LGBT – o religie politică

Miscarea LGBT se bazeaza pe Teoria genului – o pseudostiinta inventata din ratiuni ideologice, la comanda politica si cu obiective politice, care nu e recunoscuta de majoritatea comunitatii stiintifice. Cu toate acestea, falsurile pseudostiintifice ale Teoriei genului au infestat mediul academic si stiintific, invatamantul de stat, sistemul juridic, mass media, showbiz-ul, industria cinematografica si sportul, avand implicatii in toate domeniile vietii social-politice. Drept consecinta, ideologia LGBT deja afecteaza caracterul secular si democratic al statului si, mai ales, libertatea de constiinta si exprimare. De aceea, LGBT-ismul poate fi considerat o ideologie utopic-totalitara sau o religie seculara sau politica fundamentalista.Extras din cartea „Fața nevăzută a homosexualității” bazată pe o bibliografie ce numără peste 400 studii științifice și semnată de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău. Aveti aici o colectie de vreo 16 link-uri spre studii stiintifice reale care demonstreaza falsitatea teoriei genului si faptul ca LGBT-ismul este o inventie ideologica folosita ca arma politica. Absolut fiecare punct are o sorginte si un obiectiv ideologic, fara legatura cu stiinta, fara nicio legatura cu natura umana si cu realitatea.

Aduc aminte si aici ca Guvernul si Parlamentul Romaniei, inclusiv prin Ministerul Sanatatii si ICR, finanteaza manifestarile Pride Month si Gay Parade ale acestei false culturi si false stiinte, ale acestei ideologii totalitare din banii contribuabilului roman.

10 mituri despre homosexualitate ale Teoriei genului si ideologiei LGBT demontate :

Mitul nr. 1: Oamenii se nasc homosexuali- Studiile demonstrează că nu există nicio dovadă că homosexualii s-au născut așa (Byne și Parson, 1993; Bailey și colaboratorii, 2000; Stanton și Yarhouse, 2007). Dimpotrivă, s-a constatat că homosexualitatea este cauzată de un complex de factori de mediu și educaționali (Peter și Bruckner, 2002).

Mitul nr. 2: Orientarea sexuală nu se poate schimba- Sute de studii certifică faptul că mii de oameni care manifestau un comportament sau o atracție de factură homosexuală s-au schimbat in timp. Unii au întreținut relații homosexuale numai inainte de vârsta de 15 ani (Robert și colaboratorii, 1989; Gagnon și Simon, 1993).- O metaanaliză care a luat în considerare 30 de studii realizate între 1954 și 1994 a ajuns la concluzia că 33% din homosexualii tratați au devenit heterosexuali (Jones, 2000). Cel mai riguros studiu din punct de vedere al metodologiei folosite a investigat rezultatele terapiei de conversie prin credință – cu implicarea preoților și practică sacramentală. Rata de succes a fost de 38% (Jones și Zarhouse, 2007).- Cea mai semnificativă dovadă privind întoarcerea la heterosexualitate a homosexualilor o avem de la psihiatrul pro-gay Robert Spitzer, care, prin chestionarea a 200 de persoane care trecuseră prin terapie, a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ceea ce înseamnă comportament, identitate, atracție, excitație, fantasmare și alte aspecte ale vieții și psihologiei unui homosexual (Spitzer, 2003).Mitul nr.

3: Eforturile de schimbare a orientării sexuale le pot face rău homosexualilor și sunt imorale- Studiile confirmă contrariul. Din 800 de persoane care trecuseră prin terapia întoarcerii la heterosexualitate, numai 7,1% au afirmat că au suferit anumite probleme (J. Nicolosi și colaboratorii, 2002).- Analizând stresul psihologic, starea de bine spiritual și alți factori psihoemoționali, Jones și Zarhouse (2007) au constatat că nu există nicio consecință negativă a schimbării de orientare sexuală.- La fel, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat și el că schimbarea este reală și nu există nicio consecință negativă (Spitzer, 2003).- Dimpotrivă, persistarea în modul de viață homosexual aduce cea mai mare suferință. În acest context, nu există nedreptate mai mare produsă unui om cu înclinație homosexuală decât aceea de a nu-l ajuta să se schimbe.

Mitul nr. 4: Homosexualii reprezintă zece procente din populație– În realitate, mai puțin de 3% din americanii adulți s-au autoidentificat ca homosexuali și bisexuali (Lauman, 1994) – aceasta după peste cinci decenii de propagandă a homosexualității!Mitul nr.

