mi-a căzut, în sfârșit, fisa: 250 km/h era viteza trenului prins de Cristian Diaconescu, pentru adjudecarea președinției PSD.

Cornel Ivanciuc