5: Homosexualii nu suferă de tulburări psihice într-o măsură mai mare decât heterosexualii- În realitate, în rândul homosexualilor se înregistrează cele mai mari procente de boli mentale și abuz de droguri- incomparabil mai mult decât în oricare alt grup din societatea umană.- Un studiu din 2003 constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violență domestică și abuz sexual în copilărie (Stall și colaboratorii, 2003).- Cea mai mare metaanaliză, realizată în anul 2008, care a avut în vedere peste 13.000 de articole pe acest subiect, compilând datele de la primele 28 cele mai riguroase studii, a ajuns la aceeași concluzie: lesbienele, gay-ii și bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideație suicidală, consum de substanțe halucinogene și autorănire deliberată (King șicolaboratorii, 2008).- La aceleași rezultate ajunge, de altfel, și GMLA – Asociația Medicală a Gay-lor și Lesbienelor (Silenzio, 2010; O’Hanlan, 2010).- Motivul invocat de homosexuali, că problemele lor psihologice s-ar datora stigmatizării la care sunt supuși de populație, nu rezistă nici la cea mai simplă analiză, căci în țări ca Olanda sau Noua Zeelandă, unde simpatia populației atinge cele mai înalte cote, homosexualii se confruntă în cel mai mare grad cu consumul de droguri, probleme de anxietate etc. (Sandfort, 2001, Fergusson, 1999).Mitul nr.

6: Comportamentul homosexual nu este periculos pentru sănătatea fizică- Promiscuitatea sexuală, precum și natura actelor homosexuale presupun un grad uriaș de boli cu transmitere sexuală și alte boli grave (Bagdy, 2009; Kazal, și colaboratorii 1976; Evans și colaboratorii, 2007; Silenzio, 2010, O’Hanah, 2010).

Mítul nr. 7: Copiii crescuți de homosexuali nu sunt diferiți de ceilalți copii, crescuți de heterosexuali- Studiile arată clar că cel mai bine dezvoltați sub aspect psihosomatic sunt copiii născuți și crescuți de părinții naturali (Moore și colaboratorii, 2002; Pruett, 2000; Hunter, 1997).- Copiii educați în casele homosexualilor se confruntă cu o mulțime de probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale (Sarantakos, 1996; Regnerus, 2012).- Există și studii făcute de homosexuali care încearcă să mascheze aceste probleme, însă acestea sunt marcate, după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulțime de erori metodologice (Lerner și Nagai, 2001).

Mítul nr. 8: Homosexualii nu molestează copiii într-o măsură mai mare ca heterosexualii- Pedofilii sunt, în majoritatea cazurilor, bărbați (Fisher, 1994).- O treime din toți copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți. Ceea ce arată că un mare număr dintre homosexuali sunt pedofili (Freund, 1984; Freund și colaboratorii, 1989).- Mulți dintre pedofili recunosc că sunt homosexuali (Erickson, 1988; Lauman și colaboratorii, 1994).

Mitul nr. 9: Homosexualii sunt puternic dezavantajați și discriminați în societate- Cercetările arată că, de obicei, homosexualii au un nivel mai ridicat de școlarizare decât populația generală (Robert și colaboratorii, 1994; Barret și colaboratorii, 2002).- Cât despre venituri, studiile demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din acest punct de vedere (DeNavas-Walt și colaboratorii, 2008; Badgett, 1998; Antecol, 2008).

Mítul nr. 10: Relația homosexuală este identică cu cea heterosexuală, diferă doar sexul partenerilor– Studiile făcute chiar de homosexuali demonstrează că este mult mai puțin probabil ca un homosexual să-și asume o relație pe termen lung decât un heterosexual (Sthrom și colaboratorii, 2006). Iar dacă întrețin o relație stabilă pe termen mai lung, fidelitatea este foarte puțin probabilă (Xiridou și colaboratorii, 2003; Lee, 2003).- Relațiile monogame aproape că nu există la homosexuali, în condițiile în care, în jumătate dintre cuplurile afiate în relație de parteneriat civil, cei doi consimt să întrețină relații sexuale în afara cuplului (Solomon și colaboratorii, 2005).- Probabilitatea de despărțire este de trei ori mai mare în cazul homosexualilor și de patru ori mai mare în cazul lesbienelor decât în cazul persoanelor heterosexuale (Kurdek, 2004).- În cuplurile de homosexuali și lesbiene, violența domestică este de aproape de două ori mai mare decât în cuplurile heterosexuale (Brand și Kidd, 2009). Prin comparație cu heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexual sau o lesbiană să fie abuzați de către partener (Cochran și Cauce, 2006).

Virgiliu Gheorghe – biofizician și doctor în bioetică, vicepreşedintele Institutului de Cercetări Psihosociale şi Bioetică din Bucureşti

Andrei Dîrlău – absolvent Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (engleză, spaniolă, chineză), Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din Bucuresti si facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia

https://www.emag.ro/fata-nevazuta-a-homosexualitatii-v-gheorghe-a-dirlau-9789731913728/pd/DQFP3MBBM/

Lustrația și logica găștilor

După ceea ce noi numim ”Revoluție”, pentru că a schimbat, chipurile, un tip de guvernare, comunist, cu un altul, capitalist – vorba vine!- și ceea ce figurează în cărți drept ”lovitură de stat militară”, adică după 89, o grămadă de idei au început să circule în spațiul public. Printre ele, LUSTRAȚIA. Cu cît poporul părea mai convins să o adopte, cu atît parcă se răcea și rătăcea de factorii de decizie. Astfel încît, s-a dus. Pe pustii, pe pustiile sufletești ale celor care mai visau la ea. Și acolo a rămas.

Faptul că ne amintim astăzi ”Ce-am fi putut fi dacă am fi adoptat lustrația” poate părea, pînă la un punct, un lucru bun, excelent chiar. Am fi făcut curățenie, în sfîrșit, în viața politică. Atîta cîtă se putea, măcar. Perioada comunistă, cea mai neagră perioadă a istoriei noastre, ar fi fost clară și curată.

Ne amintim pînă cînd ne pică bine. Lustrația, ca și absolut orice altceva la români, se încadrează în logica găștilor. Ești în gașca Bună, poți propune orice, zici tu. Nimic nu iese din bunul simț cu care se presupune că ești dotat. Nu ai dat dovadă de bun simț? Și ce dacă? Oricum îl ai, altfel nu ai fi în gașca ”bună”. Aderarea la anumite idei, ale părții așa zis bune a populației, îți asigură din start și pe toată durata existenței găștii un renume. Poți fi un jaf uman, nu contează. Susții, acum și conjunctural, ideea găștii? Ești bun, gata!

Bun de ce? Bun ca Augustin Lazăr, descoperit a nu fi avut un dosar demn de cea mai înaltă funcție de procuror a țării. Dar ce-a făcut Lazăr, sîntem întrebați. Nimic, chiar așa, numai i-a spus lui Filip, protestatarul împotriva regimului comunist, să mai stea în închisoare, să-și bage mințile-n cap. Lazăr, în calitate de șef comisie eliberări, ar fi trebuit să fie primul care să recomande eliberarea condiționată a unui opozant politic.

Dar nu! Dimpotrivă. Lazăr a fost cel care a scris că Filip mai trebuie să stea la mititica. Asta e fapta lui Lazăr. Mult, puțin, nu știu. Cînd vorbim în termeni de dreptate absolută, despre asta vorbim. Și nu, scuzele de genul: ce mare lucru a făcut? Nu a fost torționar (nu a bătut, schingiuit, omorît deținuți). Lazăr doar a scris că mai are pînă se îndreaptă.  Și ca urmare, să mai stea la pușcărie. Unde putea fi la dispoziția celor care băteau, schingiuiau, omorau.

Complice, cum ar veni.

Dar ne este nouă util Lazăr astăzi? Sigur că da! Și atunci, oameni care păreau întregi la cap spun să ne folosim de el, cît o susține pe LCK, și apoi, DUPĂ LAZĂR, revenim la lustrație.

Lustrația ia o pauză, așadar. Cît să ne fie util Lazăr în bătălia cu ”ciuma roșie”. De ce e acum ciuma roșie dușmanul nostru?Pentru că Dragnea nu vrea să facă pușcărie. Nu vrea, cum ar veni, să-și asume greșelile.

Se poate conta pe Lazăr acum? Cum să nu?! Lazăr si-ar da viața acum, cred, pentru a fi asociat cauzelor bune. Dar nu este nevoie, el este asociat oricum. Și cum rămîne cu omul căruia nu i-a semnat eliberarea condiționată?Rămîne ca și pînă acum, doar nu el l-a omorît!

Nici nu a pretins cineva că Lazăr l-ar fi omorît. Nu, lumea spune numai ce a făcut și recunoscut Lazăr: Nu i-a recomandat eliberare condiționată.

Și totuși, unde este ideea de dreptate în toată povestea asta? Unde este ideea de Justiție? De stat de drept nu mai are rost să întreb, orice asociere ar însemna că statul comunist poate fi considerat stat de drept.

Dreptate nu este, justiție nu. NU obținem nimic dacă ne încolonăm la ținut Lazăr în brațe acum. Dăm de pereți cu cauza (Justiție și, mai ales,  dreptate)și ne ușurăm cu boltă pe mormintele tuturor celor uciși de comunism și de ”revoluție”. Peste o mie de oameni numai atunci. Peste o mie de oameni au murit ca noi să nu mai avem de-a face cu comunismul și cu Lazării lui.  Udați-le florile, e tot ce sînteți în stare să faceți pentru ei!

Ura cu care tratați PSD nu justifică nimic, nici măcar porcăria pe cale a fi înfăptuită. Lazăr nu se justifică prin nimic și va fi decontat grav de către Iohannis, la prezidențiale. Românii sînt sătui de manipulări, nu vă mai vor! Pot gîndi și singuri, așa cum pot, nu au nevoie de dădacă. Aerele voastre de pretinsă superioritate nu se regăsesc faptic în biografii, nu aveți de ce să le spuneți voi ce să facă.

 

 

Să nu ne mai căutăm scuze

În ultimii zece ani, încercările mele de a lansa discuții serioase pe teme politice s-au lovit de rezistență exprimată vehement prin replici de genul: “Nu discutăm politică în familie!” “Hai să nu ne băgăm acum în politică”. “De ce insiști să politizezi orice discuție?” Sau pasiv, printr-un interes de complezență și, într-un final, abandonul discuției.

Înțeleg că nu putem fi toți pasionați de politică. Nici nu trebuie și nimeni nu are pretenția asta. Însă corelând lipsa totală de interes pe care unii dintre voi o manifestă pentru politică cu direcția în care o ia România ultimilor trei ani, îmi permit să vă pun niște întrebări:

Când ar fi momentul oportun să discutați despre politică, acest lucru abstract și îndepărtat care ne afectează aproape fiecare moment al vieții? Când o să rămâneți fără loc de muncă? Când o să vă închideți afacerea din lipsă de clienți sau din cauza taxelor prea mari? Când n-o să mai puteți plăti creditele? Când o să trebuiască să tremurați în stradă cu săptămânile? Când o să înceapă să moară oameni? Nu de alta, dar toate astea s-au întâmplat deja și totuși dezbaterea politică serioasă este cvasi-inexistentă în România.

De ce?

Indolență.

“Nu vreau să mă cert.” Sau “Nu mă pricep”, “Nu am timp” sau “Suntem prea mici, nu contăm, toți sunt la fel, etc.” Toate acestea sunt scuzele indolenței.

Nu vreți să vă certați?

Trebuie să faceți un efort susținut, să vă documentați, să vă mențineți la curent cu evenimentele, să ascultați ce au de spus interlocutorii și să formulați păreri pertinente. Iar dacă se ajunge totuși la ceartă, certați-vă! Fuga la nesfârșit de conflict echivalează cu măturarea mizeriei sub covor. Problemele ignorate nu dispar de la sine ci cresc și devin dezastre. Conflictul, cu măsură, e un mecanism de decantare a adevărului. Așa că aruncați-vă ideile (și pe voi cu tot cu ele) în arenă și susțineți-le sus și tare până când cineva vă dovedește că greșiți.

Credeți că nu vă pricepeți?

Gândiți-vă la toți atârnătorii incompetenți ai guvernărilor din ultimii ani. Ați făcut mișto de ei în piață și pe Facebook. Nu credeți că puteți gândi soluții mai bune decât ale lor?

Suntem prea mici și nu contăm?

Se pare că alegătorii PSD-ului nu au fost de aceeași părere.

Nu aveți timp? Faceți-vă.

Toate aceste scuze (pe deplin justificabile în capul nostru) nu sunt decât mofturile unor copii care bat din picioare că e tema prea grea. Da, e greu să avem job, familie, probleme și în același timp să mai stăm și cu ochii pe tâlharii de la putere. Dar nu avem opțiunea să ne luăm vacanță pentru că o luăm pe banii, viitorul și viețile noastre. Nu ne putem nici culca pe o ureche sperând că va veni cineva să se ocupe de problemele noastre, DNA-ul, americanii, jurnaliștii sau experții, oricare ar fi ei. Ei vor face, cine ce poate, atât că le permit circumstanțele și interesele.

În rest lucrurile depind numai de noi.

Dragoste și politică

În politică e la fel ca în dragoste, nu poți construi fugind de trecut, în nici un caz înainte de vindecare fără pericolul remisiei, apărute într-un fel/moment sau altul. Te poți refugia într-o relație care inițial să pară lumina, izbăvirea, viitorul, dar ale cărei șanse să nu fie temporară sînt mici. Chiar foarte mici. Mai devreme sau mai tîrziu, nerezolvarea din tine va apărea, într-o formă sau alta, afectîndu-l (mai ales) pe celălalt. Dragostea din ură, din sațietatea unui insuportabil trecut e toxică. Nici măcar nu e dragoste, e iluzia ei, egoism da, este. Și (poate) numai atît.
Mircea mă poate contrazice sau aproba aici. 🙂

În politică, chiar dacă inițial ”jos X” e soluția, dacă nu ieși din paradigmă, cît de bună ar putea părea o construcție la un moment dat, își va dovedi în timp șubrezenia. Construcția e pe plus, ori noi, cel puțin din decembrie 1989 încoace, numai pe și în speranța lui ”jos” am mers. De unde și speranțele frînte, frustrarea și dezamăgirea, cu finalul ”nu mă mai interesează nimic” sau, după caz, cu disperarea de ”așa nu se mai poate, trebuie să facem ceva”.

Cum și cînd facem, pe ce punem temelia, nu mai contează în cazul de mai sus. Adică esența construcției însăși.

love(Foto: unisci24.com)

De ce nu comentez niciodată evenimente politice

De-a lungul timpului, cel puțin trei persoane m-au întrebat de ce nu comentez niciodată evenimente politice.

În primul rând, din motive practice, de logistică: asemenea subiecte te țin în priză, racordat la Facebook într-un fel pe care eu nu mi-l pot asuma. Se comentează mult, discuțiile se ramifică rapid și imprevizibil, se deraiază ușor, grâul nu se poate cerne de neghină în timp real, iar să arunci „una bună” într-o postare si să te retragi apoi suveran din dezbatere imi pare nepoliticos si contraproductiv. La felul în care eu înțeleg să-mi organizez fiecare zi a săptămânii ca să pot fi un om nu doar eficient (eficiența n-are cum să fie un deziderat în sine) ci și – în sens larg – rezonabil, cât de cât agreabil și ancorat în realitate- e obligatoriu să acord platformelor sociale o atenție fluctuantă. Să nu fiu înțeleasă greșit. Pentru oameni ca mine, Facebook-ul este o șansă. E vital să țin zilnic legătura cu cei – foarte puțini – cu care simt că rezonez în zonele esențiale ale existenței (valori, interese, pasiuni). Cu toate acestea, nimic nu-mi dă un sentiment mai acut al pierderii decât să mă trezesc “looped in” în vreo dezbatere pe vreo situație curentă, insuficient de relevantă pentru agenda mea existențială. Mă apucă brusc rușinea și furia, ba chiar îmi vine să țin doliu după toate orele pierdute în conversații nesfârșite – cu niște “prieteni necunoscuți” și totuși revendicativi.

Trebuie să recunoaștem că noi romanii facem politica și de plăcere, nu numai din necesitate. Sigur, când spun asta simplific mult. Paleta motivațiilor pentru care românii se interesează aproape NUMAI de politică este – pot bănui – foarte vastă. Nu discut acum. Acum văd partea bună a lucrurilor: acest hiperinteres constant pentru politică înseamnă că în marginea fiecărui eveniment curent există, pe Facebook, sute de mii de intrări. Există comentariu politic pentru toate gusturile, capacitățile și nevrozele. „E de toate.” De la analize fine până la bâlbâieli și aberații.

Îmi place să cred că urmăresc pe Facebook oameni cu minți lucide, oameni competenți și echilibrați. De analiza lor politică depind în fiecare zi. Țin la acest tip de branșament pentru că mă ajută să-mi gestionez propriile-mi dezamăgiri, să îmi evaluez convingerile, să nu mă instalez prea confortabil în vreo tabără și – ceea ce mi se pare cu adevărat important – să înțeleg situația României într-un context mai larg (european, planetar) care include politicul, dar nu se epuizează (nici pe departe!) în politică.

Îmi doresc – ca toată lumea – să votez responsabil și, în sens larg, să înțeleg dinamica socio-politică în România contemporană. Nu-mi doresc, în schimb, să particip – public – la dezbateri pe eveniment. Cui i-ar folosi o voce în plus? Mi se pare infinit mai profitabil să urmăresc – exact atât cât îmi permite timpul și interesul – ceea ce spun alții, mai informați decât mine, fără să fiu nevoită să intru în nuanțări inutile. Garantat, de pe margine se vede mai bine. 🙂

Și ar mai fi o serie de motive, motive „psiho-fiziologice”: nimic nu mi se pare mai disperant, mai erodant dpdv psihic decât un subiect curent discutat și răsdiscutat până la saturație, cu ardoare nevrotică. Mă apucă durerea de cap când citesc așa ceva. Și cred sincer că și împotmolirea în eveniment e unul dintre avatarurile cele mai nocive ale răului cotidian.
Personal, aleg întotdeauna răul mai mic: schimb un pampers sau perii câinele.

politics facebook(Foto: shafiqsaidi88.blogspot.ro)

Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate

In Occident, psihoterapeutul se bucura (inca) de un statut privilegiat, este om de stiinta, ba chiar un fel de duhovnic.

La noi, terapeutul are un statut ingrat. Haideti, recunoasteti ca v-ati gandit macar o data ca psihoterapeutul e un sarlatan mieros, ca e departe de a fi un carturar si cu atat mai putin un duhovnic.

Asta se intampla pentru ca:
1. nu avem istorie si cultura psihoterapeutica;
2. numarul psihoterapeutilor extrem slabi e urias, de fapt covarsitor; si aici e de vina si presa care cheama niste nulitati sa-si spuna parerea la televizor. Oare cum ii gaseste tocmai pe astia? 99% ne jignesc inteligenta;
3. oamenii nu au bani ca sa plateasca sedintele de psihoterapie.

Dar chiar daca presa ar folosi niste profesionisti OK si chiar daca n-ar exista impedimentul financiar, romanii tot nu s-ar da in vant dupa psihoterepeuti. Intr-o relatie terapeutica adevarata ti se propune un anumit tip de angajament care iti permite/incurajeaza apropierea de anumite lucruri sensibile, problematice, scopul fiind acela de a schimba ce se poate schimba la tine. Ca sa-ti fie mai bine. Cred ca noi romanii nu avem inclinatie sau apetit pentru asa ceva. Ne preocupa barfa, politica, sportul, nu prefacerile interioare. Cred ca Radulescu-Motru spunea ca intelectualul roman e incapabil sa nu intre in politica. Nu rezista tentatiei de a avea putere si glorie. Noi toti facem politica. Noi toti comentam politica. De votat insa votam mai putin. De votat voteaza oamenii responsabili, cei constienti de importanta participarii lor la bunul mers al societatii.

M-as hazarda sa spun ca cei care au niste framantari interioare si o oarcare disponibilitate de a se schimba sunt si cei care merg la vot, fie si numai pentru ca sunt cei care au o intelegere mai realista a lumii in care traiesc. Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate. Evident, mantuirea sau damnarea nu este a neamului, ci a individului.

Pur si simplu nu-mi pot imagina un mare om de afaceri sau un mare om de cultura roman care sa intre in terapie. Dar poate ca stau eu prost cu imaginatia… 🙂

psihoterapie

(Foto: psychotherapy.org.nz)

Blogary, ce va fi

În privința Blogary, vă pot promite un lucru și vă solicit altul.

Vă promit că nu mă voi înscrie în nici un partid politic, țin prea mult la independența cuvîntului meu și nu pot scrie sau vorbi după punctaj, nu pot promova pe cineva sau ceva decît dacă eu cred că e varianta (cea mai) bună, la momentul respectiv.

Ce vă cer este să nu dați like/share/favorite/retweet – pe rețelele de socializare – fără să citiți ce scriu, distribui sau promovez. În primul rînd mă interesează să înțeleagă lumea ce spun, apoi și numai apoi să-și exprime aprobarea.

Altfel, nu scriu mult, nu fac din politică literatură (nici nu mă pricep la așa ceva), nu-mi place pînă la a nu suporta redundanța și, nu în ultimul rînd, nu am pretenții de infailibilitate. Asta nu înseamnă că nu-mi voi susține punctele de vedere ferm, cu argumente, documentat.

Dacă vor fi de spus lucruri incomode, o voi face, ca și pînă acum, fără ezitare. Nu cred în izolarea în grupuri mici, în care să fim toți de acord, în care să ne simțim confortabil, dar să ne rupem, în felul acesta, de realitate. Nu ne-am face nici un bine, dimpotrivă, numai rău. Cred în dezbatere, în discurs viu, țintit, coerent, aplicat, cu umor cînd este cazul. Pentru că, între noi fie vorba, politica fără umor nu e ușor de suportat, dacă nu cumva chiar imposibil.

Cred – nu, țin în mod deosebit – să privim oamenii politici fără dragoste și fără ură, ci cu relaxare și simț critic. Nu ne sînt rude, nu i-am luat acasă cu acte, sînt în slujba noastră, votați – în termeni de resurse umane, angajați – și plătiți din bani publici. Au de răspuns în fața noastră în situațiile în care nu-și respectă fișa funcției în care se află, aleși fiind de către noi.

Sînt un om de dreapta – ale cărei valori și principii le voi promova și susține – moderat optimist. Caut întotdeauna partea bună din tot răul care ne înconjoară, fără exaltări și speranțe deșarte. Iar răul acesta, acum, ne cam strînge deja. Sîntem nu numai la începutul uneia din cele mai dificile situații de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar garniturile actuale de lideri, atît cea internă, cît și cele internaționale, sînt cele mai slabe de atunci încoace.

Nu cred că poporul e prost – nu sîntem nici mai buni, nici mai răi decît alții, și aici presimt discuții serioase, alte caracteristici, dobîndite în timp și context istoric ne diferențiază, și asta este firesc – cred că este incorect informat, ori mai bine zis dezinformat și, din multe puncte de vedere, needucat. Stare în care așa s-a dorit să se afle, întru accederea cu ușurință la putere a ceea ce, pînă în momentul de față, cu mici excepții, s-a constituit și se constituie într-un oligopol politic.

Am idei și proiecte de diversificare a conținutului platformei care, în măsura posibilului, vor fi puse în practică.

În rest, e de muncă.

Găsiți pagina Facebook a Blogary aici.

PS: Am spus cu aproape două săptămîni în urmă I’ll be back, motive obiective m-au împiedicat să o fac. În cîteva zile chiar voi fi aici așa cum am promis, în mod constant.

PPS: Mă mai găsiți și pe Bestiar (puiul de Blogary) unde am mai scris, începînd din iunie 2010, și unde se află o arhivă pe care, dacă doriți, o puteți răsfoi.

Twitterul si politicienii

Twitter-ul e cea mai bună unitate de măsură a forței politicianului. Dacă nu reușești să fii convingător în 140 de caractere, n-ai nicio șansă în politică. Haideți să ne imaginăm că aveam twitter din 1990 și că politicienii n-ar fi putut exista ca persoane publice fără twitter. Care ar fi fost cel mai, hai să nu zicem bun, cel mai de succes om politic român? Cum suna campania din 1990 pe twitter? Dar cele din 1996 sau 2004?

Ion Iliescu

@Ceaușescu Doar ai întinat nobilele idealuri ale socialismului! Apropo, RIP.

Ion Iliescu

Să fie liniște!

 

Traian Băsescu

@popor Să trăiți bine!

Traian Băsescu

@corupți La țepe!

Traian Băsescu

@Geoană V-a plăcut aseară la Vîntu?

Traian Băsescu

@Năstase Nici nu știi cît de mic începi să fii!

 

Emil Constantinescu

@Iliescu Credeți în Dumnezeu?

 

Care politician ar fi cel mai bun twitterist în 2014? Care ar avea cele mai multe retweeturi, menționări, răspunsuri, like-uri?

Mizeria politica

Felicitări şi dans

E foarte tare să zici că nu te interesează politica. Adică să spui că îi laşi pe alţii să aleagă în locul tău, luînd decizii care, ghinion, ajung să te intereseze rău. La portofel, gen. Başca siguranţa existenţei, perspectivele de viitor, rahaturi de genul asta. E şi mai tare să intri în detalii, explicînd de ce nu te interesează: politica e o mizerie. Tu neavînd nimic mizerabil, de ce te-ar interesa ce spun politicienii? Iar dacă ieşi cu prietenii la vreun miting apolitic, dar cu obiective clar politice, o faci cu conştiinţa împăcată, scandînd “noi nu sîntem partide”. Care sînt, toate, aceeaşi mizerie.

Politică înseamnă procesul prin care se iau decizii într-un grup. De oameni, normal.  Cîinii, de pildă, oricît li s-ar părea unora că sînt ca oamenii, fiindcă vorbesc în filme de desene animate precum “Doamna şi vagabondul” sau “101 Dalmaţieni”, nu au proces politic. Ca om, însă, faci politică permanent, pentru că permanent sînt de luat decizii, pornind de la puncte de vedere diametral opuse. Începînd cu cîte o chestiune fundamentală, într-un grup de doi, de tip: unde bem o bere?

La varice, fiind mai ieftin, este opţiunea companionului. Hai undeva şi cu scaune, este opţiunea ta, avînd în vedere că vrei să bei ca oamenii, nu ca vitele, în picioare. Chiar dacă acolo e ceva mai scump. Cine va obţine şi votul celuilalt? Suspans! Procesul decizional presupune dezbaterea argumentelor pro şi contra şi acordul asupra uneia dintre variante. Bine mă, hai la varice. Sau, bine mă, hai la scaune. Asta, în cazul fericit. În celălalt caz, avem dezacordul total. Stai tu aici şi bea ca boul în picioare, că eu mă duc să beau aşezat. Dracu’ mai iese la bere cu zgîrciţi ca tine, idiotule. Ia să vedem cine rămîne să bea singur şi cine mai găseşte nişte prieteni?

Uite-aşa, decizii, decizii, stai, pleci, te bagi, nu te bagi, îţi convine, nu-ţi convine, te dai cu ăla sau nu te dai, o fi bine, o fi rău, rămîi singur, nu rămîi singur, toţi facem politică. În funcţie de propriile interese. Care nu coincid mereu cu interesele altora. Acasă, cu prietenii, la muncă, de fiecare dată cînd e ceva de ales. Adică  permanent, zi de zi. Discuţii, alegere, consecinţe. Dar sigur, “politica adevărată” e altceva. Aia e pentru mizerabili. Iar mizerabili sînt doar alţii. Aşa încît, nu te mai interesează. În caz că te-a interesat vreodată.

Pînă cînd corporaţia la care lucrezi îşi restrînge operaţiunile şi rămîi pe bară. Pînă cînd compania băştinaşă care te salarizează te anunţă că ai toată libertatea să explorezi piaţa muncii, ca proaspăt şomer, sau să lucrezi fără salariu, în timp ce şefii îşi iau SUV nou şi fac team-building în capitale occidentale, cu premianţii. Pînă cînd vibrantul sector al IMM-urilor capătă vibraţia plumbului şi nici acolo nu mai găseşti vreo oportunitate. Pînă cînd observi că şi instituţia de stat la care activai are alte priorităţi, mai ales tinere şi foarte dotate. Şi tot aşa, pînă cînd ajungi să te întrebi cu ce-ai greşit? Iar răspunsul, fireşte, nu poate fi decît unul: cu nimic, e doar vina mizerabililor din politică, toţi o apă şi-un pămînt.

Numai că situaţiile acestea nu există, sînt fictive. Nu? Dacă ar exista, ţi-ai putea pune şi alte întrebări. Spre exemplu, dacă mizeria de-acum este: a) la fel ca aia de dinainte, b) mai mică sau c) mai mare? Presupunînd, prin absurd, că alegi varianta “c”, dat fiind că mizerabilii precedenţi nu făceau ce fac ăştia, te poţi întreba dacă la precedentele alegeri nu merita, totuşi, să faci dinstinctia între mizerii şi să mergi să votezi? În loc să îngroşi, printr-un mizerabil dezinteres şi-o mizerabilă inconştienţă, absenteismul de 60% . Lăsînd 25% din electorat să decidă, inclusiv din sicriu, soarta ţării. Poate  definitiv. Cum totul merge, însă, foarte bine, de ce să-ţi baţi capul? Oricum, nici la prezidenţiale n-o să ai cu cine vota. Ce, asta-i opoziţie? De penibili ce sînt, nici măcar nu se pot hotărî asupra unui candidat unic. O să iasă Ponta preşedinte, se ştie deja. Eh, mai bine el decît Antonescu. Nu mai e nimic de făcut. Decît să nu votezi nici data viitoare. Sau ce, vrei să zici că măririle astea de taxe şi impozite nu fac bine? Nu sporesc bunăstarea, ci adîncesc mizeria? Exclus.